REFLEXII
CRITICE
Raul Constantinescu: GEO GALETARU – „MEMORIA FULGERULUI”, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2013 – o rostire – răzuire/autodescifrare continuu deschisă a palimpsestului interior
Apărut la Editura
Eurostampa din Timișoara în anul 2013, într-o elegantă realizare tipografică, volumul de versuri „Memoria
fulgerului”, 120 pagini, semnat de polifonicul și învăluitul în aură de har, poetul Geo Galetaru, cel vizitat de
fulgerul sacru al rostirii cuvântului primordial, este incitant prin tensiunea debordantă chiar din titlu,
metaforă sugerând multiple semnificații
și conotații corespondente într-o lectură deschisă. „Memoria fulgerului”,
titlul volumului, sugerează printre multiplele sensuri, revigorarea uitatelor
arcane ale memoriei ascendenților din generațiile anterioare înscrise în codul
genetic din negura timpurilor, pentru a elibera confesiunea orfică a poetului
care-și descoperă identitățile succesive asemeni scrisurilor suprapuse ale unui
palimpsest pe care-l citește și recitește continuu, conștient că
autocunoașterea nu sfârșește
nicicând, luptându-se astfel cu sinele
transfigurat în cuvântul-fulger care să-i lumineze „marea trecere” întru
eternul mister din care venim și în care ne întoarcem în clipa cea veșnică a
bilanțului.
Volumul, structurat în trei
secțiuni: I.„Solilocviu”, II. Poate că viața” și III. „O calmă beatitudine” se
constituie ca un amplu monolog al sondării eului ancestral de unde
smulge florile tainelor uitate, de unde îi apar orfice epifanii ale vieții arhetipale, omniprezente
permanențe lirice ale vieții omului trăind în vitrege și sărace timpuri, după
cum spunea Hölderlin, sublimat în
poetice decantări. După DEX, prin
„solilocviu” se înțelege „1. Vorbire cu sine însuși, monolog. 2. Scriere cu
caracter de monolog.” În secțiunea întâi, astfel intitulată, monologul interior
al poetului în singurătate, se rostește motivat întru explorarea sinelui,
întemeindu-se pe socraticul
„Nosce te ipsum!”, care continuă și se adâncește toată viața. Printr-o stranie coincidență,
numele său predestinat, „Galetaru”, sugerează implicit condiția existențială a
poetului ca „fântânar” al Castaliei, care scoate din adâncuri apa magică vie –
sorginte a vieții și înțelepciunii – la lumina cunoașterii artistice prin
cuvânt. În acest context, ca un dat imediat al subconștientului, intuiția
poetului prefigurează entitățile misterioase prin care trece eul liric spre
cunoașterea de sine cât mai aprofundată, până la capăt.
În poezia „Un crâng
întunecat” care deschide volumul, poetul – entitate dedublată – se simte privit
ca sub lupă și supravegheat de către cineva străin și necunoscut: „cineva trece
prin preajma ta și te privește/ cineva îmbrăcat într-un abur strălucitor/ cine
ești îl întrebi în gând dar gândul/ se
pierde în aerul din jur ca un fulger resemnat/...” (p.7). Ca o interogație
mută, aici se relevă o primă conotație a metaforei fulger, ca gând al poetului
confruntat cu necunoscutul necruțător
care-l controlează, pregătindu-se poate să îl ia în primire: „un crâng
întunecat este pupila acelui străin/ care trece prin preajma ta și te
privește/”.
Simțindu-se mereu observat
de nevăzuții îngeri veghetori-privitori, sinele/gândul nu poate pătrunde în
transcendent și se resemnează, întors la cotidianul perisabil, neprimind
răspunsuri la întrebările sale îndreptățite, dar retorice.Textul poeziei „E
bine spui tu” concretizează monologul
interior ca un dialog imaginar între persoana întâi și persoana a doua, între
eul liric intuitiv și alter ego-ul său, conștiința sa lucidă în momentul marii
înfățișări, „când inima păsării se-oprește în zbor/ și îngerii/ mai vin să îți
spună pe nume/” (p. 8). În poezia „Bref” poetul lucid declară cu fermitate că
nu face compromisuri cu oportunitățile la care recurg cei dintre parantezele
husserliene, cei apteri și orbiți de inconștiența lor care nu știu „...(...
unde locuiește pasărea paradisului/ și cine împinge speranța pe două roți/
către piscul
acela amar/ care
strălucește sub nori invizibili) (p.9).
Poetul Geo Galetaru își
sondează prin „răzuirea” și descifrarea straturilor scrise pe palimpsestul
interior, universul necunoscut și imprevizibil, alunecos și mereu schimbător,
aidoma unor nisipuri mișcătoare – zona crepusculară a unor experiențe
existențiale inedite, de unde ca de sub radical din minus unu smulge avatarii
imaginarului din alte dimensiuni insurmontabile comodității autoîncântate
ieftin a sufletului ce „se vinde lucrurilor din jur cu aceeași/ dragoste și nepăsare a
pietrelor/”(p.8).
Angrenând un limbaj poetic
sugestiv și elevat, poetul ni se prezintă în toată bogăția și polivalența
metaforelor debordante care surprind sinestezic și inefabil realul
caleidoscopic mereu în mișcare prin „alt timp altă memorie” spre „o
imuabilitate/ tristă indiferentă la intemperiile/ sufletului ... /
și tu vei fi în/ mijlocul lor acolo în umbra/ tunetului care-ți devastează/ tinerețea .../ (p.10), tehnica
ingambamentului potențând gradarea intensității lirice culminante.
Suita de nouă poeme „Vei
spune și vei muri” se constituie ca o originală ars poetica în derularea
simbolicei sfere de aur, captându-i muzica sunetului pur sugerat de „greierul”
ce apare asemenea unei pete pe palimpsestul necruțător al nopții – „exil
repudiat/ de instanțele visului” (p. 11), artă poetică a unui nou orfeu în fața
styxului, cerând binecuvântarea fratelui – umbră de dincolo care stăpânește
echilibrul existențial, pentru ființarea întru „sintaxa nemuririi”, știindu-se pândit de spiritul tutelar al
peșterii unde sub pietrele rîului heraclitic se ascund comorile/vocale, ca să
nu se trezească intempestiv fiara pe marele șah al omenirii.
Tragismul existenței este
asumat de poetul secolului XXI odată cu încifratul alfabet al păsării-liră,
poemul, încă înainte de naștere, acolo „unde moartea are nume de floare”,
(p.14), conștient că în labirintul marelui mister al lui a fi pentru a cunoaște
și a se autocunoaște, rătăcește „pe cărările templului” în timpurile
apocaliptice ale îngerului care veghează lumea în care doar întunericul nopții
poate ascunde trupul perisabil, supus legii morții, sugerând originare
afinități cu eminescianul gând. „...vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.”
În imaginarul dialog/monolog cu alter ego-ul său, fratele siamez, poetul se
identifică a fi cel predestinat a spune și a muri: „vei spune și vei muri/
cuvintele sunt gloanțele destinului/ fluturi orbi luminând întunericul/ în numele
sintaxei nevăzute și atroce” (p. 15). În sibilinice formulări se rostesc aici
și acum răspunsurile-ecouri din platonica peșteră a vieții înaintea
imperturbabilei tăceri. Răspunsul salvator s-ar vrea glas de vânt, șoaptă în
veghea amară a scribului „patinând pe pielea orbitoare a vocalei” (p. 16,17,
18). Fântânarul rostirii creatoare este într-o permanentă căutare a „cuvântului
magic” care să-l apere de ispita autonarcisismului insidios insuflat de „fiara
apocaliptică”: „ești atât de frumos” (p.18). Răspunsul așteptat se estompează
vag în clepsidrele vântului ce spulberă totul în neant ca „sunetul aseptic al
unei priviri de departe/ de parcă ar împietri îngeri în pupilele tale”, fiind
„numele unei tandre ferocități” (p.19). Existența dramatică a poetului, de
autosondare a zonelor abisale proprii prin citirea și descifrarea datului
vieții, se concretizează liric prin detectarea măștii care locuiește în
sufletul umbrei, fiind iluminat prin „labirintul flăcării”de către conștiința
tragică a celui care își „citește viața ca pe o carte/ (... ca pe propria
moarte)( „Cine-și citește viața”, p. 23).
Nostalgia paradisiacei
copilării, adierea culminației singurătății depășind efemer iluzia fericirii,
explorarea cuantică a clipei veșnice, ademenind „cuvântul/ la marginea vieții
și a morții”, cuvântul – „mierla albastră din vis,/ rigoarea miresmei/ ca un
pumnal de zăpadă în zori.” ori „simetria himerei” sunt doar câteva din temele,
motivele, imaginile-metafore și simboluri frecvente în mod original și sensibil
la poetul scormonitor prin furnicarul de taine și neînțelese înțelesuri. Situat
în zona interzisă a necunoscutului etern, poetul așteaptă lucid fulgerul
„toamnei târzii” ca o premoniție a morții în tranșeea de veghe a luptei vieții
și cunoașterii de sine prin cuvinte. Astfel, mereu în linia întâi a frontului
cunoașterii poetice, autorul simte nevăzutul cu care comunică prin gesturile și
semnele unui cod demult uitat. Bântuit de angoasele unui timp în derivă, Geo
Galetaru în continuă introspcție asemeni lui Carl Gustav Jung, provoacă și
consemnează ce-i spune „umbra” – fiara care își înfige ghearele „adânc în inima
zilei” („Rămâi îmi spune umbra”, p. 32).
Aici și acum, în vitrege
vremi ale derutei și confuziei tuturor valorilor umane, poetului dedublat îi
apare cerul negru, populat cu semne impudice, sub care viața și poezia îl
asediază ca o pedeapsă a trădării cuvintelor culese de fratele său geamăn,
spiritul, încât aducerea inimii în palme pare a sta sub semnul
improbabilității. Se intensifică sentimentul timpului – fluviu trist pe malul căruia poetul similar
lui Rilke, aude curgând vântul peste pleoape de îngeri, și, deși dominat de
neant, se simte spiritul prezentului etern anihilant al realului în derivă din
„ritualul neîmplinit al amiezii./ aceeași fastă alunecare în gol./ („Aceste
dovezi ale neantului”, p. 37).
Poezia lui Geo Galetaru
excelează printr-un vizionarism propriu al labirintului din inima cuvântului
viu, pulsatoriu de trăiri ambigue, stări inefabile, afecte, idei, imagini,
precum și sentimentul insațiabilei căutări în imaginar și al descifrării
misterului existențial. Poetul trăiește în alte dimensiuni, într-o lume a
precarității și iluziei, a suspendării realului în irealitate „despicându-se
înlăuntru ca o falie târzie.” („Ca o falie târzie”, p. 56).
În poemul „Solilocviu”
poetul apare ca un etern adam numind și renumind cele ce sunt ca într-o
cumplită pedeapsă continuă, ca o ultimă încercare de salvare în fața morții
„... cu gândul/ la cele ce se zămislesc, .../”, în pofida vidului triumfător de
pe buzele care-l acceptă ca pe o implacabilă sentință.
În ciclul al doilea, „Poate
că viața”, lupta cu dispariția, cu aneantizarea cuvintelor erodate de uitare și
timp, se poate duce prin viața de excepție a conștiinței poetice imune și
vigilente, a spiritului lucid care renunță la seducția efemerei plăceri și la
festivismul vanităților cotropitoare anihilante. Programatic, poetul are
viziunea unei alte comunicări poetice neîntrerupte, a unor noi principii
estetice și a unei veritabile scări axiologice a operelor literare autentice.
Ultimul ciclu, „O calmă
beatitudine” reia accentuat motivul vieții în care se caută „rațiuni
insondabile” pentru a descoperi brusc „un alt adevăr/ viața cu sincopele ei
întâmplătoare” spre o lină lumină și calmă beatitudine în momentul suprem al
iluminării marii treceri în misterul din care am venit și în care ne întoarcem,
încheind ciclul vital/spiritual întru slava
vieții poetice, arcadie nemuritoare prin cuvintele eternizate în cronica
akashică, viață/memorie/amintire, care se pierd aparent în zarea depărtării,
dar vor dăinui: „cuvintele acestea îți vor hotărî soarta:/ vei muri și vei
învia la umbra lor,/ vei trece pe malul celălalt liniștit și împăcat.(„O calmă
beatitudine”, p 98).
O viziune transcendentă a
unei lumi edenice se întrevede în poemul „Dintr-odată cuvintele”, poetului
apărându-i niște actanți senini, reprezentanți ai dinastiei cerului, cu semințe
incandescente în pupile, care ca adevărați apărători ai luminii și armoniei
„își urmează drumul sfâșiind pânza neputinței/ căci ei au știut dintotdeauna
mireasma și culoarea clipei/ de parcă ar fi venit dintr-o carte ciudată și
atotștiutoare/ și dintr-odată cuvintele lor au însemnat totul/ („Dintr-odată
cuvintele”) (p.101).
Titluri ca „Flash
cotidian”, „Același miez orbitor”, „Ca și cum”, „Sămânța răsărind”, „Doar
mireasma”, „Țipătul fiarei”, „Să vorbim despre moarte” etc. rămân în memoria
cititorului iubitor de poezie, precum penetrante lumini de fulger. Iată ca
argument densul poem „Ca și cum”:
„resurecția memoriei,
semnalele ei orbitoare/ în această tăcere indestructibilă, până când/ la
capătul gândului fără gând: nimicul/ explodând în porii dimineții./ ca roua. ca
spicul,/ vedem rănile nevăzute, orizonturile/ cu chip de cenușă. ne vom supune/ acelorași vieți ce fug din calea
istoriei,/ și cad în genune./ ca și cum ca și cum ca și cum/ splendoarea se
naște din flăcări și scrum.” (p.108).
Am privit doar printr-o
fantă în plurivocul, originalul și fascinantul univers poetic al sensibilului
poet care ni se dăruiește cu tot ce are mai profund și mai frumos, cu inima în
palmă, al omului plin de har care sfințește locul aici și acum, cu poezii,
romane, cronici, reviste (unde am avut onoarea de a fi publicat și eu,
aducându-i mulțumiri și pe această cale) și fericite evenimente culturale
remarcabile în minunatul Banat spiritual și în primul rând în luminata comună
Dudeștii Noi, unde ca profesor și animator cultural arde continuu, oficiind
ascendent pe altarul poeziei și artei literare.
Mult succes, domnule profesor apostol, poet și mecenat Geo Galetaru!
Excelsior!
Hațeg, 5 august, 2016 în
revista „Sintagme literare
”
*
Raul
Constantinescu: Poeta în ruga esențială a poeziei
LUSIANA
DRĂGUȘIN: „Regăsiri în esențe”, Editura Genius”, București, 2016, 106 pagini
Volumul de versuri
„Regăsiri în esențe” semnat de Lusiana
Drăgușin, apărut în 2016 la Editura Genius din București constituie debutul
editorial al autoarei în poezie, trăită ca o căutare de sine în sfera înaltei
sacralități spre care tinde aspirând să se regăsească prin identificare până la contopire cu Divinul în care ființa umană se purifică absorbită de har și
extaz.
Textele se citesc ca un instant monolog confesiv către Divin, căruia poeta i se adresează direct
într-un discurs al simplității sincere („visez ca între toate să îți rămân Minune”
(p.13), „Îți mulțumesc, Iisuse, azi vin
să mă închin” (p. 30), „Mă iartă, Dumnezeul meu,” (p.52), dăruindu-se total
jertfei zidirii în templul de cuvinte, asemeni Anei lui Manole, poeta se caută
continuu pe sine, adâncindu-se și limpezindu-se prin rostirea Cuvântului
demiurgic inițial. Autoarea trăiește cu toată ființa misterul divin și cel
feminin ca pe o fenomenologie a îndumnezeirii în efemerul corp omenesc, fragilă
și trecătoare cupă în care Divinitatea își tălăzuiește spumegând etern lumina
prin infinitatea sa.
Titlul volumului,
„Regăsirea în esențe” ne întâmpină ca portalul prin care Lusiana Drăgușin
invită candid cititorul să intre în templul spiiritual („În trupul meu îți fac
o mănăstire” p.90) pe care ea îl înalță
și își propune să se construiască pe sine prin rostire, prin cuvânt, sentiment,
imagine, idee în deschis monolog liric
sub aura Grației celeste. Fluxul versurilor curge într-o revărsare a
bucuriei și uimirii întru căutărea/regăsire a esenței absolutului intangibil,
dar dătător de sens înîlțător. Astfel. poezia este pentru Lusiana Drăgușin o
permanentă autoexplorare și autorevelație în marile taine dumnezeiești, în
„esențe”, pe care inspirată de fior metafizic caută să le surprindă și
cristalizeze în versurile-i de o limpiditate cristalină, aidoma sufletului său
iluminat. Poeta se confruntă cu marele necunoscut din om ca mister continuu pe
care tinde a-l cunoaște, precum și a se cunoaște și depăși prin marea iubire a
aproapelui și fără limite dăruire pe altarul divin. Ea se simte predestinată a
fi o piatră pentru a fi zidită pe altarul mănăstirii din suflet de către Marele
Ziditor Iisus:
„Zidește-mă de vrei o
mănăstire / că tot îmi este numele de Ană, ”.
Ca într-o apă limpede
primăvara curg versurile înflorite în tandre caline confesiuni ale sufletului,
desoperindu-se cu mirare „mimune”, dorind
și rugându-se a rămâne astfel:
„visez ca între toate să
îți rămân Minune,
în anotimpul Vieții să-ți
fiu o simfonie,
azi, din dorința mea, înalț
o rugăciune,
stau și aștept în tainî
sfânta epifanie.
(„Să îți rămân Minune”, p.
13.)
Lusiana Drăgușin trăiește intens miracolul iubirii-cunoaștere
a Divinității spre care cu smerenie, mărturisește că pornește desculță:„desculță pornesc spre
Dumnezeu” (p. 14.), prin ființa ei de femeie în actul iubirii împărtășite pe
altarul fericirii. Astfel, poeta vibrează plenar în ritmurile existențiale ale femeii-floare
de carne care se deschide înfiorată în fața misterului eternității divine pe
care îl descoperă cu uimire în adâncurile sufletului său ca pe un dat primar,
purtându-l conștientă de tragismul sublimității sale.În poezia „Iubesc
desculță” autoarea se identifică/regăsește asemeni unei noi și înviate Euridice
aureolate de nimbul poeziei orfice:
„Iubesc desculță, Absolutul
meu,
lăsând în urmă vechi
dileme,
eu muză, tu înflăcărat
Orfeu,
îmi scrii pe cerul inimii
poeme,”
(Iubesc desculță, p. 19.).
Poeta are viziunea
luminoasă a salvării omenirii prin iubire, prin jertfa zilnică a omului spre
îndumnezeire, prin dăruirea plină de noblețe a femeii iubitoare de Dumnezeu.
Credem că prin continuă și
cristică aprofundare, poeziile Lusianei Drăgușin șe vor împlini și vor răsări
pe cerul din suflet stele. Poezia ca rugă înălțătoare prin smerenia credinței
și tonul psalmic îi sunt certitudini și garanți.
Hațeg, 26 mai 2016
*
PRIN ILUMINAREA MORȚII SPRE DUMNEZEU-CUVÂNTUL ÎN VOLUMUL „SFEȘNIC ÎN RUGĂCIUNE” DE TRAIAN
VASILCĂU (Chișinău, 2012)
Densul volum de
poezii „Sfeșnic în rugăciune” semnat de
poetul Traian Vasilcău, publicat în 2012 la Chișinău, se structurează ca
o suită de elegii, psalmodieri în formă de rugă adresate Divinității, meditații
axate pe tema morții iminente, evocarea sanctificată a mamei trecută la cele
veșnice, revenirea la satul natal cu case albastre în luminoasa și plina de
speranțe noapte a Învierii spirituale de sărbătoare a Paștelui, poezii
patriotice închinate neamului românesc și țării trunchiate, formularea crezului
poetic, etc., realizate în vers clasic cu vădită influență a versului popular,
specific romantismului său târziu, sui-generis. Scriitorul, născut la 2
aprilie 1969 în satul Viișoara, raionul
Edineț din Basarabia, licențiat al Facultății de Istorie și Etnopedagogie a Universității
de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, membru
al Uniunii Scriitorilor din România și Moldova, președinte al Societății
Culturale „Pasărea Phoenix”, director a mai multor proiecte culturale, autor a
peste 39 de cărți, maestru în artă, se afirmă ca un promotor distins al
culturii și poeziei românești de pretutindeni.Volumul, cu o postfață de Irina
Mavrodin, se constituie ca o carte-florilegiu cuprinzând poezii religioase,
psalmice, cristice, meditații inspirate de efemeritatea vieții, moartea inexorabilă,imnuri-psalmii
pentru mama sanctificată, poezii despre țară și neam, despre satul natal, arte
poetice, trecerea anotimpurilor, precum și unele șarje pamfletare adresate
politicienilor aserviți intereselor străine.
Traian Vasilcău scrie o
poezie gravă și solemnă, radiind de harul credinței în Demiurg și Absolut, în
Cuvânt și iluminare prin poezie, mistuit în athanorice combustii interne de
flăcările sfeșnicului interior al sufletului însetat de Dumnezeu pe care îl
caută perpetuu și pretutindeni până dincolo de „marea trecere”, iluminat de
ruga neîntreruptă întru Poesie care izvorăște din ființa sa precum apa
Castaliei, înălțându-se prin psalmice tonuri spre cerul deschis celor ce-și
recunosc păcatul și aspiră la renașterea spirituală în eternitate, cristic Nou
Adam.
Autorul adoptă preponderent
versul clasic cu tente romantice eminesciene sau din Grigore Vieru, Al.
Mateevici, Octavian Goga, etc., realizând o viziune lucidă asupra lumii și a
vieții care se îngemănează cu moartea : „Viața cu moartea merg la braț /
Tristețea mea cu bucuria, / Prin crângul psalmilor vecia / Mă buciumează cu
nesaț.”(fără titlu, pag. 5). În poezia sa -- rugă perpetuă, poetul se adresează
direct Divinității : „Doamne, odihnește-Te în mine, / Ocrotește-mi lacrima să
fiu / Și-n ochii tăi - cerești sulfine / Fă-mi zidire de monah
târziu.”(Atingere de Unu, pag. 41). Atmosfera liturgic-bizantină se realizează
prin frecventa folosire a cuvintelor din recuzita creștină ortodoxă : cruce,
icoană, lumânare, sfeșnic, îngeri, Dumnezeu, Iisus, candele, Bizanț, rugăciune,
taină, biserică, rai, Paște, clopot, serafimi, etc. Poetul se vede aidoma unui
smerit monah în fierbinte rugăciune, recunoscându-și și regretând păcatele.
Poezia religioasă creștină
predomină în volum prin mulți psalmi sau poezii cu ton de litanie.Poetul
oficiază asemeni unui sacerdot inițiat
un ceremonial liturgic înălțător la cerul luminos al sufletului pregătit pentru
marea lumină dumnezeiască prin care va trece în eternitate. Asfel, moartea
apare ca luminoasă eliberare a sufletului din temnița îngustă a trupului ros de
slăbiciuni și patimi, pentru a se ilumina
întru Divin prin îndumnezeire.Prin moartea trupului purificat de
suferință, poetul se regăsește în ochii lui Dumnezeu :„Mi-a-mbrățișat tot
trupul lumânarea / ... / Da-n zori se duce, suspinând din greu, / În gazda
ochilor lui Dumnezeu.”(Cicatrici de iubire, pag. 7).Poetul evocă satul natal cu
albastrul ceresc al caselor, cu biserica și dangătul chemător al clopotelor, cu
cimitirul „bunelor speranțe”, când în noaptea sfântă de Paște, Dumnezeu - Iisus
va învia din morți. Ideea se continuă în altă poezie :„Să mă îngâne cântecul
Luminii / Cât tristețile nu mă vor fi. / Și-apoi să mă răsădesc în Zi / Ca un
crin la marginea grădinii.”(fără titlu, pag. 3).Transpare din aceste versuri,
ca din tot volumul, amprenta unei grave și mari suferințe interioare, precum și
conștiința tragismului existențial, generatoare de trăiri lirice obsesive de
originală profunzime și forță lirică.
Imaginea mamei sfinte este
frecvent invocată de poetul „smerenit” care îngenunchează la templul sufletului
ei pentru a-i spune că va pleca și el curînd spre ea :„Trăsura Domnului nu e
departe.”(Alt psalm cu mama, pag. 28). Poetul rămas orfan de tată încă nenăscut
fiind, mărturisește că privea în ochii mamei pentru a-și citi poemele pe care
le va scrie, în versuri de o tulburătoare suferință și profunzime, de un
inefabil sublim : „Priveam în ochii ei să-l văd pe tata, / În pântecu-i fiind
când a murit. / Am rămas un spin: cel mai nefericit / Și am știut că asta-mi
este plata, / Pe care am s-o achit cu infinit / Până s-o îndura Divinitatea. /
Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea / Pe care aveam s-o scriu îmbătrânit /
De lipsa ei și-a tatălui surpat / În inima-mi; pe țărmul celălalt.”(Poem cu
mama, pag. 11). În aceste versuri vălurește o mare de amărăciune a tristeții
omului singur în fața sfinxului unui destin necruțător și atroce, poezia fiind
memorabilă prin forța și intensitatea expresivă metaforelor și imaginilor, prin
tragismul ei absolut și prin profundele semnificații umane și existențiale.
Pe poetul credinței
mistuitoare care se simte „incorigibil hoț” de Dumnezeu ca și Arghezi, îl
preocupă și perfectarea artei sale poetice, TRAIANUS considerându-se un
sculptor în cuvânt :„ În marmura cuvintelor cioplesc / Să dau de slova clopot
și uitare,”(fără titlu, pag. 41). Lucid, Traian Vasilcău, relevă pericolele și
capcanele limbajului care îl pândesc pe poet ca pradă a ispitelor necunoscutului, confesându-se :
„Metafora barbar te urmărește, / Ea stă la pândă, veșnic te țintește / Și când
te-mbrățișează ca un șarpe / Prin tine curg tălăzuiri de harpe / La care
serafimii cântă-ntruna / Și dirijor -- maestru prim -- li-i luna.(fără titlu,
pag. 9). Poetul se consideră un continuu îmblânzitor de cuvinte, un truditor în
adâncurile Cuvântului: „În ocnele
cuvântului muncesc, / Eternitatea clipei
să-mblânzesc, / Să nu-mi trădeze suferința ora, / Încât să-i spun: „Fii soră
tuturora!” / Precum în veac, atunci când infinitul / La harfele din ochii mei
cânta / Și Dumnezeu tăcut îngenunchea / Din psalmi de-azur sorbind
fărăsfârșitul / Și dirijând păunii cu privirea / Să-și uite-n schitul crinilor
psaltirea.”(fără titlu, pag. 10). Conștient de propria valoare, poetul nu scrie
pentru premii , mărire și onoruri, declarând lucid: „Doar Nobelul ceresc
contează, / Cum nu e nici un premiu pământesc, / Poți să și mori, în Domnul
înviază / Tot ce e crin în strai jertfelnicesc. / Doar Nobelul ceresc
te-navuțește / Și nu-i ca el vreun premiu pământesc. / Pe zare scris de-un
caligraf zeiesc, / N-ai teamă de nimic, căci te citește / Marele suveran
pe-aleasa-i cale / Și-ți dau ploconul armiile Sale.”(coperta a IV-a).
Volumul se împlinește stilistic prin uzitarea
unor cuvinte-cheie semnificante , prin prezența unor motive simbolice repetitive
: crinul alb, simbol al purității imaculate a sacrului, lacrima, tăcerea,
cântecul, visul, zborul, cerul, harfa, învierea, lumina, taina, termeni prin care se realizează atmosfera de
ceremonial religios, de ascendere prin poemul-rugă spre pura spiritualitate,
inițierea în misterul divin al increatului, al genezei, însuși
Dumnezeu-creatorul fiind primul Poet, precum și în templul creației poetice în
care poetul oficiază orfice ritualuri ale misterelor, precum și marile taine
creștine, totul ca într-o mioritică divină nuntă cosmică de comuniune cu
Absolutul, cu Infinitul.
Lira poetului înstrunează
și acorduri de autentică poezie patriotică autentică și sensibil îndurerată
într-o țară sfâșiată : „ Am izbândit ! Suntem durerea / Acestui neam uitat de
astre / ... ... / Am izbândit! Doamne ferește / Să credem că n-aven vreun
rost.”(Poem mereu actual, pag.45).Alteori, poetul nemulțumit și revoltat de
imaturitatea conștiinței naționale și politice, își exprimă sarcasmul lucid și
necruțător: „ Care popor? Negânditoare plebe, / Care-a iubit o clipă și-a
uitat, / Un trib civilizat, modernizat,/ În care dorul desfrânării fierbe. /...
/ Popor ce-a fost în ireale ere / Și nu mai e deloc, Care popor?”(Manifest
veșnic actual, pag. 52).
În unele poezii (Bocet
senin, Bocet popular, Bocet în seară, Diamantul binecuvântării, etc.) este
evidentă influența versificației populare : măsura 7/8, ritmul trohaic, rima
împerecheată sau monorima, moștenire spirituală fructificată original și
superior: „Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi
sânt / Cruce implorând mormânt.”(Bocet în seară, pag. 51).
Poetul Traian Vasilcău este
un autentic artist al cuvântului, specific fiindu-i lirismul debordant care se
comunică pe sine plenar cu firescul trăirii intense a poeziei sale, așa cum
respiră ozonul sublim al îndumnezeirii prin Cuvânt. Textele lui Traian Vasilcău
emană continuu și distinct poezia distilată la înaltele cote ale saltului în
zenitul ideatic polar al Divinului tutelar, aspirând smerit ca prin arderea
ființei sale spirituale, „Sfeșnic în rugăciune”, să se identifice prin moarte cu Dumnezeu,
prin har și marea iubire-iertare-mângâiere a Tatălui față de fiul risipitor :
„Mă amurgește clipa, greu / Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune / La inima sa
Dumnezeu / Sfeșnic aș fi în rugăciune.(fără titlu, pag.54). După cum afirmă
Irina Mavrodin în posfața volumului :„O lectură realizată în acest spirit” ...
(al smereniei și adorației)...„ transformă fiecare poem al volumului într-un imn înălțat întru slăvirea Supremului
Creației și a Supremului Creator.”(Pag. 56). Poezia lui Traian Vasilcău,
matură, profund reflexivă și iluminată de continua și mistuitoarea aspirație
spre Divinitate, se înscrie cu demnitate și distincție pe asimptota ascendentă
a liricii române, adresându-se viitorimii în care aureola sa va lumina
neîncetat. Sublima sa poezie se cere citită atent și avizat în cheile adecvate
spre îmbogățirea și iluminarea
spiritului întru normalitate în acest mileniu al confuziei și degringoladei
tuturor valorilor și a realului atins de entropia în expansiune. Salvarea și
reînvierea vine prin poezie. Prin Poezia-Rugă !Fiat Lux!
Hațeg, 13 octombrie 2014
Raul Constantinescu:
„Pașii singurătății” sau periplul lui Psyche căutând
iubitul în visul iubirii eterne, (Vasilica Ilie: „Pașii singurătății”, Editura
Beta, București, 2014, prefață de Radu Cârneci, 108 pagini)
Volumul de versuri „Pașii
singurătții” de Vasilica Ilie, apărut în 2014 la Editura Beta din București,
prefațat de sensibilul poet Radu Cârneci, se constituie ca o suită de „triste
scrisori de iubire”, după cum mărturisește autoarea în subtitlul cărții. Cartea
ni se prezintă ca o luptă cu timpul vieții care prea repede zboară, luând cu el
tot mai mult din noi, ca un bastion al rezistenței împotriva indiferenței și
neiubirii, împotriva uitării și a morții care ne împresoară de peste tot.
Salvarea o speră Vasilica Ilie prin visul mirificei iubiri, a eternei renașteri
din genezica puritate a ființei noastre fragile și efemere.
Volumul dă glas vocii
feminității puternice în plină izbucnire a elanurilor primăverii, căutând prin
vers și cuvânt mirajul iubirii ca ideal și țintă supremă a împlinirii vieții
omului: „este o minune să vezi / cum se naște poezia, iubirea...”/ („Prolog”,
p. 9). Din versurila acestui volum se simte tumultul ritmurilor naturii în
toate anotimpurile, din care se distinge vibrația spiritului primăvăratic
curgând în marele râu-flux al ciclurilor cosmice în care poeta alege să se
îmbăieze unde s-a mai îmbăiat, după cum însăși declară: „numai sufletul hrănit
cu frumos alege / să meargă în apa în care s-a scăldat cât a trăit.” („Dialog
cu moartea”, p. 28).
În visul continuu al
iubirii sublime așteptate o viață, poeta glisează prin caleidoscopicul labirint
karmic al universului oniric asumat cu toate riscurile rătăcirii, din care se
salvează prin cerul lucidității, lăsând în urmă trapele și capcanele beznei
„voinței oarbe”, citind în alfabetul braille,
învingând minotaurii ispitelor, în fond învingându-se pe sine:
„...conștiința, / mi-a spus să mă trezesc la realitate.../” și apoi „oglinda s-a spart în bucățele și
toată vraja a dispărut.” („Ultima întâlnire”, p. 99).
Într-un amalgam de
anotimpuri exterioare și interioare, oscilând între extazul culminant al
dorinței pe de o parte, și luciditate, pe de altă parte, Singurătatea noetică
caută și se caută mereu într-o „odisee” a iubirii, într-o altă dimensiune, a
visului de iubire continu trăit ca o luptă și fermă rezistență la asaltul
trecerii clipelor desfrunzitoare, împotrivire la agresiunea răului și a
urâtului cinic și indiferent, a morții infiltrate în noi zi de zi, într-o lume
fără iubire. Ridicându-se deasupra vanității și a banalului caduc, poeta
levitează într-o lume pură, într-o suprarealitate afectivă imună și perenă,
înflorind primăveri în suflet, prin temerară și generoasă iubire: „voi fi
singurătatea mea unică” ... „trăind intens lângă moarte și mai ales iubind...”
(Elegie pentru o singurătate”, p.49-50).
Ca însăși Natura-mamă,
personificare a feminității eterne, prin nesfârșita sete de iubire,
Singurătatea, alter-ego pentru Psyche, apare într-o succesiune de figuri
simbolice, fie ca Isis reînviindu-l pe Osiris în elegia „Călărețul fără cap
(elegia unui vis)”, fie ca mitica preafrumoasă Psyche răpită de vântul
nestăvilit, asemeni iubitei „vântului turbat” din tablourile lui Gustav Klimt.
Asemeni unei Preotese a iubirii, Ea apare oficiind în tăcere ceremonialul unui
sublim erotism interior nebănuit, în care iubitul și iubita, Yin și Yang, ca
forțe primordiale și complementare ale universului, se nasc unul pe celălalt
într-o eternă sărbătoare a iubirii: „Aș fi vrut ca întâlnirea să fie o veșnică
sărbătoare, / să lăsăm visurile să vorbească în locul nostru, / trupurile să ia
forma dorinței și a bucuriei...” („Așteptare”, p. 11).
Vasilica Ilie trăiește cât
i-a mai rămas din „pământescul destin” descifrând misterul iubirii plenare
străbătând splendorile vârstelor și ale anotimpurilor: „Primăvara izvorăște din
mine / ca dintr-o fântână adâncă /” („Cântec de naștere”, p. 36), exultând în
vitalitatea culminantă a verii, dăruindu-se total în pârga roadelor toamnei și
reculegându-se în visul pur al iernii. Transpare din aceste versuri imaginea
Miresei nuntirii mioritice: „Când va suna miezul nopții, vom dansa valsul
iubirii; / vom muri puțin, apoi vom învia în cântecul veșniciei...” (Cântec
pentru o dorință”).
În volumul „Pașii
singurătății” Singurătatea se caută și se regăsește dedublată cu iubitul
viselor alături, călători prin lumile eterice pentru o iluzorie clipă alături,
până ce visul se sfârșește și totul se destramă. Asemeni unei înălțătoare
zeități a iubirii, poeta unește în vocea sa interioară atât pe Penelopa cât și
pe Nausikaa în visul culminant al erosului universal, al iubirii eterne, precum
Goethe afirmă în ultimele două versuri din „Faust”: „Etern femininul / Ne
înalță-n tării.” Cititorul, pătrunzând în acest vis mirific, se va descoperi de
fapt pe sine în viața de zi cu zi, înfiorat de soarele iubirii și de miracolul
vieții sublime și învingătoare. Excelsior, Vasilica Ilie!
Hațeg, 20 martie, 2016
*
Raul Constantinescu
Cronica literară: „Un model unic de autocunoaștere prin
poezie”
Vasile Dan, „Lentila de contact”, (poeme noi), Editura
MIRADOR, Arad, 20015, 72 pagini
Apărut după doisprezece ani
de la publicarea volumului „Carte vie” (2013), volumul de versuri inspirat și
cu temeinic motiv intitulat „Lentila de contact” conține poeme care au obținut Marele Premiu
„Cununa de Lauri” la Turnirul de Poezie de la Barcelona (2014), ediția a IV-a
și a fost laureat cu Premiul pentru Poezie pentru anul 2015, decernat de USR,
la 31 mai, 2016.
A scrie despre poezia lui Vasile Dan impune cititorului
avizat rigoarea unui ceremonial inițiatic ce stă sub pecetea discreției
intrării în agora a unui poet unic parcimonios cu publicarea propriilor creații
lirice, care scrie o poezie de înaltă originalitate autoexplorator
contemplativă și profund meditativă. Cufundat cu totul în rîul lui Heraclit,
poetul se simte solidar cu elementele aflate într-un amalgam al stărilor de
agregare, lichidul fiind infuzat în gazos și apoi ambele trec în solid,
întrupate într-un vitraliu sticlos transparent străbătut de imaginare jocuri de
ape și aeriene inefabile risipiri/scăpărări ale eului poetic. Înfiorat de
misterul existențial, Vasile Dan receptează senzorial și lucid realul, sondînd
abisul propriu cu toate simțurile receptive la maximum și filtrînd sincronic
toate cele ce îi apar prin prisma nous-ului primordial tutelar, o insolită
prezență a suprarealului fiind astfel surprinsă dinamic, în plină devenire.
Astfel, sinele contemplativ se reflectă în autoexplorarea ființială prin
subtilă meditație asupra lumii interioare și exterioare, concomitent și
autoreferențial, vizînd scrierea versului. Poetul își trăiește starea de
reverie transpunînd confesiunea lirică într-o suită de senzații sinestezice, în
fericita fuziune a realului cu imaginarul.
Ca teme predominant abordate se impun
condiția existențială a poetului și poeziei, perisabilitatea și fragilitatea
condiției umane, autocunoașterea prin autosondare abisală, precum și explorarea
necunoscutului, apropierea și asimilarea prin înțelegere sensibilă a noului
fenomenologic de fiecare zi. Ca în volumele anterioare Vasile Dan se
înfățișează ca un poet sobru și profund, de o plenară gravitate vizionară, expresie a unui lirism lucid și
autentic, original și total asumat.
Receptiv la tot ce apare și devine în jur și
în sine, aidoma unui ochi veșnic deschis, poetul Vasile Dan simte că a suferit
o bizară și potopitoare metamorfoză, captat fiind în regnul mineral întru
starea vitroasă a transparențelor și fragilității unei „lentile de contact”
care se impune ca o predestinată condiție existențială: „Într-o bună zi am
devenit deodată de sticlă:/ transparent și fragil peste măsură./ Prin mine se
vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact. Mă puteam sparge ușor .../ .../ Eram la mijloc între cei de dinaintea
mea/și cei ce mă urmau orbi/ ținîndu-mă de mînă fără să știe/ ca pe un baston
alb.” (Lentila de contact, pag. 5).
Ființa poetului vizionar de suprarealiste
lumi este imaginată asemeni unei oglinzi fluide într-o interminabilă înșiruire
de euri ce apar din propriul corp. Sinele său retrăiește nașterea
alter-egourilor în succesiunea clipelor: „În locul meu un altul se naște în
fiecare clipă, /sare peste groapa de aer în care trăim împreună,/ umblă în cap
precum yoghinii cu picioarele pe cer,/ îmi îmbracă repede pielea în care eu
însumi ard noapte de noapte,/ n-avem
decât o inimă în care stăm legați strîns/ precum siamezii ...,/ o
singură gură, un singur nod în gît,/ când dorm, celălalt e treaz... /” (Oglinda
fluidă (I), pag. 6). Poetul, hiperlucid martor al șirului de frați siamezi care
„se nasc” din sine, percepe strania dedublare ca pe o violentă invadare a unui
străin în propria ființă din care se
simte dat la o parte sub forța tiranică a egoismului
voinței oarbe schopenhaueriene
dominante: „m-acoperă, mă dă la o parte,/ o singură viață avem îmi spune,/ știe
să râdă sănătos precum un orb în fața catedralei proaspăt
târnosite,/ el stă pe
pămînt uscat, eu plutesc pe o mlaștină ca o plantă/ migratoare cu rădăcinile în
apă,/ semnez asta/ cu o picătură de
sînge precum o lentilă de contact tactil,/ ideea este că eu mă uit în ochii lui
care sunt ochii mei” (Idem, pag. 6).
Poemul se realizează similar unei ascensiuni
imponderabile spre cer care este imaginat ca „... o frunză uscată în levitație
urcând, coborînd,/ în care stă învelit ca într-o aură însuși Dumnezeu,/ lipsa
gravitației e singura libertate pe care o poți în sfîrșit obține,/ trupul e un
lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui nou născut,/ (Idem,
pag. 7), starea de imponderabilitate fiind finalitatea actului poetic, starea
entității ascunse care singură veghează și ne pândește continuu peste tot,
citindu-ne pe buze chiar și gândurile când tăcem: „Jos între leandri, mușcate
fragede și crini în narcoză/ se ascunde mic și puternic un vierme, un adevăr,/
singurul treaz ce stă la pîndă,/ liber vrea ca să fii, liber,/ el ne privește
inima, ne citește pe buze/ chiar și atunci când nu vorbim,/ stă deasupra
noastră cînd facem sex/ mijlocind totul.” (Idem, pag. 8).
Autodevorarea timpului – șarpele Uroborus –
se realizează prin acțiunea omului care trăiește poetic, liber de a putea da
timpul înapoi cît dorește, imaginarul suprarealist amintind de tablourile lui
Salvador Dali, „Persistența memoriei”, „Nașterea dorințelor lichide” etc.: „Ei
bine, ieri era luni, azi e sâmbăta/ omului liber./ Azi e întoarcerea ceasului
înapoi/ cu douăzeci și patru de ore, cu o săptămână, cu o lună,/ cu un an, cu
toți acești ani...” (Oglinda fluidă, II, pag. 9). Prin „lentila” lui Vasile Dan
însuși realul apare distorsionat, deturnat, inversat: „Ziua-i de ceață prin
care umbrele fug înapoi/ înainte de răsărit. / Nu mai căuta aici, nici acolo,
nici dincolo în spate, cerul e tare, pămîntul e moale, cartea are patru
picioare ori/ aripi gata de zbor,/ cartea e grea,/ cu plumb în fiecare literă,/
cartea e ușoară în levitație desfoliată./ Un om cu cinci capete pe umeri, nu
unul singur,/ poetul Pessoa în heteronime.” (Oglinda fluidă, II, pag. 9).
Poetul este un călător în timp pornit spre momentul inițial genezic în căutarea
sinelui său risipit/pierdut, „punctul zero” de unde să ia totul de la început,
asemeni lui Moise coborînd de pe munte cu decalogul: „Dumnezeu întoarce roata
la punctul zero,/ care e cel de start./ Înainte de a-i vedea fața îi aud vocea
pe munte/ de unde cobor singur cu zece porunci, doar atît cît să te iau de mînă
precum pe un bătrîn la trecerea/ străzii unde întotdeauna ajung singur.” (Idem,
pag. 10).
Mireasa, care deși
nemaivăzut de bătrînă, era nerăbdătoare cu părul bogat despletit îi apare
imaterială aproape, cu „fața albă, rece, inconsistentă de nea”, poetul „mire”
„...aproape imberb,/ împiedicat la limbă, timid, irezistibil atras/ și pierdut
în focul ei aspru de gheață ce te devoră atît de încet.” (Mireasa, pag. 11),
căreia a trebuit să-i topească ființa înzăpezită cu cuvintele sale fierbinți,
și cu propria respirație, sugerînd astfel faptul că mireasa sublimă devoratoare
care este topită prin cuvinte este, posibil, în opera deschisă, marea și mirabila Poezie în fața căreia
autorul simte acut că nu a fost el însuși atunci, cum nu este nici în prezent.
Regresia aleatorie
imprevizibilă în timp, în trecutul apropiat într-un oraș tentacular halucinant
pradă caniculei agresive anihilante este modalitatea conștiinței sensibile
veghetoare de a se recupera, salva și cunoaște mai bine pe sine în goana înapoi
a clipelor acelui avatar poetic care decantează realul în cuvinte – posibile
viitoare poeme uitate: „Nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple./ Era o zi ca oricare alta de lucru, de vară,
de iulie, de miercuri./ Soarele sus
încingea totul fără milă sub el./ Pluteai pe asfaltul moale ca pe o lavă
fierbinte, aproape în levitație, spre casă./
Drumul mereu același nu se scurta, nu se lungea/ mărunțind doar timpul în același număr de
clipe distincte./ De unde să știi că
acum numărătoarea era alta, reală, înapoi/
ca la o nouă lansare spre Lună./
... Dar clipele de la coadă spre
cap se grăbeau și ele și/ nu doar ale
tale, ci ale tuturor celor din jur./
Uite, chiar acum, dintr-o dată te prinde/ bolidul care-o luase cu mult înaintea ta.”
(Numărătoarea inversă, pag. 13).
În periplul autocunoașterii
poetul se descoperă asemeni cinicului Diogene în mereu viul și interminabilul
act al nașterii din nou, al reînvierii prin spirit, imperativ aflat și asumat
în ultima clipă: „naște-l, dacă poți, pe cel deja născut,/ învie-l pe cel viu, (Diogene cîinele, pag.
14). Urmînd horațianul îndemn „carpe diem”*, Vasile Dan
observă prin lentila sa de
contact aceeași regresie a timpului în eternă reîntoarcere ciclică spre punctul
originar al unui nou început: „Fiecare zi de la o vreme se întoarce încet
înapoi./ Trăiește-mă încă o dată, îmi zice lingușitoare.” (Carpe diem, pag.
15).
Poezia lui Vasile Dan, drum
inițiatic „da capo al fine”, se împlinește consecvent prin aprofundarea
cunoașterii de sine prin cuvântul unor suprarealiste originale viziuni în care
poetul se simte solidar cu elementele, cu toate cele ce sunt, apă, aer, foc,
pămînt, întru care suntem și prin care suntem. Prioritate are apa primordială
din care a apărut viața, sinele coborînd filogenetic pe scara evoluției spre
stadiul de amfibie: „În apă am murit prima dată./ ... Și acum stau în apă ușor
legănat/ cu bronhiile tremurînde,
avide./ Din cînd în cînd doar sar pe uscat,/ ... Jos pe nisip sub picioarele
goale/ las și acum cîte o urmă tulburată,
repede ștearsă./ Părul vîlvoi răscolit
ca o pădure de flăcări/ îmi stă la fel
și acum./ Cum intră soarele adînc pînă
aici/ eu însumi par că plutesc
captiv/ răpit într-un nor albicios./ Ori sub un nor, cel mai adesea,/ ce m-acoperă trăgându-mă-n sus,/ tot mai sus spre tavanul adînc în care cad
încet./ Deodată cu mine picurii noi
dintr-o ploaie ce nu contenește/ de
atunci invizibilă. (Reverie, pag. 16-17). Eul diafan este astfel asorbit în
Empireu în clipa supremei eliberări cathartice a sufletului prin momentul
culminant al extazului creației poetice, descătușat de servituțile,
slăbiciunule și limitele trupului, autodepășindu-se în vis și inefabile
aspirații. Un onirism înălțător se degajă din poezia-vis, dar lucidă a
poetului.
Neputința în fața entropiei
universale căreia îi cad pradă instituțiile edilitare cu edili cu tot sub
sărbătoarea cinică a vîntului care singur flutură steagul pe turnul primăriei
este dezolantă într-o lume debusolată, cu luna
„ de la început îngropată/ deasupra.” (Lumină lună, pag. 20).
Poetul este un argonaut al
imaginarului liric propriu surprinzând că în altă limbă/dimensiune plouă „verde
ca o frunză”, lume inedită în care călătorește „așa cu spatele înainte/
vîslind.” (Cum plouă în altă limbă, pag. 21-22). Un original portret al
misterului vieții este surprins în poemul Tu: „Tu ai inimă, tu/ ai sînge verde
în trup/ precum norii primăvara, tu ai unghii ascuțite/ precum zeii
incestuoși,/ tu ai gura închisă/ nu spui nimic,/ tu nu spui niciodată nimic, tu
exiști.” (Tu, pag. 25).
Alte poeme aduc în prim
plan posibilii frați siamezi care apar din sine: „Portret”, „Singurătatea celui
absent”etc.
O altă ipostază a poetului
este cea a insolitelor întâmplări crepusculare (I-V) în care, autoreferențial,
relevă condiția existențială precară a poetului cu prezența mereu subminată de
neprevăzutul indiferent și chiar ostil: „Mulțimea aceasta imponderabilă ce te
înconjoară./ Știi: nu oricine are voce să vorbească,/ nu oricine are auz să
audă,/ nu oricine are miros să-ți anunțe o prezență,/ ci doar așa cioplind în
aer contururi cu umerii moi/ ca ai ploii ușoare și scurte care tocmai a trecut/
grăbită pe lângă tine.” (Întîmplări crepusculare... I, pag. 28). O dramatică
artă poetică se desprinde din Întâmplări crepusculare... III: „Cu gura uscată
și limba pierdută/ ca a unui clopot îngropat în pământ/ ... / Din gât urcă fără
sunet cîte un cuvînt vechi,/ mai vechi decât mine însumi,/ mai tulbure decât
sîngele meu gîlgîind prin artere/ pe care-l ascult cum sporește înspumat/ ca
apa într-un puț/ ce singur umblă prin lume/ nedestupat.”
Nașterea poemului aidoma
unei adevarate zile de geneză ca încercare de a concentra toată viața în ultima
clipă faustică, cea veșnică, răsare nebănuit, dar nețărmurit dorit filigran din
virginitatea filei albe: „Dacă privești bine foaia aceasta albă,/ dacă ești,
cum se spune, inspirat,/ poți să vezi cum răsare din ea/ ca dintr-o cerneală
simpatică/ ... șiruri, șiruri se desprind, se învolbură/ pe suprafața lină,
încremenită// a apei./ Abia apuci să le citești.”(Cerneala simpatică, pag. 33).
Vîrsta senectuții și a
declinului este resimțită cu absența nașterii poemului ca o boală
nimicitoare, poetul
simțindu-se slab și pieritor devorat de roiuri de idei ca de peștii piranha:
„Poate mîine voi scrie un poem nou,/ Azi sunt bolnav./ Praful s-alege din
toate./ Ideile-n cărți precum peștii piranha în apă./ Fărîmături între degetele
mele/ ale propriei mele cărni./ Pînă se-ndestulează.” (Praful s-alege, pag.
38). Competiția continuă cu secundele care fug, cu timpul veșnic dușman,
bătrânii o simt acut
înfiorați de aneantizare la
ora scadenței și a finisului implacabil, moartea ca justițiar: „... bătrînii
noștri tot mai uscați,/ odinioară și ei copii, clătinători acum pe propriile
lor picioare, corăbii bete și orbi pe jumătate veseli/ cu lacrimi scăpărătoare
în ochii adînciți,/ căci un foc alb și rece îi face să tremure imperceptibil/
sau poate o nouă lumină/ pe care le-o pune soarele dreptății/ drept în față.”
(Echinocțiu, pag. 39),
imagine similară luminii
crepusculare din tablourile cu bătrîni din faza ultimă a picturilor lui
Rembrantd.
Viața conformistă supusă unor contradictorii
imperative este pentru poet o continuă încălcare a unor porunci banale
enumerate într-un adevărat îndreptar de
viață negativ frizînd absurdul: „Să nu bei. Să nu ridici mîna./ Să nu ridici
capul. Să nu întorci/ capul. Să nu te împiedici/ cînd citești singur pe
stradă./ Să nu încerci. Să nu cauți./ Să nu stai pe gînduri. Să nu te apleci./
Să nu te îndoiești. Să nu țipi./ Să nu rîzi. Să nu negi./ Să nu întrebi. Să nu
zici nimic./ Să nu crezi. Să nu vezi talk-show-ul la televizor./ ... / să taci,
să taci în schimb/ acum să nu știi că știi. (Viață măruntă. Porunci mereu
încălcate, pag. 40). El trăiește într-o lume paralelă a distorsiunii
spațiotemporale în care timpul personificat ca o prezență supusă unor legi
scăpate logicii o ia înapoi. Călător spiritual în cotidian, un Odiseu al
secolului XXI, Vasile Dan are celeste viziuni cu imagini demitizate ale norilor
aidoma unor corăbii printre sirene pe care fiind legat de catarg, le aude
cîntînd înălțimilor păcii.
Siguranța discursului liric
generată de certitudinea celui ce s-a aplecat asupra tainelor lumii și le-a
aprofundat prin retrăirea lor intensă, cristalizînd esențele într-o bizară lume
a clarobscurului învingător: „...Apoi focul de sus/ ce leagă întunericul brusc
al amiezei, clipa cea repede,/ cu soarele negru, ...” (Poor Yorick, pag. 47).
Ideea predominantă a multor
texte din volum este oprirea timpului și deturnarea sensului său spre trecut,
avînd în vedere că pe arbori sub bolte vegetale „încă sar iuți,/ sar amețitor
acele unui ceas vegetal înapoi/ spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri.” (La
Săvîrșin singur ca regele ,pag. 53). Trecutul apare aidoma unei găuri negre în
care cade totul dispărînd „ca prin minune”.
Un alt filon preponderent
în versurile volumului este cunoașterea continuă a limbii celei noi aprofundate
de peste cincizeci de ani, aflînd în cele din urmă „adevărul ei ce învinge
pustiind de jur-împrejur ca focul: / ca să-l cunoști în sfîrșit pentru ea
întreg să fii gata.” (Cine sînt eu, pag. 54).
Limba originară omnipotent
creatoare, „limba în care taci sau vorbești”, este surprinsă în momentul
emanării de pe buze „de cel care o scrie întîi fără sunete,/ fără litere, fără
silabe, un chaos/ e doar acolo un abur pe gură ...” (În nacelă III, 63).
Declarîndu-se a fi un poet
sceptic în ultima poezie a volumului, Vasile Dan își redefinește profilul liric
al unui autor hiperlucid, care nu se iluzionează în ceea ce privește relația sa
cu cititorul „fățarnic” sau insensibil: „Sînt, știu, un poet sceptic,/ Nu-
mi fac absolut nici o
iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc.”
(Sînt un poet sceptic, pag. 66). Dar prin faptul că pe neștiutul cititor
poemul „.. îl poate salva
de ceva în ultima clipă./ Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile./
El e chiar asta, o donație de organe./ De inimă. de ficat. De piele. De suflu./
O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el.” (Idem, pag. 66)
poezia lui Vasile Dan este a unui sceptic mîntuit.
Volumul „Lentila de
contact” ni-l certifică pe Vasile Dan ca pe un poet original, profund și sobru,
total dăruit și implicat în actul creației trăit ca un periplu spiritual prin
realul elementelor țintind atingerea unei onirice zone inefabile, apeiron al
tuturor interferențelor văzute și nevăzute, exprimabile și inexprimabile în
aspirația spre cerul eternei mirese Poezia. Este o poezie demnă, o poezie în
sensul major al cuvîntului, o poezie vie, germinatoare.
Hațeg,august, 2017
*
Poezia ca un steag pe muchie de cuțit...
Ioana Burghel, „Vis cu sandale roșii”, Editura Paralele
45, Colecția Qpoem, Pitești, 2016
Poeta Ioana Burghel,
prezentă în multe antologii și autoare a patru volume de poezii, ultimele două,
„Vene de pământ” și „Vis cu sandale roșii”, publicate în 2016, scrie cu sângele
vieții la cele mai înalte cote ale trăirii lirice.
Scrie o poezie tensionată
de agonia sufletului în momentul desprinderii de contingentul efemer, o poezie
a luptei cu elementele, cu stihiile, cu obiectele, cu lumea, cu sine și
cuvintele neîmblânzite, care aidoma unor sălbăticiuni tinere se hrănesc cu
viața poeților în marea vânătoare a creației. Răzbate din aceste versuri
sfâșiate de viscole interioare o poezie a revoltei împotriva morții de zi cu
zi, o poezie a unui NU hotărât spus răului și minciunii triumfătoare în lumea
compromisului pe care poeta îl refuză continuu.
La o lectură atentă se pot
distinge sfâșierile interioare ale conștiinței poetice care se smulge din sine,
privind înapoi cu mânie pentru a păși pe drumul jertfei de sine asumate pe
drumul însângerat din „visul cu sandale roșii”, titlu emblematic amprentând
întreg volumul ca poezie a suferinței și a speranței, precum și a demascării
actanților răului, oricâte ispitiri ar avansa. Poeta urcă pe drumul cuvintelor
ca pe o muchie de cuțit, marcându-și trecerea cu urme de sânge și purtând
poezia ca pe un steag spre răsăritul unei noi vieți : „singurul meu reper/ va
fi/ acest soare cuminte/ asfințind într-un fel al lui/ străin de orice patimi
(***, p. 7)
Poemele curg dintr-un
imaginar primar al vieții ca vânătoare în tăcerea stării de necesitate: „azi
nimeni nu mai umblă în pielea sa/ când am decretat starea de necesitate/
tăcerea a învățat/ să-și numere/ oasele” (stare de necesitate, p. 8). În
viziunea Ioanei Burghel poeții apar la marele festin cosmic al tuturor
viețuitoarelor:
„nu mai scrieți/ vă spun/ o
să muriți de foame/ veți tăia din voi bucată cu bucată/ până când/ nici sângele
nu va mai fi de ajuns/ vor veni la ospăț vulturii și vrăbiile/ lighioane cu
nume complicate se vor hrăni/ până când/ veți rămâne puțin/ prea puțin/ pentru
ochii furnicilor” ( „travaliu”, p. 16). Titluri ca: „singurătatea nu e o
greșeală”, „despre mine”, „zăpada aceasta sunt eu”, „sub chiciură”, „la
vânătoare”, „cu îngerul în brațe” etc. sunt incitante și rămân în memoria
cititorului care va reveni pentru a le reciti. O felicităm pe poetă și îi dorim
mult succes!
*
Un sportiv luptător cu sine pentru a se cunoaște prin
poezia sa: Ionuț Caragea, „ Umbra lucidă”, Ed. FIDES, Iași, 2016
Citind cartea de poezii
„Umbra lucidă”, 108 pagini, apărută în excelente condiții grafice la Editura
FIDES din Iași, 2016, colecția EIDOS, prefațată de Ana-Maria Tupan, te captează
lupta continuă a autorului celor peste 32 de volume publicate, din care 17 de
versuri, luptă constantă și lucidă cu sine, cu propria umbră, arhetip
considerat de K. G. Jung primordial, luptă cu propria umbră pentru a transcende
dincolo de aparențele phainomenologice spre certitudinea noumenon-ului kantian
pe care îl sondează și asaltează din toate părțile pentru a se cunoaște pe sine
prin cuvânt, prin „poiein”, creație poetică.
După cum mărturisește în
motto-ul preliminar că : „Adevărul așteaptă precum o umbră despre care evităm
să vorbim.”, poetul Ionuț Caragea, asumându-și adevărul riscant al umbrei care
veghează în marele necunoscut, se definește pe sine în incipit-ul volumului,
poemul „Perplexanta prezență”, printr-o suită de paradoxiste antinomii
imagistico-lexicale într-un tranșant discurs liric, reflex al unei aprige vieți
de luptă pe viață și pe moarte cu noimele realului, tot atâtea semne ale
condiției sale tragice: „poetul este lacrima de foc/ curgând pe obrazul
pământului/ și biciul de flori/ plesnind/ peste coama răvășită/ a timpului/ ...
.../ poetul este perplexanta prezență/ pe covorul roșu/ al propriului sânge/
braț la braț/ cu doamna moarte/ ... (pag. 21).
Astfel poemele se
constituie ca niște asertorice declarații despre condiția poetului și poezie,
despre cuvânt și divinitate, despre viață, vis și timpul în putrezire, despre
misterul cuvântului nerostit și neantul omnivor atotnăscător, despre
întunericul viu și umbra lucidă... Ceva din ancestrala umbră argheziană ca și
din arhetipica umbră a lui Jung planează asupra întregii cărți. Ca replică la
cuvintele „potrivite” argheziene, Ionuț Caragea scrie „Cuvinte
nepotrivite”:„... tu nu știai că nemurirea mea/ era ridată de cuvinte/
nepotrivite?” (pag. 25).
Poetul abordează cu curaj
gravitatea responsabilității Divinității care l-a creat pe om cu toate
neajunsurile sale, acordându-i mereu șansa îndreptării de azi pe mâine,
impunând-și să uite imperfecțiunea
omului: „Dumnezeu ... și-a
autoimpus să uite/ întreaga noastră viață...( pag. 27). În „Metamorfoza umbrei” poetul surprinde
însăși lupta cu umbra asemeni unui
alter-ego ascuns care-și cere dreptul la
existență prin rostirea poetică între cele ce sunt, după cum spunea Hölderlin
„căci poetic trăiește omul pe pământ.” , relevând „umbra” umbrei, mai
întunecată decât ea: „umbra devenea
încetul cu încetul/ altcineva mai întunecat/ decât ea” (pag. 43) Viața poetului
este astfel un continuu joc-luptă cu umbra, pentru a se căuta și a se
găsi/regăsi pe sine: „umbră, cu tine joc zilnic/ foc și apă/ pe marginea
drumului// care duce spre marele nicăieri” (pag. 48). Aspectul ludic al
poemului se concretizează convingător în „Ultima zi de dragoste cu umbra”:
„umbră, haide să ne iubim/ până la întuneric/ înainte ca visele să ne/
acapareze dorințele/ știi tu cum/ așa cum ne iubeam/ în paradis/ înainte să ne ispitească/ acel
cuvânt interzis de la care/ au pornit toate păcatele/ iubește-mă, umbră,/
așterne-ți pe buzele mele/ tăcerea ta ca un sărut abisal/ răscolește-mă tot/ cu
muțenia ta sfântă/ fă-mă- să ard/ până la cenușa sângelui/ înainte ca genele/
să mă vândă morților/ pentru o ultimă/ iluzie (pag. 51).
Condiția tragică a poetului
este evidentă din poemul „Imn umbrei”, autorul simțindu-se a fi „o scânteie
între două umbre”, cea a prezentului și cea a trecutului într-o insolită aventură existențială în încercarea
de a se elibera de propria umbră, strașnic înger păzitor al vieții sale în
devenire. Când îl întâlnește pe Isus, își scoate inima din piept contemplând-o
cum bate în mâinile Mântuitorului.
Disponibilitățile imaginației lui Ionuț Caragea în ceea ce privește relaționarea
Sinelui poetic cu umbra sunt nesfârșite. Astfel, umbra este „profetul întunecat
al lucidității eterne”, cel mai bun cititor de gânduri, asemeni unei mame
tutelare care îl hrănește alăptându-l cu întuneric: „cunosc o umbră/ care se
umple zi de zi/ de cuvinte nerostite/ ... ... / și care mă strânge cu nevăzute
mâini/ la sânul ei și mă alăptează/ cu întuneric/ (Nevăzute mâini, pag. 59).
După un incomensurabil
periplu al poetului prin labirintul avatarurilor umbrei, spre finalul volumlui
el se simte trezit la o nouă viață cvasifericită cu umbra, având nostalgia
lumii prototipurilor ideilor platonice eterne, imuabile și intangibile: „un
fluture care să-mi poarte sufletul/ spre lumile veșnic presimțite/ în poemele
mele/ spre lumile logosului/ originar”, „Fluture cu aripi de cuvinte”, (pag.
87), lume preafericită a zborului poetic al aripilor de cuvinte. Un nou Icar
renăscut peste umbre pe cerul luminos al poeziei!
Hațeg, 17 aprilie, 2017
*
Elisabeta Gîlcescu, „PATIMI DULCI”, versuri, Editura
MĂIASTRA, Târgu-Jiu, 2014, 78 pagini
Volumul de versuri „Patimi
dulci”, semnat de Elisabeta Gîlcescu, o cunoscută animatoare și promotoare a
poeziei și culturii în județul Gorj și în țară, precum și generoasă
mecenată, volum prefațat de prof. univ.
dr. Constantin Nițu, se constituie ca o suită de confesiuni lirice generate de
sentimentul iubirii dominante, de elegii și meditații asupra trecerii
irecuperabile a timpului și a anotimpurilor ca vârste ale omului.
După cum sugerează și
titlul, din textele cărții se desprinde poezia suferinței „dureros de dulce”,
după cum o numea Eminescu în „Odă (în metru antic)”, poezie în care realul își filtrează elementele prin punctul
misterios genezic, renăscând prin iubire lumea în vers: „Mă nasc din nou, de
ieri/ din întâmplare.../ culoarea timpului o drămui/ când mă preschimbi în floare/ ... („Născută
pentru a înflori”, pag. 9). Poeta vrea să smulgă inefabilul vieții din trecutul
ființelor dragi apuse în misterul lumii de dincolo, lume apusă, a netulburatei
tăceri prin elegiace și meditative versuri
de o gravă trăire a fiorului tragic iluminat de soarele iubirii ce trece
peste moarte: „ într-un apus cobor/ ... melancolia unui asfințit – / gata să
plesnească de sub povara timpului – / ascultă rugăciunea de dimineață/ ca nici
umbra să nu întunece tăcerea. ( ... ) / ascunde
sub o piatră timpul, / zborul, o zi
întreagă de iubire.../ De jos alt soare
își deschide aripi largi,/ privește revărsătul zorilor – / cel mai
frumos ceas al zilei – / ( „Trecut-au anii”, pag. 10).
Poeta retrăiește cu
nostalgie anotimpurile vieții ca în
Vivaldi sau Haydn, evocând plenitudinea energiilor vitale ale apogeului
solstițiului de vară: „Roua împletea săruturile Sânzienelor;/ ... mirajul
absolutului.../ M-a prins dimineața cu
frânturi de vară./ Stinge glasul, frânge
struna în mireasma toamnei/ ...
(***, pag, 11). Apoi, precum într-o vie feerie webberiană a culorilor și
sonurilor, revine ca să evoce anii
tinereții năvalnicei pasiuni romantice a iubirii nemărginite dezlănțuite: „ Azi
porțile dimineții pornesc în căutarea/ fericirii fără margini./ Respirația ei, muzică de Webber,/ orizont
divin, fără hotar – grădină,/ printre flori, adieri de mângâiere/ cântarea
ninge iarăși luna / peste tăceri de
argint/ și-n inimi de cuvânt, minune... ( ***, pag. 9).
Un poem de excepție este „Zbor
de vineri”, adevărat imn închinat iubirii
( vineri amintește de zeița iubirii, Venus) și poeziei, în care
inefabilul și candoarea vibrației lirice sunt admirabil surprinse prin imagini
vizuale dinamice sugerând reînvierea minunii zborului spre cerul iubirii și
poeziei: „minunea astăzi renăscută;/ ea prinde rădăcini în noi/ ... (...) minune, rugă și
iubire./ Un zbor ce nu va fi înfrânt/
azi, zborul Ei e veșnicie/... ( Idem, pag. 16-17).
În viziunea poetei din genezice imemoriale timpuri elementele realului
contopite printr-un originar cosmic cuvânt-sărut exploziv al Big Bang-ului au
creat universul: „De la facerea lumii,/
rămân în cuvânt/ pământ blestemat... („Sărutul facerii”, pag.21 ).
Într-un dialog imaginar cu
ființa iubită, este evocat timpul trecutei iubiri luminând asemeni veșnicei
clipe minunate prin memorabile sinestezii
audiovizuale: „ Și iarba cum crește răzleț,/ după fiecare noapte, cântă,
cântă aprins, / spre înminunarea clipei noastre,/ ... / prin verdele pur căutându-și cântecul/
ca un răsfăț de scorțișoară... ( „Răsărit de cuvinte...”, pag. 54).
O poezie discretă și gravă,
în care viața cu seninul reveriei și al iubirii extatice, cu minunile și
furtunile anotimpurilor vieții, ne comunică o trăire autentică, oferindu-ne
bucuria actului lecturii ca un ceremonial al celebrării unei rare și alese
sărbători a comunicării directe a tainelor de zi cu zi. Excelsior!
Hațeg, mai, 2017
*
Raul Constantinescu:
<< Aglutinarea de cuvinte în setea acerbă de a fi întru
înălțare>>, Romita Malina
Constantin, „Partitură pentru ferestrele copacilor”, Editura Libris, Brașov,
2017, 132 pagini
De la deschis încurajator
generosul îndemn al lui Heliade
„Scrieți, băieți, numai scrieți!” pentru a încuraja literatura națională
originală în zorii ei, la constatarea entuziast romantică a lui Alecsandri
„Românul s-a născut poet!” , românii au
scris și scriu într-un adevărat maraton scriptic poezii, versuri și texte mai
mult sau mai puțin fericit împlinite, fiecare căutându-se pe sine prin jungla cuvintelor
pentru a se exprima conform sensibilității și filonului său existențial. Astfel, se scrie mult, poate mult prea mult
în prezentul precipitat de clipa veșnică, din varii motive, fie pentru a
comunica preaplinul trăirii/simțirii ideatic-afective, fie pentru a reflecta
miracolul lumii, fie din dragostea narcisiacă de sine autonimicitoare ori pur
și simplu din oarba sete mistuitoare veșnic nepotolită de a fi pentru a fi
cathartic întru purificare/înălțare, îndumnezeire.
Acest ultim nexus cauzal
pare a fi primum movens al volumului „Partitură pentru ferestrele copacilor”,
structurat în două cicluri: I: „hai-hui prin do-re-mi” și II: „echilibru
fragil”, semnat de Romita Malina Constantin, apărut în excelente condiții grafice la
editura brașoveană „Libris” în 2017, prefațată de sensibila și penetranta
poetesă brașoveană trăitoare în prezent în arealul sociouman și literar
francez, Angela Nache Mamier care îi definește universul liric ca „O patrie
incandescentă a tuturor iubirilor care sunt reunite și decurg din inconștient.
Poeta, o adevărată emotivă, tânjește spre amorul platonic al „focului
originar”, dar și cel învăpăiat...” al efluviilor telurice carnale frenetic
dezlănțuite aidoma marilor dionisii.
Aflată la al doilea volum,
autoarea cunoscută cititorilor de poezie din mai multe antologii și concursuri
la care a fost premiată, precum și din diverse reviste literare, își caută
identitatea literară hoinărind aleatoriu, dar și original printre cuvinte în
căutarea argonautică a comorii din lâna de aur navigând pe talazurile
limbajului plin de capcane și arcane, luptând cu balaurul necunoscutului pe care încearcă să-l adoarmă cu vraja
incantatorie orbitoare a unor texte/descântece magice quasierotice, „quasi”, deoarece
intenționalitatea lucidă este mereu trează,
„răpirea lânii de aur”, a gloriei,
primează mereu, fiind omniprezentă în fiecare text/ câmp de luptă pe
frontul poetic. Și uneori reușește în felul ei, insidios, proteic, tentacular,
videostroboscopic spectral, luând în asalt realul de jur-împrejur, proces în
care vortexul egoului liric se infiltrează alunecos șerpuitor în intimitatea
zonelor senzorial periferice ale cosmoidului vital prin capilare osmotic trecând proteiform prin tot regnul ființial aidoma unui arborescent
polipier oceanic ce-și schimbă gama
culorilor de la vizibil spre invizibil pentru a surprinde și capta vorace
misterul genezic existențial fecund al
dăruirii și abandonului într-un erotism
debordant infinit focar de eternitate: „
zborul nostru e o aprindere/ o inimă cu tălpi goale/ unde poezia se naște tandră și nudă/ pentru că eu sau tu
nici măcar nu existăm/ fără potopul acesta”
(„cum trăiesc în viața mea de femeie-poetă”, pag. 57).
Autoarea trăiește fervent frustele senzații ale vibrației
intense ale iubirii devoratoare pe treptele ontogenezei și filogenezei,
culminând cu contopirea în plenara împlinire genezică cu cel iubit întru marele Unu divin –
principiu atotgenerator : „ în depărtarea de Tine/ ca o scufundare în vis te aștept/ nevăzut și
clădit în mine/ vreau să te cunosc, Doamne,/ ascultă-mi plângerea / și apără-mi
ochii de somn” ( „dincolo de trup”,
pag. 37).
Textele sunt cutremurate de
tânjirea poetei în ceremonialul iubirii spre purificare prin împărtășania cristică, prin taina euharistiei, pâinea și vinul, mistere divinatorii, „trupul
și sângele Domnului”fiind motive cardinale definitorii arhifrecvente în
versurile Malinei Constantin. Ea
trăiește plenar marea iubire sfântă și se simte un tot întreg numai în dăruire
și comuniune cu marele și eternul iubit sacru, parte a universului de
mistuitoare arderi fără fum întru continuă împlinire poetică a armoniei
eterne. Astfel, putem subînțelege că poeta iubirii intense este în
cele din urmă o mare iubitoare mântuită,
după cum însuși Isus a zis: „ Păcatele ei, care sunt multe, sunt
iertate, căci a iubit mult.” ( Luca, 7, v. 47).
Hațeg, mai, 2017, în
revista „Sintagme literare”
***
2 comentarii: