De la Dada la suprarealism sau de la „idioţia pură“ la sinucidere
- 30-10-2015
- Nr. 796
-
Benjamin Fondane
Această puternică Europă, cînd e cuprinsă de delir, nu se
mai înţelege un cuvînt din ce spune. Trebuie să-i supunem serios visele
unei tehnici îndelungi şi laborioase, pînă ce ne vor revela cel puţin
punctul lor de pornire. Metoda aceasta ar ţine de psihanaliză, şi nimic
nu explică mai bine decît această procedură tehnică sustrasă de la
Freud (1.) neputinţa Europei de a-şi sublima conştient libidoul moral,
ca şi dublul simptom care va triumfa din asta: Dada şi suprarealismul.
Se ştie pe ce se întemeiază interesul pasionat al psihanalizei: pe a
traduce forţa voinţei şi a îndurătorului inconştient în termenii
conştientului, incoerenţa – în termenii coerenţei. Inconştientul nu e
pentru Freud decît un depozit de materiale din care trebuie să îmbogăţim
energic conştiinţa şi de care să facem să depindă cît mai multe lucruri
posibil. De ce s-a dus d. André Breton la Viena (2.), pentru a-l
întîlni pe dr. Freud? De ce a fost mirat să-l găsească atît de rezervat,
atît de rece? Dar nu există duşman mai înverşunat al lui Freud şi al
psihanalizei decît suprarealiştii! Pentru că Breton iubeşte boala, acolo
unde Freud inventează o terapeutică. Acolo unde Freud se istoveşte să
convingă bolnavul, intervine Breton, care îl face să se răzgîndească.
Acolo unde Freud se străduieşte să facă să treacă în cîmpul conştiinţei
cine ştie ce dorinţă obscură, cine ştie ce realitate cifrată,
suprarealistul îi predică bolnavului rezistenţa faţă de medic,
neîncrederea în metodele lui, frumuseţea şi virtuţile a ceea ce era
gata, cu atîta imprudenţă, să vindece. Să raportăm întreaga conştiinţă
la inconştient! Să traducem orice faptă din starea de veghe în termenii
visului! Să ne păzim să trăim în real! Şi trăiască actul ratat!, aceasta
e doctrina suprarealiştilor. Ar trebui, printr-o demonstraţie abilă, să
facem Europa să înţeleagă ce înseamnă aceste simptome, să-i deschidem
ochii asupra neurasteniei care o împiedică să reacţioneze, să-i luminăm
originea traumatismelor, să o încurajăm să caute şi să găsească o altă
soluţie, nu pe aceea care o face să alerge cu toată graba spre
pierzanie.
Ceea ce contează, înainte de toate, este să convingi întreaga lume
că nici mişcarea Dada, nici şcoala suprarealistă care a moştenit- o nu
sînt doar scurte nebunii ale cîtorva tineri însetaţi de publicitate,
mistificatori şi blufeuri. Mai întîi, trebuie să ne convingem că nebunia
lor e foarte reală şi că sîntem şi noi la fel de nebuni ca ei. Cu mult
înainte ca Dada să se nască la Zürich, în Cafeneaua Voltaire, Dada
exista necaptată în stare de electricitate; iar tinerii literaţi care au
inventat cuvîntul n-au avut decît de botezat un conţinut ce le era
familiar, cel al Europei, în 1916. Dada a fost considerată o şcoală
literară, atunci cînd ea nu pretindea a fi decît o stare de spirit,
nimic altceva decît „imaginea grosolană“ a unei stări de spirit
(3.), pe care mărturisea pur şi simplu că nu ea a inventat-o. D. Breton
mai mărturisea şi că, din haosul voluntar al mişcării Dada nu putea să
iasă o operă (4.)
S-a crezut că Dada, era noutatea care avea să schimbe lumea, în
vreme ce ea nu era decît efectul ultim şi dureros al unui secol al
libertăţii şi al nesăbuinţei. Precursorii? Dada avea destui, şi chiar
dintre cei notorii, chiar dintre cei de care îşi bătea joc. Există Dada
în Renan, în Anatole France, în Remy de Gourmont, există Dada în „poezia
pură“ a lui Valéry şi în „acţiunea gratuită“ a lui Gide (5.). Exista
Dada în mania ştiinţifică a veacului, în filozofia şi în religia lui.
Exista Dada mai mult decît ar fi trebuit, în politică şi în finanţe.
Pentru că Dada este, la o primă analiză, inadaptarea raţiunii la voinţă
şi inadaptarea amîndurora la exigenţele realului. Raţiunea decide
frumoasele lucruri pe care nu le poate pune în aplicare: întreaga dramă a
Confesiunilor lui Rousseau acolo se află. Voinţa execută
admirabil acţiuni cărora le lipseşte miza: precum interesul pasionat pe
care îl arătăm pentru traversarea Atlanticului în barcă, pentru
traversarea Canalului Mînecii înot etc., acţiuni măreţe, care au marele
prestigiu moral al riscului – dar care nu vizează şi nu speră nimic
altceva decît etalarea unei energii (6.) Mai rămîne să dăm un exemplu
de neadaptare a Raţiunii şi a Voinţei (o raţiune admirabilă, o voinţă
măreaţă) la condiţiile Realului, ceea ce le provoacă eşecul: ieri a fost
exemplul Revoluţiei franceze; mîine va fi, cel puţin dacă nu-şi va
abandona doctrina, exemplul Revoluţiei ruse.
Dada e o veche boală de care moare Occidentul, studiată sub
denumiri diferite de mulţi maeştri şi a cărei expresie artistică nu
prezintă interes decît pentru că a inventat cuvîntul care a făcut
carieră. Artă burgheză, strigă d. Albert Gleizes, şi defineşte
burghezia: „expresia unei anume tendinţe umane de a se bucura animalic
de realităţile materiale“. În ce ne priveşte, ceea ce ni se pare dada,
nu e şcoala literară din 1920, ci teribilul simptom care a marcat
secolul al XIX-lea, acel dublu simptom violent şi contradictoriu care nu
e decît expresia unei răni unice: pe de o parte, nevoia anxioasă de
evaziune, fuga de realul cel lipsit de relief, ruptura de contact, dar
şi dezgustătoarea satisfacţie de sine, care sînt caracteristicile
izbitoare ale romantismului, parnasianismului, simbolismului,
suprarealismului. Pe de altă parte, e gustul ascuţit al analizei, la fel
de burghez, fie că tinde în secret să degradeze regulile spiritului,
fundamentele de ordin moral care se opun înclinaţiei sale de a se bucura
„animalic“, fie că se complace în a face din inteligenţă un instrument
potrivit să secătuiască cel mai mărunt eveniment de savoarea care-l
animă şi să se bucure de unitatea lui spirituală decăzută într-o
multitudine de senzaţii.
Fie că intervine pentru a caricaturiza lipsa de nobleţe a acestei
materialităţi, fie că o face în numele iubirii sau în numele ştiinţei.
Fie că, obsedat de o dreptate mediocră, romantismul vrea să creeze o
societate ideală, în care toată lumea să se poată bucura în mod egal de
această realitate materială. Ar fi uşor să aşezăm portrete de scriitori
în locul gol al unor medalioane abstracte. De la Chateaubriand şi Vigny
la Villiers de L’Isle Adam, de la Mallarmé pînă la Valéry, romantismul
nu poate fi înţeles decît ca evaziune. Ceea ce caracterizează o
societate burgheză e că, dintre toate energiile utilizate de ea şi care o
detestă, nici una nu e capabilă să-şi împingă sentimentul pînă la
voinţa de a reacţiona.
În cel mai bun caz, şi e un caz extraordinar de rar, acest
dublu simptom, al fugii sau al necesităţii de evadare şi al analizei –
sau al neputinţei de a se bucura de sine –, se regăseşte în aceeaşi
fiinţă şi se exprimă în ea nu succesiv, ci simultan. Bestia şi îngerul
dialoghează fără întrerupere, rezultînd un amalgam patetic de exces şi
de remuşcări, de viciu şi de flăcări, s-ar zice, imaginea hidoasă şi
emoţionantă a unui diavol în genunchi, care se roagă (7.) Verlaine,
care a scris Hommes et Femmes (Bărbaţi şi femei), s-a manifestat cu mai mult succes în Sagesse (Înţelepciune).
Dar adevăratul lor patron – şi adevăratul patron nefericit al întregii
arte europene de un secol încoace – rămîne Baudelaire. Există în el şi
foamea violentă de a se bucura, şi dezgustul de a se fi bucurat, un porc
şi un ascet; iată-l tăvălindu-se în această materie şi iată-l salvîndu-
se cu adevărat: „Doamne, Dumnezeul meu! Acordă-mi graţia de a produce
cîteva versuri frumoase, care să-mi dovedească mie însumi că nu sînt
ultimul dintre oameni!“ (8.)
Acest dublu curent care circulă de-a lungul „a ceea ce e stupid“,
această dublă voinţă – de a se bucura fie de materie, fie de spirit –,
coincide cu dubla mişcare contemporană: Dada şi suprarealismul. Starea
de spirit a mişcării Dada, care pledează şi pentru, şi contra, înseamnă
marea bucurie a materiei atunci cînd nici un alt adevăr nu mai
supravieţuieşte; iar Dada ne asigură că el nici nu poate exista. Această
rupere de realitate, această perfectă evaziune, care instituie visul
drept unică realitate şi care o practică pe cealaltă sub formele actului
ratat – nu este, sub numele de suprarealism, realizarea unui întreg secol care îşi recunoaşte în ea voinţa? Tot secolul al XIX-lea a fost pentru sau contra burghezului,
dar a acţionat întotdeauna ca burghez, profitînd de prosteasca
inacţiune spre care fusese instruit de nişte legi comode. A fost pentru
burghez, chiar şi atunci cînd a părut că e contra lui – iar socialismul,
care e sistemul politic cel mai la modă în secolul al XIX-lea, e aici,
pentru a dovedi că idealul lui a fost material, că n-a iubit decît
realitatea materială, dar că, îndrăgostit de ideile pe care i le lăsase
moştenire burghezia din ’89, egalitate, dreptate, n-a făcut decît să
viseze la o mai bună împărţire chiar a acestor bunuri. Astfel încît nu
se schimbă decît modul de administrare a bogăţiei, nu locul ocupat de ea
în ierarhia valorilor.
Dada înseamnă analiza necruţătoare, ucigătoare a tuturor
fundamentelor pe care se sprijină cetatea şi liniştea noastră. E
spiritul înfrîngerii înainte de înfrîngere, moartea în panică prin
sugestie. Relativitatea – acesta e termenul tehnic care înseamnă Dada.
Omul şi-a ieşit din matca morală şi logică şi nu se mai poate întoarce
înapoi. Dada e conducătorul de joc al anarhiei universale, e apologia
bine gîndită şi voluntară a vagabondajului: eroul ei e Rimbaud.
Romantismul e pentru Dada ceea ce e moartea damei cu camelii faţă de o
moarte violentă, într-un tren care se ciocneşte. Secolul al XIX-lea
văzuse frumuseţea în agonie (Renan: „Franţa moare, nu-i tulburaţi
agonia“).
Dada e moartea crispată, chinuită, laşă. D. Şestov şi-a intitulat o carte (traduc aproximativ):Apologia lipsei de teren sigur [All Things are Possible (Apotheosis of Groundlessness)/ Orice e posibil. (Apologia lipsei de temeiuri), 1905, R.S.] (9.)
Lungul periplu în căutare de taifunuri, de ecuator, de admiraţii
ameţitoare şi de şerpi încolăcitori, pentru a dovedi în stare de
anxietate fragilitatea spiritului, nu are capăt, în vreme ce, în Ithaca,
peţitorii îi mănîncă averea călătorului şi se ceartă pentru femeia lui.
Nu se mai judecă fiecare eveniment în el însuşi, pentru că nimeni nu
mai are busolă. Pînă la întoarcerea definitivă; dar oare va avea ea loc
vreodată? Totul e considerat „tohu-bohu“ [în neorînduială, cu susul în
jos]. Nimic din ceea ce se găseşte pe vesela corabie nu e sacru. Dansăm
jazz, dansăm jazz. Aici domneşte libertatea. Pentru supravieţuitor,
duhoarea e atît de puternică, încît face să moară subit păsările de mare
care trec pe deasupra. Şi mi-e teamă că, apropiindu-ne de acest
vas-fantomă, nu vom întîlni corabia lui Poe, vasul fără cîrmă, cu
mateloţii morţi, cu dinţii rînjind în gurile căscate.
Şi ştiu prea bine că breşele deschise în bătrîna teologie nu ne mai
îngăduie să credem şi că cel mai subtil raţionament care ne-ar conduce
înspre credinţă valorează mai puţin decît ar valora cel mai slab
sentiment. Ştiu că există o fisură în orice certitudine, un gol în orice
evidenţă şi că nu există nimeni care, fără zguduire interioară, fără
tortură, să ne poată opri. Morala a dat faliment, morala care îşi
extrage regulile din automatismul psihic care ne face să căutăm false
scuze, alibiuri, circumstanţe atenuante, motivaţii majore – morala care raţionează cu patimă.
____________________
1. Este prima menţionare a lui Freud într-un text de Fondane (nota editoarei).
2. Această întîlnire a avut loc în octombrie 1921.
3. „Afirm că Dada n-a fost niciodată considerată de noi altceva decît imaginea grosolană a unei stări de spirit la crearea căreia ea n-a contribuit cîtuşi de puţin“ (André Breton, Les Pas perdus/Paşii pierduţi, p. 123).
4. „A priori, în domeniul literaturii şi al picturii, ar fi ridicol să aşteptăm o capodoperă dada.“ (Două manifeste Dada, Les Pas perdus, p. 75).
5. André Gide ne vorbeşte despre textele sale alese (Les pas perdus, p. 193).
6. Nu trebuie confundat riscul despre care vorbim noi cu riscul care se raportează la un scop: acela e semnul unui echilibru profund, al unei misterioase calităţi umane. A dori să descoperi pămînturi noi sau să înveţi ceva despre chipuri noi, sau să deschizi drumuri noi, toate acestea sînt explicabile. Dar ce poate aduce nou, în afara emoţiei, traversarea Atlanticului în barcă, după ce s-a descoperit pachebotul? Nimic. (Action 1920, nr. 3, Gleizes: L’Affaire Dada).
7. Remy de Gourmont vorbind despre Verlaine folosea o imagine asemănătoare cu a noastră. El îl vedea pe Verlaine „avînd aerul unui faun care aude sunînd clopotele“ (Livre des masques/ Cartea măştilor).
8. À une heure du matin, Petits poemes en prose/ Mici poeme în proză.
9. Adăugat cu creionul: „Pămîntul care ne fuge de sub picioare“.
Traducere de Roxana SORESCU
____________________
Text inedit din arhiva Monique Jutrin. El constituie capitolul al VIII-lea dintr-un manuscris datat 1925, intitulat Fals tratat de estetică, care nu are în comun cu eseul din 1938 decît titlul. Am descris manuscrisul în Cahiers Benjamin Fondane nr. 5: O descoperire – manuscrisulFalsului tratat de estetică din 1925. Cum textul e foarte încărcat de intervenţii şi nu a fost pus la punct de autor, l-am clarificat suprimînd unele pasaje. Toate notele îi aparţin lui Fondane. (Nota editoarei franceze, Monique Jutrin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu