REFLEXII CRITICE

REFLEXII CRITICE

Raul Constantinescu: GEO GALETARU – „MEMORIA FULGERULUI”, Editura  Eurostampa, Timișoara, 2013 – o rostire –    răzuire/autodescifrare  continuu deschisă  a palimpsestului interior   

Apărut la Editura Eurostampa din Timișoara în anul 2013, într-o elegantă realizare  tipografică, volumul de versuri „Memoria fulgerului”, 120 pagini, semnat de polifonicul și învăluitul în aură de  har, poetul Geo Galetaru, cel vizitat de fulgerul sacru al rostirii cuvântului primordial, este incitant prin  tensiunea debordantă chiar din titlu, metaforă sugerând  multiple semnificații și conotații corespondente într-o lectură deschisă. „Memoria fulgerului”, titlul volumului, sugerează printre multiplele sensuri, revigorarea uitatelor arcane ale memoriei ascendenților din generațiile anterioare înscrise în codul genetic din negura timpurilor, pentru a elibera confesiunea orfică a poetului care-și descoperă identitățile succesive asemeni scrisurilor suprapuse ale unui palimpsest pe care-l citește și recitește continuu, conștient că autocunoașterea  nu sfârșește nicicând,  luptându-se astfel cu sinele transfigurat în cuvântul-fulger care să-i lumineze „marea trecere” întru eternul mister din care venim și în care ne întoarcem în clipa cea veșnică a bilanțului.

Volumul, structurat în trei secțiuni: I.„Solilocviu”, II. Poate că viața” și III. „O calmă beatitudine” se constituie ca un amplu monolog al sondării eului ancestral de  unde  smulge florile tainelor uitate, de unde îi apar orfice  epifanii ale vieții arhetipale, omniprezente permanențe lirice ale vieții omului trăind în vitrege și sărace timpuri, după cum spunea Hölderlin, sublimat în  poetice decantări.  După DEX, prin „solilocviu” se înțelege „1. Vorbire cu sine însuși, monolog. 2. Scriere cu caracter de monolog.” În secțiunea întâi, astfel intitulată, monologul interior al poetului în singurătate, se rostește motivat întru explorarea sinelui,

întemeindu-se pe socraticul „Nosce te ipsum!”, care continuă și se adâncește  toată viața. Printr-o stranie coincidență, numele său predestinat, „Galetaru”, sugerează implicit condiția existențială a poetului ca „fântânar” al Castaliei, care scoate din adâncuri apa magică vie – sorginte a vieții și înțelepciunii – la lumina cunoașterii artistice prin cuvânt. În acest context, ca un dat imediat al subconștientului, intuiția poetului prefigurează entitățile misterioase prin care trece eul liric spre cunoașterea de sine cât mai aprofundată, până la capăt.

În poezia „Un crâng întunecat” care deschide volumul, poetul – entitate dedublată – se simte privit ca sub lupă și supravegheat de către cineva străin și necunoscut: „cineva trece prin preajma ta și te privește/ cineva îmbrăcat într-un abur strălucitor/ cine ești  îl întrebi în gând dar gândul/ se pierde în aerul din jur ca un fulger resemnat/...” (p.7). Ca o interogație mută, aici se relevă o primă conotație a metaforei fulger, ca gând al poetului confruntat cu necunoscutul necruțător  care-l controlează, pregătindu-se poate să îl ia în primire: „un crâng întunecat este pupila acelui străin/ care trece prin preajma ta și te privește/”.

Simțindu-se mereu observat de nevăzuții îngeri veghetori-privitori, sinele/gândul nu poate pătrunde în transcendent și se resemnează, întors la cotidianul perisabil, neprimind răspunsuri la întrebările sale îndreptățite, dar retorice.Textul poeziei „E bine spui tu”  concretizează monologul interior ca un dialog imaginar între persoana întâi și persoana a doua, între eul liric intuitiv și alter ego-ul său, conștiința sa lucidă în momentul marii înfățișări, „când inima păsării se-oprește în zbor/ și îngerii/ mai vin să îți spună pe nume/” (p. 8). În poezia „Bref” poetul lucid declară cu fermitate că nu face compromisuri cu oportunitățile la care recurg cei dintre parantezele husserliene, cei apteri și orbiți de inconștiența lor care nu știu „...(... unde locuiește pasărea paradisului/ și cine împinge speranța pe două roți/ către piscul

acela amar/ care strălucește sub nori invizibili)  (p.9).

Poetul Geo Galetaru își sondează prin „răzuirea” și descifrarea straturilor scrise pe palimpsestul interior, universul necunoscut și imprevizibil, alunecos și mereu schimbător, aidoma unor nisipuri mișcătoare – zona crepusculară a unor experiențe existențiale inedite, de unde ca de sub radical din minus unu smulge avatarii imaginarului din alte dimensiuni insurmontabile comodității autoîncântate ieftin a sufletului ce „se vinde lucrurilor din jur  cu aceeași/ dragoste și nepăsare a pietrelor/”(p.8).

Angrenând un limbaj poetic sugestiv și elevat, poetul ni se prezintă în toată bogăția și polivalența metaforelor debordante care surprind sinestezic și inefabil realul caleidoscopic mereu în mișcare prin „alt timp altă memorie” spre „o imuabilitate/  tristă  indiferentă la intemperiile/ sufletului ... / și tu vei fi în/  mijlocul lor  acolo în umbra/ tunetului  care-ți devastează/  tinerețea .../ (p.10), tehnica ingambamentului potențând gradarea intensității lirice culminante.

Suita de nouă poeme „Vei spune și vei muri” se constituie ca o originală ars poetica în derularea simbolicei sfere de aur, captându-i muzica sunetului pur sugerat de „greierul” ce apare asemenea unei pete pe palimpsestul necruțător al nopții – „exil repudiat/ de instanțele visului” (p. 11), artă poetică a unui nou orfeu în fața styxului, cerând binecuvântarea fratelui – umbră de dincolo care stăpânește echilibrul existențial, pentru ființarea întru „sintaxa nemuririi”,  știindu-se pândit de spiritul tutelar al peșterii unde sub pietrele rîului heraclitic se ascund comorile/vocale, ca să nu se trezească intempestiv fiara pe marele șah al omenirii.

Tragismul existenței este asumat de poetul secolului XXI odată cu încifratul alfabet al păsării-liră, poemul, încă înainte de naștere, acolo „unde moartea are nume de floare”, (p.14), conștient că în labirintul marelui mister al lui a fi pentru a cunoaște și a se autocunoaște, rătăcește „pe cărările templului” în timpurile apocaliptice ale îngerului care veghează lumea în care doar întunericul nopții poate ascunde trupul perisabil, supus legii morții, sugerând originare afinități cu eminescianul gând. „...vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi.” În imaginarul dialog/monolog cu alter ego-ul său, fratele siamez, poetul se identifică a fi cel predestinat a spune și a muri: „vei spune și vei muri/ cuvintele sunt gloanțele destinului/ fluturi orbi luminând întunericul/ în numele sintaxei nevăzute și atroce” (p. 15). În sibilinice formulări se rostesc aici și acum răspunsurile-ecouri din platonica peșteră a vieții înaintea imperturbabilei tăceri. Răspunsul salvator s-ar vrea glas de vânt, șoaptă în veghea amară a scribului „patinând pe pielea orbitoare a vocalei” (p. 16,17, 18). Fântânarul rostirii creatoare este într-o permanentă căutare a „cuvântului magic” care să-l apere de ispita autonarcisismului insidios insuflat de „fiara apocaliptică”: „ești atât de frumos” (p.18). Răspunsul așteptat se estompează vag în clepsidrele vântului ce spulberă totul în neant ca „sunetul aseptic al unei priviri de departe/ de parcă ar împietri îngeri în pupilele tale”, fiind „numele unei tandre ferocități” (p.19). Existența dramatică a poetului, de autosondare a zonelor abisale proprii prin citirea și descifrarea datului vieții, se concretizează liric prin detectarea măștii care locuiește în sufletul umbrei, fiind iluminat prin „labirintul flăcării”de către conștiința tragică a celui care își „citește viața ca pe o carte/ (... ca pe propria moarte)( „Cine-și citește viața”, p. 23).

Nostalgia paradisiacei copilării, adierea culminației singurătății depășind efemer iluzia fericirii, explorarea cuantică a clipei veșnice, ademenind „cuvântul/ la marginea vieții și a morții”, cuvântul – „mierla albastră din vis,/ rigoarea miresmei/ ca un pumnal de zăpadă în zori.” ori „simetria himerei” sunt doar câteva din temele, motivele, imaginile-metafore și simboluri frecvente în mod original și sensibil la poetul scormonitor prin furnicarul de taine și neînțelese înțelesuri. Situat în zona interzisă a necunoscutului etern, poetul așteaptă lucid fulgerul „toamnei târzii” ca o premoniție a morții în tranșeea de veghe a luptei vieții și cunoașterii de sine prin cuvinte. Astfel, mereu în linia întâi a frontului cunoașterii poetice, autorul simte nevăzutul cu care comunică prin gesturile și semnele unui cod demult uitat. Bântuit de angoasele unui timp în derivă, Geo Galetaru în continuă introspcție asemeni lui Carl Gustav Jung, provoacă și consemnează ce-i spune „umbra” – fiara care își înfige ghearele „adânc în inima zilei” („Rămâi îmi spune umbra”, p. 32).

Aici și acum, în vitrege vremi ale derutei și confuziei tuturor valorilor umane, poetului dedublat îi apare cerul negru, populat cu semne impudice, sub care viața și poezia îl asediază ca o pedeapsă a trădării cuvintelor culese de fratele său geamăn, spiritul, încât aducerea inimii în palme pare a sta sub semnul improbabilității. Se intensifică sentimentul timpului –  fluviu trist pe malul căruia poetul similar lui Rilke, aude curgând vântul peste pleoape de îngeri, și, deși dominat de neant, se simte spiritul prezentului etern anihilant al realului în derivă din „ritualul neîmplinit al amiezii./ aceeași fastă alunecare în gol./ („Aceste dovezi ale neantului”, p. 37).

Poezia lui Geo Galetaru excelează printr-un vizionarism propriu al labirintului din inima cuvântului viu, pulsatoriu de trăiri ambigue, stări inefabile, afecte, idei, imagini, precum și sentimentul insațiabilei căutări în imaginar și al descifrării misterului existențial. Poetul trăiește în alte dimensiuni, într-o lume a precarității și iluziei, a suspendării realului în irealitate „despicându-se înlăuntru ca o falie târzie.” („Ca o falie târzie”, p. 56).

În poemul „Solilocviu” poetul apare ca un etern adam numind și renumind cele ce sunt ca într-o cumplită pedeapsă continuă, ca o ultimă încercare de salvare în fața morții „... cu gândul/ la cele ce se zămislesc, .../”, în pofida vidului triumfător de pe buzele care-l acceptă ca pe o implacabilă sentință.

În ciclul al doilea, „Poate că viața”, lupta cu dispariția, cu aneantizarea cuvintelor erodate de uitare și timp, se poate duce prin viața de excepție a conștiinței poetice imune și vigilente, a spiritului lucid care renunță la seducția efemerei plăceri și la festivismul vanităților cotropitoare anihilante. Programatic, poetul are viziunea unei alte comunicări poetice neîntrerupte, a unor noi principii estetice și a unei veritabile scări axiologice a operelor literare autentice.

Ultimul ciclu, „O calmă beatitudine” reia accentuat motivul vieții în care se caută „rațiuni insondabile” pentru a descoperi brusc „un alt adevăr/ viața cu sincopele ei întâmplătoare” spre o lină lumină și calmă beatitudine în momentul suprem al iluminării marii treceri în misterul din care am venit și în care ne întoarcem, încheind ciclul vital/spiritual întru slava  vieții poetice, arcadie nemuritoare prin cuvintele eternizate în cronica akashică, viață/memorie/amintire, care se pierd aparent în zarea depărtării, dar vor dăinui: „cuvintele acestea îți vor hotărî soarta:/ vei muri și vei învia la umbra lor,/ vei trece pe malul celălalt liniștit și împăcat.(„O calmă beatitudine”, p 98).

O viziune transcendentă a unei lumi edenice se întrevede în poemul „Dintr-odată cuvintele”, poetului apărându-i niște actanți senini, reprezentanți ai dinastiei cerului, cu semințe incandescente în pupile, care ca adevărați apărători ai luminii și armoniei „își urmează drumul sfâșiind pânza neputinței/ căci ei au știut dintotdeauna mireasma și culoarea clipei/ de parcă ar fi venit dintr-o carte ciudată și atotștiutoare/ și dintr-odată cuvintele lor au însemnat totul/ („Dintr-odată cuvintele”) (p.101).

Titluri ca „Flash cotidian”, „Același miez orbitor”, „Ca și cum”, „Sămânța răsărind”, „Doar mireasma”, „Țipătul fiarei”, „Să vorbim despre moarte” etc. rămân în memoria cititorului iubitor de poezie, precum penetrante lumini de fulger. Iată ca argument densul poem „Ca și cum”:

„resurecția memoriei, semnalele ei orbitoare/ în această tăcere indestructibilă, până când/ la capătul gândului fără gând: nimicul/ explodând în porii dimineții./ ca roua. ca spicul,/ vedem rănile nevăzute, orizonturile/ cu chip de cenușă. ne vom  supune/ acelorași vieți ce fug din calea istoriei,/ și cad în genune./ ca și cum ca și cum ca și cum/ splendoarea se naște din flăcări și scrum.” (p.108).

Am privit doar printr-o fantă în plurivocul, originalul și fascinantul univers poetic al sensibilului poet care ni se dăruiește cu tot ce are mai profund și mai frumos, cu inima în palmă, al omului plin de har care sfințește locul aici și acum, cu poezii, romane, cronici, reviste (unde am avut onoarea de a fi publicat și eu, aducându-i mulțumiri și pe această cale) și fericite evenimente culturale remarcabile în minunatul Banat spiritual și în primul rând în luminata comună Dudeștii Noi, unde ca profesor și animator cultural arde continuu, oficiind ascendent pe altarul poeziei și artei literare.  Mult succes, domnule profesor apostol, poet și mecenat Geo Galetaru! Excelsior!

Hațeg, 5 august, 2016 în revista „Sintagme literare

”

*

Raul  Constantinescu: Poeta în ruga esențială a poeziei

LUSIANA  DRĂGUȘIN: „Regăsiri  în  esențe”, Editura Genius”, București, 2016, 106 pagini

Volumul de versuri „Regăsiri în esențe” semnat de  Lusiana Drăgușin, apărut în 2016 la Editura Genius din București constituie debutul editorial al autoarei în poezie, trăită ca o căutare de sine în sfera înaltei sacralități spre care tinde aspirând să se regăsească prin identificare  până la contopire cu Divinul în care  ființa umană se purifică absorbită de har și extaz.

Textele se citesc  ca un instant monolog confesiv către  Divin, căruia poeta i se adresează direct într-un discurs al simplității sincere („visez ca între toate să îți rămân Minune” (p.13),  „Îți mulțumesc, Iisuse, azi vin să mă închin” (p. 30), „Mă iartă, Dumnezeul meu,” (p.52), dăruindu-se total jertfei zidirii în templul de cuvinte, asemeni Anei lui Manole, poeta se caută continuu pe sine, adâncindu-se și limpezindu-se prin rostirea Cuvântului demiurgic inițial. Autoarea trăiește cu toată ființa misterul divin și cel feminin ca pe o fenomenologie a îndumnezeirii în efemerul corp omenesc, fragilă și trecătoare cupă în care Divinitatea își tălăzuiește spumegând etern lumina prin infinitatea sa.

Titlul volumului, „Regăsirea în esențe” ne întâmpină ca portalul prin care Lusiana Drăgușin invită candid cititorul să intre în templul spiiritual („În trupul meu îți fac o mănăstire” p.90) pe care  ea îl înalță și își propune să se construiască pe sine prin rostire, prin cuvânt, sentiment, imagine, idee în deschis monolog liric  sub aura Grației celeste. Fluxul versurilor curge într-o revărsare a bucuriei și uimirii întru căutărea/regăsire a esenței absolutului intangibil, dar dătător de sens înîlțător. Astfel. poezia este pentru Lusiana Drăgușin o permanentă autoexplorare și autorevelație în marile taine dumnezeiești, în „esențe”, pe care inspirată de fior metafizic caută să le surprindă și cristalizeze în versurile-i de o limpiditate cristalină, aidoma sufletului său iluminat. Poeta se confruntă cu marele necunoscut din om ca mister continuu pe care tinde a-l cunoaște, precum și a se cunoaște și depăși prin marea iubire a aproapelui și fără limite dăruire pe altarul divin. Ea se simte predestinată a fi o piatră pentru a fi zidită pe altarul mănăstirii din suflet de către Marele Ziditor Iisus:

„Zidește-mă de vrei o mănăstire / că tot îmi este numele de Ană, ”.

Ca într-o apă limpede primăvara curg versurile înflorite în tandre caline confesiuni ale sufletului, desoperindu-se cu mirare „mimune”, dorind  și rugându-se a rămâne astfel:

„visez ca între toate să îți rămân Minune,

în anotimpul Vieții să-ți fiu o simfonie,

azi, din dorința mea, înalț o rugăciune,

stau și aștept în tainî sfânta epifanie.

(„Să îți rămân Minune”, p. 13.)

Lusiana Drăgușin  trăiește intens miracolul iubirii-cunoaștere a Divinității spre care cu smerenie, mărturisește  că pornește desculță:„desculță pornesc spre Dumnezeu” (p. 14.), prin ființa ei de femeie în actul iubirii împărtășite pe altarul fericirii. Astfel, poeta vibrează plenar  în ritmurile existențiale ale femeii-floare de carne care se deschide înfiorată în fața misterului eternității divine pe care îl descoperă cu uimire în adâncurile sufletului său ca pe un dat primar, purtându-l conștientă de tragismul sublimității sale.În poezia „Iubesc desculță” autoarea se identifică/regăsește asemeni unei noi și înviate Euridice aureolate de nimbul poeziei orfice:

„Iubesc desculță, Absolutul meu,

lăsând în urmă vechi dileme,

eu muză, tu înflăcărat Orfeu,

îmi scrii pe cerul inimii poeme,”

(Iubesc desculță, p. 19.).

Poeta are viziunea luminoasă a salvării omenirii prin iubire, prin jertfa zilnică a omului spre îndumnezeire, prin dăruirea plină de noblețe a femeii iubitoare de Dumnezeu.

Credem că prin continuă și cristică aprofundare, poeziile Lusianei Drăgușin șe vor împlini și vor răsări pe cerul din suflet stele. Poezia ca rugă înălțătoare prin smerenia credinței și tonul psalmic îi sunt certitudini și garanți.

Hațeg, 26 mai 2016  

     

*                  

PRIN ILUMINAREA MORȚII SPRE DUMNEZEU-CUVÂNTUL  ÎN VOLUMUL „SFEȘNIC ÎN RUGĂCIUNE” DE TRAIAN VASILCĂU  (Chișinău, 2012)

Densul  volum de  poezii „Sfeșnic în rugăciune” semnat de  poetul Traian Vasilcău, publicat în 2012 la Chișinău, se structurează ca o suită de elegii, psalmodieri în formă de rugă adresate Divinității, meditații axate pe tema morții iminente, evocarea sanctificată a mamei trecută la cele veșnice, revenirea la satul natal cu case albastre în luminoasa și plina de speranțe noapte a Învierii spirituale de sărbătoare a Paștelui, poezii patriotice închinate neamului românesc și țării trunchiate, formularea crezului poetic, etc., realizate în vers clasic cu vădită influență a versului popular, specific romantismului său târziu, sui-generis. Scriitorul, născut la 2 aprilie  1969 în satul Viișoara, raionul Edineț din Basarabia, licențiat al Facultății de Istorie și Etnopedagogie a Universității de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, membru  al Uniunii Scriitorilor din România și Moldova, președinte al Societății Culturale „Pasărea Phoenix”, director a mai multor proiecte culturale, autor a peste 39 de cărți, maestru în artă, se afirmă ca un promotor distins al culturii și poeziei românești de pretutindeni.Volumul, cu o postfață de Irina Mavrodin, se constituie ca o carte-florilegiu cuprinzând poezii religioase, psalmice, cristice, meditații inspirate de efemeritatea vieții, moartea inexorabilă,imnuri-psalmii pentru mama sanctificată, poezii despre țară și neam, despre satul natal, arte poetice, trecerea anotimpurilor, precum și unele șarje pamfletare adresate politicienilor aserviți intereselor străine.

Traian Vasilcău scrie o poezie gravă și solemnă, radiind de harul credinței în Demiurg și Absolut, în Cuvânt și iluminare prin poezie, mistuit în athanorice combustii interne de flăcările sfeșnicului interior al sufletului însetat de Dumnezeu pe care îl caută perpetuu și pretutindeni până dincolo de „marea trecere”, iluminat de ruga neîntreruptă întru Poesie care izvorăște din ființa sa precum apa Castaliei, înălțându-se prin psalmice tonuri spre cerul deschis celor ce-și recunosc păcatul și aspiră la renașterea spirituală în eternitate, cristic Nou Adam.

Autorul adoptă preponderent versul clasic cu tente romantice eminesciene sau din Grigore Vieru, Al. Mateevici, Octavian Goga, etc., realizând o viziune lucidă asupra lumii și a vieții care se îngemănează cu moartea : „Viața cu moartea merg la braț / Tristețea mea cu bucuria, / Prin crângul psalmilor vecia / Mă buciumează cu nesaț.”(fără titlu, pag. 5). În poezia sa -- rugă perpetuă, poetul se adresează direct Divinității : „Doamne, odihnește-Te în mine, / Ocrotește-mi lacrima să fiu / Și-n ochii tăi - cerești sulfine / Fă-mi zidire de monah târziu.”(Atingere de Unu, pag. 41). Atmosfera liturgic-bizantină se realizează prin frecventa folosire a cuvintelor din recuzita creștină ortodoxă : cruce, icoană, lumânare, sfeșnic, îngeri, Dumnezeu, Iisus, candele, Bizanț, rugăciune, taină, biserică, rai, Paște, clopot, serafimi, etc. Poetul se vede aidoma unui smerit monah în fierbinte rugăciune, recunoscându-și și regretând păcatele.

Poezia religioasă creștină predomină în volum prin mulți psalmi sau poezii cu ton de litanie.Poetul oficiază  asemeni unui sacerdot inițiat un ceremonial liturgic înălțător la cerul luminos al sufletului pregătit pentru marea lumină dumnezeiască prin care va trece în eternitate. Asfel, moartea apare ca luminoasă eliberare a sufletului din temnița îngustă a trupului ros de slăbiciuni și patimi, pentru a se ilumina  întru Divin prin îndumnezeire.Prin moartea trupului purificat de suferință, poetul se regăsește în ochii lui Dumnezeu :„Mi-a-mbrățișat tot trupul lumânarea / ... / Da-n zori se duce, suspinând din greu, / În gazda ochilor lui Dumnezeu.”(Cicatrici de iubire, pag. 7).Poetul evocă satul natal cu albastrul ceresc al caselor, cu biserica și dangătul chemător al clopotelor, cu cimitirul „bunelor speranțe”, când în noaptea sfântă de Paște, Dumnezeu - Iisus va învia din morți. Ideea se continuă în altă poezie :„Să mă îngâne cântecul Luminii / Cât tristețile nu mă vor fi. / Și-apoi să mă răsădesc în Zi / Ca un crin la marginea grădinii.”(fără titlu, pag. 3).Transpare din aceste versuri, ca din tot volumul, amprenta unei grave și mari suferințe interioare, precum și conștiința tragismului existențial, generatoare de trăiri lirice obsesive de originală profunzime și forță lirică.

Imaginea mamei sfinte este frecvent invocată de poetul „smerenit” care îngenunchează la templul sufletului ei pentru a-i spune că va pleca și el curînd spre ea :„Trăsura Domnului nu e departe.”(Alt psalm cu mama, pag. 28). Poetul rămas orfan de tată încă nenăscut fiind, mărturisește că privea în ochii mamei pentru a-și citi poemele pe care le va scrie, în versuri de o tulburătoare suferință și profunzime, de un inefabil sublim : „Priveam în ochii ei să-l văd pe tata, / În pântecu-i fiind când a murit. / Am rămas un spin: cel mai nefericit / Și am știut că asta-mi este plata, / Pe care am s-o achit cu infinit / Până s-o îndura Divinitatea. / Priveam în ochii ei, să-mi citesc cartea / Pe care aveam s-o scriu îmbătrânit / De lipsa ei și-a tatălui surpat / În inima-mi; pe țărmul celălalt.”(Poem cu mama, pag. 11). În aceste versuri vălurește o mare de amărăciune a tristeții omului singur în fața sfinxului unui destin necruțător și atroce, poezia fiind memorabilă prin forța și intensitatea expresivă metaforelor și imaginilor, prin tragismul ei absolut și prin profundele semnificații umane și existențiale.

Pe poetul credinței mistuitoare care se simte „incorigibil hoț” de Dumnezeu ca și Arghezi, îl preocupă și perfectarea artei sale poetice, TRAIANUS considerându-se un sculptor în cuvânt :„ În marmura cuvintelor cioplesc / Să dau de slova clopot și uitare,”(fără titlu, pag. 41). Lucid, Traian Vasilcău, relevă pericolele și capcanele limbajului care îl pândesc pe poet ca pradă  a ispitelor necunoscutului, confesându-se : „Metafora barbar te urmărește, / Ea stă la pândă, veșnic te țintește / Și când te-mbrățișează ca un șarpe / Prin tine curg tălăzuiri de harpe / La care serafimii cântă-ntruna / Și dirijor -- maestru prim -- li-i luna.(fără titlu, pag. 9). Poetul se consideră un continuu îmblânzitor de cuvinte, un truditor în adâncurile Cuvântului:  „În ocnele cuvântului  muncesc, / Eternitatea clipei să-mblânzesc, / Să nu-mi trădeze suferința ora, / Încât să-i spun: „Fii soră tuturora!” / Precum în veac, atunci când infinitul / La harfele din ochii mei cânta / Și Dumnezeu tăcut îngenunchea / Din psalmi de-azur sorbind fărăsfârșitul / Și dirijând păunii cu privirea / Să-și uite-n schitul crinilor psaltirea.”(fără titlu, pag. 10). Conștient de propria valoare, poetul nu scrie pentru premii , mărire și onoruri, declarând lucid: „Doar Nobelul ceresc contează, / Cum nu e nici un premiu pământesc, / Poți să și mori, în Domnul înviază / Tot ce e crin în strai jertfelnicesc. / Doar Nobelul ceresc te-navuțește / Și nu-i ca el vreun premiu pământesc. / Pe zare scris de-un caligraf zeiesc, / N-ai teamă de nimic, căci te citește / Marele suveran pe-aleasa-i cale / Și-ți dau ploconul armiile Sale.”(coperta a IV-a).

 Volumul se împlinește stilistic prin uzitarea unor cuvinte-cheie semnificante , prin prezența unor motive simbolice repetitive : crinul alb, simbol al purității imaculate a sacrului, lacrima, tăcerea, cântecul, visul, zborul, cerul, harfa, învierea, lumina, taina, termeni  prin care se realizează atmosfera de ceremonial religios, de ascendere prin poemul-rugă spre pura spiritualitate, inițierea în misterul divin al increatului, al genezei, însuși Dumnezeu-creatorul fiind primul Poet, precum și în templul creației poetice în care poetul oficiază orfice ritualuri ale misterelor, precum și marile taine creștine, totul ca într-o mioritică divină nuntă cosmică de comuniune cu Absolutul, cu Infinitul.

Lira poetului înstrunează și acorduri de autentică poezie patriotică autentică și sensibil îndurerată într-o țară sfâșiată : „ Am izbândit ! Suntem durerea / Acestui neam uitat de astre / ... ... / Am izbândit! Doamne ferește / Să credem că n-aven vreun rost.”(Poem mereu actual, pag.45).Alteori, poetul nemulțumit și revoltat de imaturitatea conștiinței naționale și politice, își exprimă sarcasmul lucid și necruțător: „ Care popor? Negânditoare plebe, / Care-a iubit o clipă și-a uitat, / Un trib civilizat, modernizat,/ În care dorul desfrânării fierbe. /... / Popor ce-a fost în ireale ere / Și nu mai e deloc, Care popor?”(Manifest veșnic actual, pag. 52).

În unele poezii (Bocet senin, Bocet popular, Bocet în seară, Diamantul binecuvântării, etc.) este evidentă influența versificației populare : măsura 7/8, ritmul trohaic, rima împerecheată sau monorima, moștenire spirituală fructificată original și superior: „Jelui-m-aș și n-am cui, / Jelui-m-aș Domnului, / Că de-atâta jele-mi sânt / Cruce implorând mormânt.”(Bocet în seară, pag. 51).

Poetul Traian Vasilcău este un autentic artist al cuvântului, specific fiindu-i lirismul debordant care se comunică pe sine plenar cu firescul trăirii intense a poeziei sale, așa cum respiră ozonul sublim al îndumnezeirii prin Cuvânt. Textele lui Traian Vasilcău emană continuu și distinct poezia distilată la înaltele cote ale saltului în zenitul ideatic polar al Divinului tutelar, aspirând smerit ca prin arderea ființei sale spirituale, „Sfeșnic în rugăciune”,  să se identifice prin moarte cu Dumnezeu, prin har și marea iubire-iertare-mângâiere a Tatălui față de fiul risipitor : „Mă amurgește clipa, greu / Mi-i sufletul. Dacă m-ar pune / La inima sa Dumnezeu / Sfeșnic aș fi în rugăciune.(fără titlu, pag.54). După cum afirmă Irina Mavrodin în posfața volumului :„O lectură realizată în acest spirit” ... (al smereniei și adorației)...„ transformă fiecare poem al volumului  într-un imn înălțat întru slăvirea Supremului Creației și a Supremului Creator.”(Pag. 56). Poezia lui Traian Vasilcău, matură, profund reflexivă și iluminată de continua și mistuitoarea aspirație spre Divinitate, se înscrie cu demnitate și distincție pe asimptota ascendentă a liricii române, adresându-se viitorimii în care aureola sa va lumina neîncetat. Sublima sa poezie se cere citită atent și avizat în cheile adecvate spre  îmbogățirea și iluminarea spiritului întru normalitate în acest mileniu al confuziei și degringoladei tuturor valorilor și a realului atins de entropia în expansiune. Salvarea și reînvierea vine prin poezie. Prin Poezia-Rugă !Fiat Lux!

Hațeg, 13 octombrie 2014

*     

 Raul Constantinescu:

„Pașii singurătății” sau periplul lui Psyche căutând iubitul în visul iubirii eterne, (Vasilica Ilie: „Pașii singurătății”, Editura Beta, București, 2014, prefață de Radu Cârneci, 108 pagini)

Volumul de versuri „Pașii singurătții” de Vasilica Ilie, apărut în 2014 la Editura Beta din București, prefațat de sensibilul poet Radu Cârneci, se constituie ca o suită de „triste scrisori de iubire”, după cum mărturisește autoarea în subtitlul cărții. Cartea ni se prezintă ca o luptă cu timpul vieții care prea repede zboară, luând cu el tot mai mult din noi, ca un bastion al rezistenței împotriva indiferenței și neiubirii, împotriva uitării și a morții care ne împresoară de peste tot. Salvarea o speră Vasilica Ilie prin visul mirificei iubiri, a eternei renașteri din genezica puritate a ființei noastre fragile și efemere.

Volumul dă glas vocii feminității puternice în plină izbucnire a elanurilor primăverii, căutând prin vers și cuvânt mirajul iubirii ca ideal și țintă supremă a împlinirii vieții omului: „este o minune să vezi / cum se naște poezia, iubirea...”/ („Prolog”, p. 9). Din versurila acestui volum se simte tumultul ritmurilor naturii în toate anotimpurile, din care se distinge vibrația spiritului primăvăratic curgând în marele râu-flux al ciclurilor cosmice în care poeta alege să se îmbăieze unde s-a mai îmbăiat, după cum însăși declară: „numai sufletul hrănit cu frumos alege / să meargă în apa în care s-a scăldat cât a trăit.” („Dialog cu moartea”, p. 28).

În visul continuu al iubirii sublime așteptate o viață, poeta glisează prin caleidoscopicul labirint karmic al universului oniric asumat cu toate riscurile rătăcirii, din care se salvează prin cerul lucidității, lăsând în urmă trapele și capcanele beznei „voinței oarbe”, citind în alfabetul braille,  învingând minotaurii ispitelor, în fond învingându-se pe sine: „...conștiința, / mi-a spus să mă trezesc la realitate.../”  și apoi „oglinda s-a spart în bucățele și toată vraja a dispărut.” („Ultima întâlnire”, p. 99).

Într-un amalgam de anotimpuri exterioare și interioare, oscilând între extazul culminant al dorinței pe de o parte, și luciditate, pe de altă parte, Singurătatea noetică caută și se caută mereu într-o „odisee” a iubirii, într-o altă dimensiune, a visului de iubire continu trăit ca o luptă și fermă rezistență la asaltul trecerii clipelor desfrunzitoare, împotrivire la agresiunea răului și a urâtului cinic și indiferent, a morții infiltrate în noi zi de zi, într-o lume fără iubire. Ridicându-se deasupra vanității și a banalului caduc, poeta levitează într-o lume pură, într-o suprarealitate afectivă imună și perenă, înflorind primăveri în suflet, prin temerară și generoasă iubire: „voi fi singurătatea mea unică” ... „trăind intens lângă moarte și mai ales iubind...” (Elegie pentru o singurătate”, p.49-50).

Ca însăși Natura-mamă, personificare a feminității eterne, prin nesfârșita sete de iubire, Singurătatea, alter-ego pentru Psyche, apare într-o succesiune de figuri simbolice, fie ca Isis reînviindu-l pe Osiris în elegia „Călărețul fără cap (elegia unui vis)”, fie ca mitica preafrumoasă Psyche răpită de vântul nestăvilit, asemeni iubitei „vântului turbat” din tablourile lui Gustav Klimt. Asemeni unei Preotese a iubirii, Ea apare oficiind în tăcere ceremonialul unui sublim erotism interior nebănuit, în care iubitul și iubita, Yin și Yang, ca forțe primordiale și complementare ale universului, se nasc unul pe celălalt într-o eternă sărbătoare a iubirii: „Aș fi vrut ca întâlnirea să fie o veșnică sărbătoare, / să lăsăm visurile să vorbească în locul nostru, / trupurile să ia forma dorinței și a bucuriei...” („Așteptare”, p. 11).

Vasilica Ilie trăiește cât i-a mai rămas din „pământescul destin” descifrând misterul iubirii plenare străbătând splendorile vârstelor și ale anotimpurilor: „Primăvara izvorăște din mine / ca dintr-o fântână adâncă /” („Cântec de naștere”, p. 36), exultând în vitalitatea culminantă a verii, dăruindu-se total în pârga roadelor toamnei și reculegându-se în visul pur al iernii. Transpare din aceste versuri imaginea Miresei nuntirii mioritice: „Când va suna miezul nopții, vom dansa valsul iubirii; / vom muri puțin, apoi vom învia în cântecul veșniciei...” (Cântec pentru o dorință”).

În volumul „Pașii singurătății” Singurătatea se caută și se regăsește dedublată cu iubitul viselor alături, călători prin lumile eterice pentru o iluzorie clipă alături, până ce visul se sfârșește și totul se destramă. Asemeni unei înălțătoare zeități a iubirii, poeta unește în vocea sa interioară atât pe Penelopa cât și pe Nausikaa în visul culminant al erosului universal, al iubirii eterne, precum Goethe afirmă în ultimele două versuri din „Faust”: „Etern femininul / Ne înalță-n tării.” Cititorul, pătrunzând în acest vis mirific, se va descoperi de fapt pe sine în viața de zi cu zi, înfiorat de soarele iubirii și de miracolul vieții sublime și învingătoare. Excelsior, Vasilica Ilie!

Hațeg, 20 martie, 2016

 *

Raul Constantinescu

Cronica literară: „Un model unic de autocunoaștere prin poezie”

Vasile Dan, „Lentila de contact”, (poeme noi), Editura MIRADOR, Arad, 20015, 72 pagini

Apărut după doisprezece ani de la publicarea volumului „Carte vie” (2013), volumul de versuri inspirat și cu temeinic motiv intitulat „Lentila de contact”  conține poeme care au obținut Marele Premiu „Cununa de Lauri” la Turnirul de Poezie de la Barcelona (2014), ediția a IV-a și a fost laureat cu Premiul pentru Poezie pentru anul 2015, decernat de USR, la 31 mai, 2016.

A scrie despre  poezia lui Vasile Dan impune cititorului avizat rigoarea unui ceremonial inițiatic ce stă sub pecetea discreției intrării în agora a unui poet unic parcimonios cu publicarea propriilor creații lirice, care scrie o poezie de înaltă originalitate autoexplorator contemplativă și profund meditativă. Cufundat cu totul în rîul lui Heraclit, poetul se simte solidar cu elementele aflate într-un amalgam al stărilor de agregare, lichidul fiind infuzat în gazos și apoi ambele trec în solid, întrupate într-un vitraliu sticlos transparent străbătut de imaginare jocuri de ape și aeriene inefabile risipiri/scăpărări ale eului poetic. Înfiorat de misterul existențial, Vasile Dan receptează senzorial și lucid realul, sondînd abisul propriu cu toate simțurile receptive la maximum și filtrînd sincronic toate cele ce îi apar prin prisma nous-ului primordial tutelar, o insolită prezență a suprarealului fiind astfel surprinsă dinamic, în plină devenire. Astfel, sinele contemplativ se reflectă în autoexplorarea ființială prin subtilă meditație asupra lumii interioare și exterioare, concomitent și autoreferențial, vizînd scrierea versului. Poetul își trăiește starea de reverie transpunînd confesiunea lirică într-o suită de senzații sinestezice, în fericita fuziune a realului cu imaginarul.

   Ca teme predominant abordate se impun condiția existențială a poetului și poeziei, perisabilitatea și fragilitatea condiției umane, autocunoașterea prin autosondare abisală, precum și explorarea necunoscutului, apropierea și asimilarea prin înțelegere sensibilă a noului fenomenologic de fiecare zi. Ca în volumele anterioare Vasile Dan se înfățișează ca un poet sobru și profund, de o plenară gravitate  vizionară, expresie a unui lirism lucid și autentic, original și total asumat.

   Receptiv la tot ce apare și devine în jur și în sine, aidoma unui ochi veșnic deschis, poetul Vasile Dan simte că a suferit o bizară și potopitoare metamorfoză, captat fiind în regnul mineral întru starea vitroasă a transparențelor și fragilității unei „lentile de contact” care se impune ca o predestinată condiție existențială: „Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă:/ transparent și fragil peste măsură./ Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact. Mă puteam sparge ușor .../  .../ Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/și cei ce mă urmau orbi/ ținîndu-mă de mînă fără să știe/ ca pe un baston alb.” (Lentila de contact, pag. 5). 

   Ființa poetului vizionar de suprarealiste lumi este imaginată asemeni unei oglinzi fluide într-o interminabilă înșiruire de euri ce apar din propriul corp. Sinele său retrăiește nașterea alter-egourilor în succesiunea clipelor: „În locul meu un altul se naște în fiecare clipă, /sare peste groapa de aer în care trăim împreună,/ umblă în cap precum yoghinii cu picioarele pe cer,/ îmi îmbracă repede pielea în care eu însumi ard noapte de noapte,/ n-avem  decât o inimă în care stăm legați strîns/ precum siamezii ...,/ o singură gură, un singur nod în gît,/ când dorm, celălalt e treaz... /” (Oglinda fluidă (I), pag. 6). Poetul, hiperlucid martor al șirului de frați siamezi care „se nasc” din sine, percepe strania dedublare ca pe o violentă invadare a unui străin în propria ființă  din care se simte dat la o parte sub forța tiranică a egoismului

voinței oarbe schopenhaueriene dominante: „m-acoperă, mă dă la o parte,/ o singură viață avem îmi spune,/ știe să râdă sănătos precum un orb în fața catedralei proaspăt

târnosite,/ el stă pe pămînt uscat, eu plutesc pe o mlaștină ca o plantă/ migratoare cu rădăcinile în apă,/ semnez  asta/ cu o picătură de sînge precum o lentilă de contact tactil,/ ideea este că eu mă uit în ochii lui care sunt ochii mei” (Idem, pag. 6).

   Poemul se realizează similar unei ascensiuni imponderabile spre cer care este imaginat ca „... o frunză uscată în levitație urcând, coborînd,/ în care stă învelit ca într-o aură însuși Dumnezeu,/ lipsa gravitației e singura libertate pe care o poți în sfîrșit obține,/ trupul e un lest mult prea greu, o piatră de moară la picioarele unui nou născut,/ (Idem, pag. 7), starea de imponderabilitate fiind finalitatea actului poetic, starea entității ascunse care singură veghează și ne pândește continuu peste tot, citindu-ne pe buze chiar și gândurile când tăcem: „Jos între leandri, mușcate fragede și crini în narcoză/ se ascunde mic și puternic un vierme, un adevăr,/ singurul treaz ce stă la pîndă,/ liber vrea ca să fii, liber,/ el ne privește inima, ne citește pe buze/ chiar și atunci când nu vorbim,/ stă deasupra noastră cînd facem sex/ mijlocind totul.” (Idem, pag. 8).

   Autodevorarea timpului – șarpele Uroborus – se realizează prin acțiunea omului care trăiește poetic, liber de a putea da timpul înapoi cît dorește, imaginarul suprarealist amintind de tablourile lui Salvador Dali, „Persistența memoriei”, „Nașterea dorințelor lichide” etc.: „Ei bine, ieri era luni, azi e sâmbăta/ omului liber./ Azi e întoarcerea ceasului înapoi/ cu douăzeci și patru de ore, cu o săptămână, cu o lună,/ cu un an, cu toți acești ani...” (Oglinda fluidă, II, pag. 9). Prin „lentila” lui Vasile Dan însuși realul apare distorsionat, deturnat, inversat: „Ziua-i de ceață prin care umbrele fug înapoi/ înainte de răsărit. / Nu mai căuta aici, nici acolo, nici dincolo în spate, cerul e tare, pămîntul e moale, cartea are patru picioare ori/ aripi gata de zbor,/ cartea e grea,/ cu plumb în fiecare literă,/ cartea e ușoară în levitație desfoliată./ Un om cu cinci capete pe umeri, nu unul singur,/ poetul Pessoa în heteronime.” (Oglinda fluidă, II, pag. 9). Poetul este un călător în timp pornit spre momentul inițial genezic în căutarea sinelui său risipit/pierdut, „punctul zero” de unde să ia totul de la început, asemeni lui Moise coborînd de pe munte cu decalogul: „Dumnezeu întoarce roata la punctul zero,/ care e cel de start./ Înainte de a-i vedea fața îi aud vocea pe munte/ de unde cobor singur cu zece porunci, doar atît cît să te iau de mînă precum pe un bătrîn la trecerea/ străzii unde întotdeauna ajung singur.” (Idem, pag. 10).

Mireasa, care deși nemaivăzut de bătrînă, era nerăbdătoare cu părul bogat despletit îi apare imaterială aproape, cu „fața albă, rece, inconsistentă de nea”, poetul „mire” „...aproape imberb,/ împiedicat la limbă, timid, irezistibil atras/ și pierdut în focul ei aspru de gheață ce te devoră atît de încet.” (Mireasa, pag. 11), căreia a trebuit să-i topească ființa înzăpezită cu cuvintele sale fierbinți, și cu propria respirație, sugerînd astfel faptul că mireasa sublimă devoratoare care este topită prin cuvinte este, posibil, în opera deschisă,  marea și mirabila Poezie în fața căreia autorul simte acut că nu a fost el însuși atunci, cum nu este nici în prezent.

Regresia aleatorie imprevizibilă în timp, în trecutul apropiat într-un oraș tentacular halucinant pradă caniculei agresive anihilante este modalitatea conștiinței sensibile veghetoare de a se recupera, salva și cunoaște mai bine pe sine în goana înapoi a clipelor acelui avatar poetic care decantează realul în cuvinte – posibile viitoare poeme uitate: „Nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple./  Era o zi ca oricare alta de lucru, de vară, de iulie, de miercuri./  Soarele sus încingea totul fără milă sub el./ Pluteai pe asfaltul moale ca pe o lavă fierbinte, aproape în levitație, spre casă./  Drumul mereu același nu se scurta, nu se lungea/  mărunțind doar timpul în același număr de clipe distincte./  De unde să știi că acum numărătoarea era alta, reală, înapoi/  ca la o nouă lansare spre Lună./  ...  Dar clipele de la coadă spre cap se grăbeau și ele și/  nu doar ale tale, ci ale tuturor celor din jur./  Uite, chiar acum, dintr-o dată te prinde/  bolidul care-o luase cu mult înaintea ta.” (Numărătoarea inversă, pag. 13).

În periplul autocunoașterii poetul se descoperă asemeni cinicului Diogene în mereu viul și interminabilul act al nașterii din nou, al reînvierii prin spirit, imperativ aflat și asumat în ultima clipă: „naște-l, dacă poți, pe cel deja născut,/  învie-l pe cel viu, (Diogene cîinele, pag. 14). Urmînd horațianul îndemn „carpe diem”*, Vasile Dan

observă prin lentila sa de contact aceeași regresie a timpului în eternă reîntoarcere ciclică spre punctul originar al unui nou început: „Fiecare zi de la o vreme se întoarce încet înapoi./ Trăiește-mă încă o dată, îmi zice lingușitoare.” (Carpe diem, pag. 15).

Poezia lui Vasile Dan, drum inițiatic „da capo al fine”, se împlinește consecvent prin aprofundarea cunoașterii de sine prin cuvântul unor suprarealiste originale viziuni în care poetul se simte solidar cu elementele, cu toate cele ce sunt, apă, aer, foc, pămînt, întru care suntem și prin care suntem. Prioritate are apa primordială din care a apărut viața, sinele coborînd filogenetic pe scara evoluției spre stadiul de amfibie: „În apă am murit prima dată./ ... Și acum stau în apă ușor legănat/  cu bronhiile tremurînde, avide./ Din cînd în cînd doar sar pe uscat,/ ... Jos pe nisip sub picioarele goale/  las și acum cîte o urmă tulburată, repede ștearsă./  Părul vîlvoi răscolit ca o pădure de flăcări/  îmi stă la fel și acum./  Cum intră soarele adînc pînă aici/  eu însumi par că plutesc captiv/  răpit într-un nor albicios./  Ori sub un nor, cel mai adesea,/  ce m-acoperă trăgându-mă-n sus,/  tot mai sus spre tavanul adînc în care cad încet./  Deodată cu mine picurii noi dintr-o ploaie ce nu contenește/  de atunci invizibilă. (Reverie, pag. 16-17). Eul diafan este astfel asorbit în Empireu în clipa supremei eliberări cathartice a sufletului prin momentul culminant al extazului creației poetice, descătușat de servituțile, slăbiciunule și limitele trupului, autodepășindu-se în vis și inefabile aspirații. Un onirism înălțător se degajă din poezia-vis, dar lucidă a poetului.

Neputința în fața entropiei universale căreia îi cad pradă instituțiile edilitare cu edili cu tot sub sărbătoarea cinică a vîntului care singur flutură steagul pe turnul primăriei este dezolantă într-o lume debusolată, cu luna  „ de la început îngropată/ deasupra.” (Lumină lună, pag. 20).

Poetul este un argonaut al imaginarului liric propriu surprinzând că în altă limbă/dimensiune plouă „verde ca o frunză”, lume inedită în care călătorește „așa cu spatele înainte/ vîslind.” (Cum plouă în altă limbă, pag. 21-22). Un original portret al misterului vieții este surprins în poemul Tu: „Tu ai inimă, tu/ ai sînge verde în trup/ precum norii primăvara, tu ai unghii ascuțite/ precum zeii incestuoși,/ tu ai gura închisă/ nu spui nimic,/ tu nu spui niciodată nimic, tu exiști.” (Tu, pag. 25).

Alte poeme aduc în prim plan posibilii frați siamezi care apar din sine: „Portret”, „Singurătatea celui absent”etc.

O altă ipostază a poetului este cea a insolitelor întâmplări crepusculare (I-V) în care, autoreferențial, relevă condiția existențială precară a poetului cu prezența mereu subminată de neprevăzutul indiferent și chiar ostil: „Mulțimea aceasta imponderabilă ce te înconjoară./ Știi: nu oricine are voce să vorbească,/ nu oricine are auz să audă,/ nu oricine are miros să-ți anunțe o prezență,/ ci doar așa cioplind în aer contururi cu umerii moi/ ca ai ploii ușoare și scurte care tocmai a trecut/ grăbită pe lângă tine.” (Întîmplări crepusculare... I, pag. 28). O dramatică artă poetică se desprinde din Întâmplări crepusculare... III: „Cu gura uscată și limba pierdută/ ca a unui clopot îngropat în pământ/ ... / Din gât urcă fără sunet cîte un cuvînt vechi,/ mai vechi decât mine însumi,/ mai tulbure decât sîngele meu gîlgîind prin artere/ pe care-l ascult cum sporește înspumat/ ca apa într-un puț/ ce singur umblă prin lume/ nedestupat.”

Nașterea poemului aidoma unei adevarate zile de geneză ca încercare de a concentra toată viața în ultima clipă faustică, cea veșnică, răsare nebănuit, dar nețărmurit dorit filigran din virginitatea filei albe: „Dacă privești bine foaia aceasta albă,/ dacă ești, cum se spune, inspirat,/ poți să vezi cum răsare din ea/ ca dintr-o cerneală simpatică/ ... șiruri, șiruri se desprind, se învolbură/ pe suprafața lină, încremenită// a apei./ Abia apuci să le citești.”(Cerneala simpatică, pag. 33).

Vîrsta senectuții și a declinului este resimțită cu absența nașterii poemului ca o boală

nimicitoare, poetul simțindu-se slab și pieritor devorat de roiuri de idei ca de peștii piranha: „Poate mîine voi scrie un poem nou,/ Azi sunt bolnav./ Praful s-alege din toate./ Ideile-n cărți precum peștii piranha în apă./ Fărîmături între degetele mele/ ale propriei mele cărni./ Pînă se-ndestulează.” (Praful s-alege, pag. 38). Competiția continuă cu secundele care fug, cu timpul veșnic dușman, bătrânii o simt acut

înfiorați de aneantizare la ora scadenței și a finisului implacabil, moartea ca justițiar: „... bătrînii noștri tot mai uscați,/ odinioară și ei copii, clătinători acum pe propriile lor picioare, corăbii bete și orbi pe jumătate veseli/ cu lacrimi scăpărătoare în ochii adînciți,/ căci un foc alb și rece îi face să tremure imperceptibil/ sau poate o nouă lumină/ pe care le-o pune soarele dreptății/ drept în față.” (Echinocțiu, pag. 39),

imagine similară luminii crepusculare din tablourile cu bătrîni din faza ultimă a picturilor lui Rembrantd.

Viața  conformistă supusă unor contradictorii imperative este pentru poet o continuă încălcare a unor porunci banale enumerate într-un adevărat  îndreptar de viață negativ frizînd absurdul: „Să nu bei. Să nu ridici mîna./ Să nu ridici capul. Să nu întorci/ capul. Să nu te împiedici/ cînd citești singur pe stradă./ Să nu încerci. Să nu cauți./ Să nu stai pe gînduri. Să nu te apleci./ Să nu te îndoiești. Să nu țipi./ Să nu rîzi. Să nu negi./ Să nu întrebi. Să nu zici nimic./ Să nu crezi. Să nu vezi talk-show-ul la televizor./ ... / să taci, să taci în schimb/ acum să nu știi că știi. (Viață măruntă. Porunci mereu încălcate, pag. 40). El trăiește într-o lume paralelă a distorsiunii spațiotemporale în care timpul personificat ca o prezență supusă unor legi scăpate logicii o ia înapoi. Călător spiritual în cotidian, un Odiseu al secolului XXI, Vasile Dan are celeste viziuni cu imagini demitizate ale norilor aidoma unor corăbii printre sirene pe care fiind legat de catarg, le aude cîntînd înălțimilor păcii.

Siguranța discursului liric generată de certitudinea celui ce s-a aplecat asupra tainelor lumii și le-a aprofundat prin retrăirea lor intensă, cristalizînd esențele într-o bizară lume a clarobscurului învingător: „...Apoi focul de sus/ ce leagă întunericul brusc al amiezei, clipa cea repede,/ cu soarele negru, ...” (Poor Yorick, pag. 47).

Ideea predominantă a multor texte din volum este oprirea timpului și deturnarea sensului său spre trecut, avînd în vedere că pe arbori sub bolte vegetale „încă sar iuți,/ sar amețitor acele unui ceas vegetal înapoi/ spre clipa ce-a fost, spre ziua de ieri.” (La Săvîrșin singur ca regele ,pag. 53). Trecutul apare aidoma unei găuri negre în care cade totul dispărînd „ca prin minune”.

Un alt filon preponderent în versurile volumului este cunoașterea continuă a limbii celei noi aprofundate de peste cincizeci de ani, aflînd în cele din urmă „adevărul ei ce învinge pustiind de jur-împrejur ca focul: / ca să-l cunoști în sfîrșit pentru ea întreg să fii gata.” (Cine sînt eu, pag. 54).

Limba originară omnipotent creatoare, „limba în care taci sau vorbești”, este surprinsă în momentul emanării de pe buze „de cel care o scrie întîi fără sunete,/ fără litere, fără silabe, un chaos/ e doar acolo un abur pe gură ...” (În nacelă III, 63).

Declarîndu-se a fi un poet sceptic în ultima poezie a volumului, Vasile Dan își redefinește profilul liric al unui autor hiperlucid, care nu se iluzionează în ceea ce privește relația sa cu cititorul „fățarnic” sau insensibil: „Sînt, știu, un poet sceptic,/ Nu-

mi fac absolut nici o iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc.” (Sînt un poet sceptic, pag. 66). Dar prin faptul că pe neștiutul cititor

poemul „.. îl poate salva de ceva în ultima clipă./ Cumva ca într-un transplant de organe rar compatibile./ El e chiar asta, o donație de organe./ De inimă. de ficat. De piele. De suflu./ O parte vie din mine cel nevăzut/ trece atunci direct în el.” (Idem, pag. 66) poezia lui Vasile Dan este a unui sceptic mîntuit.

Volumul „Lentila de contact” ni-l certifică pe Vasile Dan ca pe un poet original, profund și sobru, total dăruit și implicat în actul creației trăit ca un periplu spiritual prin realul elementelor țintind atingerea unei onirice zone inefabile, apeiron al tuturor interferențelor văzute și nevăzute, exprimabile și inexprimabile în aspirația spre cerul eternei mirese Poezia. Este o poezie demnă, o poezie în sensul major al cuvîntului, o poezie vie, germinatoare.

Hațeg,august, 2017

 *

Poezia ca un steag pe muchie de cuțit...

Ioana Burghel, „Vis cu sandale roșii”, Editura Paralele 45, Colecția Qpoem, Pitești, 2016

Poeta Ioana Burghel, prezentă în multe antologii și autoare a patru volume de poezii, ultimele două, „Vene de pământ” și „Vis cu sandale roșii”, publicate în 2016, scrie cu sângele vieții la cele mai înalte cote ale trăirii lirice.

Scrie o poezie tensionată de agonia sufletului în momentul desprinderii de contingentul efemer, o poezie a luptei cu elementele, cu stihiile, cu obiectele, cu lumea, cu sine și cuvintele neîmblânzite, care aidoma unor sălbăticiuni tinere se hrănesc cu viața poeților în marea vânătoare a creației. Răzbate din aceste versuri sfâșiate de viscole interioare o poezie a revoltei împotriva morții de zi cu zi, o poezie a unui NU hotărât spus răului și minciunii triumfătoare în lumea compromisului pe care poeta îl refuză continuu.

La o lectură atentă se pot distinge sfâșierile interioare ale conștiinței poetice care se smulge din sine, privind înapoi cu mânie pentru a păși pe drumul jertfei de sine asumate pe drumul însângerat din „visul cu sandale roșii”, titlu emblematic amprentând întreg volumul ca poezie a suferinței și a speranței, precum și a demascării actanților răului, oricâte ispitiri ar avansa. Poeta urcă pe drumul cuvintelor ca pe o muchie de cuțit, marcându-și trecerea cu urme de sânge și purtând poezia ca pe un steag spre răsăritul unei noi vieți : „singurul meu reper/ va fi/ acest soare cuminte/ asfințind într-un fel al lui/ străin de orice patimi (***, p. 7)

Poemele curg dintr-un imaginar primar al vieții ca vânătoare în tăcerea stării de necesitate: „azi nimeni nu mai umblă în pielea sa/ când am decretat starea de necesitate/ tăcerea a învățat/ să-și numere/ oasele” (stare de necesitate, p. 8). În viziunea Ioanei Burghel poeții apar la marele festin cosmic al tuturor viețuitoarelor:

„nu mai scrieți/ vă spun/ o să muriți de foame/ veți tăia din voi bucată cu bucată/ până când/ nici sângele nu va mai fi de ajuns/ vor veni la ospăț vulturii și vrăbiile/ lighioane cu nume complicate se vor hrăni/ până când/ veți rămâne puțin/ prea puțin/ pentru ochii furnicilor” ( „travaliu”, p. 16). Titluri ca: „singurătatea nu e o greșeală”, „despre mine”, „zăpada aceasta sunt eu”, „sub chiciură”, „la vânătoare”, „cu îngerul în brațe” etc. sunt incitante și rămân în memoria cititorului care va reveni pentru a le reciti. O felicităm pe poetă și îi dorim mult succes!

 *

Un sportiv luptător cu sine pentru a se cunoaște prin poezia sa: Ionuț Caragea, „ Umbra lucidă”, Ed. FIDES, Iași, 2016

Citind cartea de poezii „Umbra lucidă”, 108 pagini, apărută în excelente condiții grafice la Editura FIDES din Iași, 2016, colecția EIDOS, prefațată de Ana-Maria Tupan, te captează lupta continuă a autorului celor peste 32 de volume publicate, din care 17 de versuri, luptă constantă și lucidă cu sine, cu propria umbră, arhetip considerat de K. G. Jung primordial, luptă cu propria umbră pentru a transcende dincolo de aparențele phainomenologice spre certitudinea noumenon-ului kantian pe care îl sondează și asaltează din toate părțile pentru a se cunoaște pe sine prin cuvânt, prin „poiein”, creație poetică.

După cum mărturisește în motto-ul preliminar că : „Adevărul așteaptă precum o umbră despre care evităm să vorbim.”, poetul Ionuț Caragea, asumându-și adevărul riscant al umbrei care veghează în marele necunoscut, se definește pe sine în incipit-ul volumului, poemul „Perplexanta prezență”, printr-o suită de paradoxiste antinomii imagistico-lexicale într-un tranșant discurs liric, reflex al unei aprige vieți de luptă pe viață și pe moarte cu noimele realului, tot atâtea semne ale condiției sale tragice: „poetul este lacrima de foc/ curgând pe obrazul pământului/ și biciul de flori/ plesnind/ peste coama răvășită/ a timpului/ ... .../ poetul este perplexanta prezență/ pe covorul roșu/ al propriului sânge/ braț la braț/ cu doamna moarte/ ... (pag. 21).

Astfel poemele se constituie ca niște asertorice declarații despre condiția poetului și poezie, despre cuvânt și divinitate, despre viață, vis și timpul în putrezire, despre misterul cuvântului nerostit și neantul omnivor atotnăscător, despre întunericul viu și umbra lucidă... Ceva din ancestrala umbră argheziană ca și din arhetipica umbră a lui Jung planează asupra întregii cărți. Ca replică la cuvintele „potrivite” argheziene, Ionuț Caragea scrie „Cuvinte nepotrivite”:„... tu nu știai că nemurirea mea/ era ridată de cuvinte/ nepotrivite?” (pag. 25).

Poetul abordează cu curaj gravitatea responsabilității Divinității care l-a creat pe om cu toate neajunsurile sale, acordându-i mereu șansa îndreptării de azi pe mâine, impunând-și să uite imperfecțiunea  omului: „Dumnezeu ...  și-a autoimpus să uite/ întreaga noastră viață...( pag.  27). În „Metamorfoza umbrei” poetul surprinde însăși lupta cu umbra asemeni  unui alter-ego ascuns care-și cere dreptul  la existență prin rostirea poetică între cele ce sunt, după cum spunea Hölderlin „căci poetic trăiește omul pe pământ.” , relevând „umbra” umbrei, mai întunecată decât ea:  „umbra devenea încetul cu încetul/ altcineva mai întunecat/ decât ea” (pag. 43) Viața poetului este astfel un continuu joc-luptă cu umbra, pentru a se căuta și a se găsi/regăsi pe sine: „umbră, cu tine joc zilnic/ foc și apă/ pe marginea drumului// care duce spre marele nicăieri” (pag. 48). Aspectul ludic al poemului se concretizează convingător în „Ultima zi de dragoste cu umbra”: „umbră, haide să ne iubim/ până la întuneric/ înainte ca visele să ne/ acapareze dorințele/ știi tu cum/ așa cum ne iubeam/  în paradis/ înainte să ne ispitească/ acel cuvânt interzis de la care/ au pornit toate păcatele/ iubește-mă, umbră,/ așterne-ți pe buzele mele/ tăcerea ta ca un sărut abisal/ răscolește-mă tot/ cu muțenia ta sfântă/ fă-mă- să ard/ până la cenușa sângelui/ înainte ca genele/ să mă vândă morților/ pentru o ultimă/ iluzie (pag. 51).

Condiția tragică a poetului este evidentă din poemul „Imn umbrei”, autorul simțindu-se a fi „o scânteie între două umbre”, cea a prezentului și cea a trecutului într-o  insolită aventură existențială în încercarea de a se elibera de propria umbră, strașnic înger păzitor al vieții sale în devenire. Când îl întâlnește pe Isus, își scoate inima din piept contemplând-o cum bate în mâinile  Mântuitorului. Disponibilitățile imaginației lui Ionuț Caragea în ceea ce privește relaționarea Sinelui poetic cu umbra sunt nesfârșite. Astfel, umbra este „profetul întunecat al lucidității eterne”, cel mai bun cititor de gânduri, asemeni unei mame tutelare care îl hrănește alăptându-l cu întuneric: „cunosc o umbră/ care se umple zi de zi/ de cuvinte nerostite/ ... ... / și care mă strânge cu nevăzute mâini/ la sânul ei și mă alăptează/ cu întuneric/ (Nevăzute mâini, pag. 59).

După un incomensurabil periplu al poetului prin labirintul avatarurilor umbrei, spre finalul volumlui el se simte trezit la o nouă viață cvasifericită cu umbra, având nostalgia lumii prototipurilor ideilor platonice eterne, imuabile și intangibile: „un fluture care să-mi poarte sufletul/ spre lumile veșnic presimțite/ în poemele mele/ spre lumile logosului/ originar”, „Fluture cu aripi de cuvinte”, (pag. 87), lume preafericită a zborului poetic al aripilor de cuvinte. Un nou Icar renăscut peste umbre pe cerul luminos al poeziei!

Hațeg, 17 aprilie, 2017

*

Elisabeta Gîlcescu, „PATIMI DULCI”, versuri, Editura MĂIASTRA, Târgu-Jiu, 2014, 78 pagini

Volumul de versuri „Patimi dulci”, semnat de Elisabeta Gîlcescu, o cunoscută animatoare și promotoare a poeziei și culturii în județul Gorj și în țară, precum și generoasă mecenată,  volum prefațat de prof. univ. dr. Constantin Nițu, se constituie ca o suită de confesiuni lirice generate de sentimentul iubirii dominante, de elegii și meditații asupra trecerii irecuperabile a timpului și a anotimpurilor ca vârste ale omului.

După cum sugerează și titlul, din textele cărții se desprinde poezia suferinței „dureros de dulce”, după cum o numea Eminescu în „Odă (în metru antic)”, poezie  în care realul  își filtrează elementele prin punctul misterios genezic, renăscând prin iubire lumea în vers: „Mă nasc din nou, de ieri/ din întâmplare.../ culoarea timpului o drămui/  când mă preschimbi în floare/ ... („Născută pentru a înflori”, pag. 9). Poeta vrea să smulgă inefabilul vieții din trecutul ființelor dragi apuse în misterul lumii de dincolo, lume apusă, a netulburatei tăceri prin elegiace și meditative versuri  de o gravă trăire a fiorului tragic iluminat de soarele iubirii ce trece peste moarte: „ într-un apus cobor/ ... melancolia unui asfințit – / gata să plesnească de sub povara timpului – / ascultă rugăciunea de dimineață/ ca nici umbra să nu întunece tăcerea. ( ... ) /  ascunde sub o piatră timpul, /  zborul, o zi întreagă de iubire.../  De jos alt soare își deschide aripi  largi,/  privește revărsătul zorilor – / cel mai frumos ceas al zilei – / ( „Trecut-au anii”, pag.  10).

Poeta retrăiește cu nostalgie anotimpurile vieții  ca în Vivaldi sau Haydn, evocând plenitudinea energiilor vitale ale apogeului solstițiului de vară: „Roua împletea săruturile Sânzienelor;/ ... mirajul absolutului.../  M-a prins dimineața cu frânturi de vară./  Stinge glasul, frânge struna în mireasma toamnei/ ...  (***,  pag, 11). Apoi, precum  într-o vie feerie webberiană a culorilor și sonurilor,  revine ca să evoce anii tinereții năvalnicei pasiuni romantice a iubirii nemărginite dezlănțuite: „ Azi porțile dimineții pornesc în căutarea/ fericirii fără margini./  Respirația ei, muzică de Webber,/ orizont divin, fără hotar –  grădină,/  printre flori, adieri de mângâiere/ cântarea ninge iarăși luna /  peste tăceri de argint/ și-n inimi de cuvânt, minune... ( ***, pag. 9).

Un poem de excepție este „Zbor de vineri”, adevărat imn închinat iubirii  ( vineri amintește de zeița iubirii, Venus) și poeziei, în care inefabilul și candoarea vibrației lirice sunt admirabil surprinse prin imagini vizuale dinamice sugerând reînvierea minunii zborului spre cerul iubirii și poeziei: „minunea astăzi renăscută;/ ea prinde rădăcini  în noi/ ... (...) minune, rugă și iubire./  Un zbor ce nu va fi înfrânt/ azi, zborul Ei e veșnicie/... ( Idem, pag. 16-17).

În viziunea poetei  din genezice imemoriale timpuri elementele realului contopite printr-un originar cosmic cuvânt-sărut exploziv al Big Bang-ului au creat universul: „De la facerea lumii,/  rămân în cuvânt/ pământ blestemat... („Sărutul facerii”, pag.21 ).

Într-un dialog imaginar cu ființa iubită, este evocat timpul trecutei iubiri luminând asemeni veșnicei clipe minunate prin memorabile sinestezii  audiovizuale: „ Și iarba cum crește răzleț,/ după fiecare noapte, cântă, cântă aprins, / spre înminunarea clipei noastre,/  ... / prin verdele pur căutându-și cântecul/ ca un răsfăț de scorțișoară... ( „Răsărit de cuvinte...”, pag. 54).

O poezie discretă și gravă, în care viața cu seninul reveriei și al iubirii extatice, cu minunile și furtunile anotimpurilor vieții, ne comunică o trăire autentică, oferindu-ne bucuria actului lecturii ca un ceremonial al celebrării unei rare și alese sărbători a comunicării directe a tainelor de zi cu zi. Excelsior!

Hațeg, mai, 2017  

*

Raul Constantinescu:  << Aglutinarea de cuvinte în setea acerbă de a fi întru înălțare>>,  Romita Malina Constantin, „Partitură pentru ferestrele copacilor”, Editura Libris, Brașov, 2017, 132 pagini

De la deschis încurajator generosul  îndemn al lui Heliade „Scrieți, băieți, numai scrieți!” pentru a încuraja literatura națională originală în zorii ei, la constatarea entuziast romantică a lui Alecsandri „Românul s-a născut poet!” ,  românii au scris și scriu într-un adevărat maraton scriptic poezii, versuri și texte mai mult sau mai puțin fericit împlinite, fiecare căutându-se pe sine prin jungla cuvintelor pentru a se exprima conform sensibilității și filonului său existențial.  Astfel, se scrie mult, poate mult prea mult în prezentul precipitat de clipa veșnică, din varii motive, fie pentru a comunica preaplinul trăirii/simțirii ideatic-afective, fie pentru a reflecta miracolul lumii, fie din dragostea narcisiacă de sine autonimicitoare ori pur și simplu din oarba sete mistuitoare veșnic nepotolită de a fi pentru a fi cathartic întru purificare/înălțare, îndumnezeire.

Acest ultim nexus cauzal pare a fi primum movens al volumului „Partitură pentru ferestrele copacilor”, structurat în două cicluri: I: „hai-hui prin do-re-mi” și II: „echilibru fragil”,  semnat  de Romita Malina Constantin,  apărut în excelente condiții grafice la editura brașoveană „Libris” în 2017, prefațată de sensibila și penetranta poetesă brașoveană trăitoare în prezent în arealul sociouman și literar francez, Angela Nache Mamier care îi definește universul liric ca „O patrie incandescentă a tuturor iubirilor care sunt reunite și decurg din inconștient. Poeta, o adevărată emotivă, tânjește spre amorul platonic al „focului originar”, dar și cel învăpăiat...” al efluviilor telurice carnale frenetic dezlănțuite aidoma marilor dionisii.

Aflată la al doilea volum, autoarea cunoscută cititorilor de poezie din mai multe antologii și concursuri la care a fost premiată, precum și din diverse reviste literare, își caută identitatea literară hoinărind aleatoriu, dar și original printre cuvinte în căutarea argonautică a comorii din lâna de aur navigând pe talazurile limbajului plin de capcane și arcane, luptând cu balaurul necunoscutului  pe care încearcă să-l adoarmă cu vraja incantatorie orbitoare a unor texte/descântece magice  quasierotice, „quasi”, deoarece intenționalitatea lucidă este mereu trează,  „răpirea lânii de aur”, a gloriei,  primează mereu, fiind omniprezentă în fiecare text/ câmp de luptă pe frontul poetic. Și uneori reușește în felul ei, insidios, proteic, tentacular, videostroboscopic spectral,  luând  în asalt realul de jur-împrejur, proces în care vortexul egoului liric se infiltrează alunecos șerpuitor în intimitatea zonelor senzorial periferice ale cosmoidului vital prin capilare osmotic  trecând proteiform prin  tot regnul ființial aidoma unui arborescent polipier oceanic ce-și  schimbă gama culorilor de la vizibil spre invizibil pentru a surprinde și capta vorace misterul  genezic existențial fecund al dăruirii și abandonului  într-un erotism debordant infinit focar de eternitate: „  zborul nostru e o aprindere/ o inimă cu tălpi goale/ unde poezia  se naște tandră și nudă/ pentru că eu sau tu nici măcar nu existăm/ fără potopul acesta”  („cum trăiesc în viața mea de femeie-poetă”, pag. 57).

Autoarea trăiește  fervent frustele senzații ale vibrației intense ale iubirii devoratoare pe treptele ontogenezei și filogenezei, culminând cu contopirea în plenara împlinire genezică  cu cel iubit întru marele Unu divin – principiu atotgenerator : „ în depărtarea de Tine/  ca o scufundare în vis te aștept/ nevăzut și clădit în mine/ vreau să te cunosc, Doamne,/ ascultă-mi plângerea / și apără-mi ochii de somn”  ( „dincolo de trup”, pag.  37).

Textele sunt cutremurate de tânjirea poetei în ceremonialul iubirii spre purificare prin împărtășania  cristică, prin taina euharistiei,  pâinea și vinul, mistere divinatorii, „trupul și sângele Domnului”fiind motive cardinale definitorii arhifrecvente în versurile Malinei Constantin.  Ea trăiește plenar marea iubire sfântă și se simte un tot întreg numai în dăruire și comuniune cu marele și eternul iubit sacru, parte a universului de mistuitoare arderi fără fum întru continuă împlinire poetică a armoniei eterne.  Astfel, putem  subînțelege că poeta iubirii intense este în cele din urmă o mare iubitoare mântuită,  după cum însuși Isus a zis: „ Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult.” ( Luca, 7, v. 47).

Hațeg, mai, 2017, în revista „Sintagme literare”

***