A existat mereu credința într-o iarbă a fiarelor ori într-o buruiană a lui Ghilgameș” – interviu cu scriitoarea Doina Ruști
consemnat de Alina ROINIȚĂ
Homeric este titlul
unui roman al fantasticului, unde făpturile pădurii Cotroceni veghează
din ascunzișuri asupra comunității. Ce alt rol ar putea avea ciocnirile
dintre cele două spații?
Întodeauna există întâlniri accidentale
între culturi diferite și de fiecare dată ceva din fundamentul fiecăreia
dintre lumi se clatină puțin. Fie că există încredere în propriile
valori, fie că nu, mereu sunt pierderi, amărăciuni și drame. Cine are
conștiința faptului că e diferit de ceilalți suferă aprioric, fără să-și
pună întrebări legate de toleranță, armonie sau integrare. Când nu ești
la fel cu cei mai mulți, suferi din cauza poziției tale marginale. Dar
există o situație și mai grea: când ești diferit doar de o singură
ființă, anume aceea pe care o dorești. Pentru omul îndrăgostit orice
piedică se transformă în catastrofă. Or, în Homeric, fiecare
personaj are, într-un fel sau altul, sentimentul otrăvit al
inferiorității. Dincolo de episoadele care descriu realmente ciocniri,
existența e făcută dintr-un șir lung de accidente. Tot așa, între lumea
vegetală și roata necruțătoare a unei trăsuri se derulează un război
etern.
Am remarcat construcția unor
personaje extrem de rafinate în roman, cum ar fi cea a Despinei Băleanu.
O putem considera o expresie a epocii fanariote sau este doar o forță a
imaginației?
Personajele nu se leagă decisiv de epoca
istorică, ci sunt părți ale unei povești, după cum o indică și
construcția, oarecum anatomică, a romanului: faptul că am prezentat la
început personajele, într-un capitol separat, dovedește intenția de a le
desemna ca sursă a eposului. Despina este într-un anumit fel, acel
mistagog descreierat, pe care îl urmează toată lumea, datorită faimei
sale, fără a-și pune întrebări în legătură cu eficiența drumului
parcurs. Ea îl scoate pe Pantelimon din conformismul artistic și-i dă
Mărmănjicăi iarba pe care o căutase fără speranță. Dar nu are conștiința
acestor fapte. Despina trăiește în lumea ei, plină de dorințe, care au
la bază un fapt homeric: mânia de tip ahilian.
Am observat o serie de aforisme ale
pasiunii și iubirii, atunci când ne raportăm, în special, la Despina și
Pantelimon. Ce ne puteți spune despre acestea?
Ele punctează diverse zone ale
mesajului. Nu țin de partea sapiențială a epicului, ci fac parte din
ideea generală a cărții. Sunt iconi ai vanității, ai acelui abis din
care izvorăsc toate dorințele lumii.
Relațiile dintre personajele
romanului sunt destul de controversate. Apar, de pildă, soțul care se
îndrăgostește de o altă femeie, fiica bastardă crescută de un boier etc.
Sunt aceste relații și o expresie a frăgezimii ființei?
Nu doar oamenii fragili încalcă regulile sociale. În Homeric,
nonconformismul vine din tema principală a cărții. În confruntarea cu
ceilalți, fiecare om își manifestă aspirațiile vanitoase, iar acolo unde
se produce un accident, de exemplu, acolo unde au loc niște victorii
neașteptate, lucrurile pot să scape de sub control. Însă miza cărții nu
se află aici, ci în contactul unui grup de oameni cu o plantă
miraculoasă. A existat mereu credința într-o iarbă a fiarelor ori într-o buruiană a lui Ghilgameș, iar în Homeric,
mai multe personaje caută o floare care poate să deschidă porțile
oculte ale minții. Ea este acea hierofanie care schimbă viețile eroilor
dar și planurile narative. Iar în prejma acestei flori, din Pădurea
Cotroceniului, se întâmplă multe lucruri care scot la lumină
slăbiciunile omenești.
Harta din roman deslușește atât un
teritoriu fantastic, cât și unul real, din zonele Cotroceni și Gorgani.
Putem discuta și despre un alt rol ascuns?
Orice geografie are potențial mistic, cu atât mai mult una al cărei centru a fost marcat și impus istoric: gorganul
a constituit un reper pentru locuitorii zonei și a generat povești
legate de misterele inerente mormintelor vechi. În plus, această colină
a răsărit printre ape, în mijlocul mlaștinilor, iar în vremuri mai
îndepărtate se mai vedeau încă moțurile altor movile mai mici, care
înconjurau marele gorgan. În plin centru al Bucureștiului de
azi (vizavi de Cișmigiu) el există încă, îndemnându-te imediat să
descifrezi un mesaj lăsat de oameni morți de multe veacuri. Or,
reconstituirea unui teritoriu, cu o asemenea istorie, mi se pare un
exercițiu ficțional, pentru că nimic din realitățile atestate nu are
importanță ca revalorizare emoțională. Harta din romanul Homeric
reconstituie în mare zona de la Gorgani la Cotroceni, cu acest tip de
participare afectivă pe care îl impune o operă literară. Nu mă pot gândi
la măcelăria despre care vorbesc documentele vremii, fără să-i văd și
pe măcelari, hăcuind carnea, nu departe de gorgan, în coasta
căruia se înalță o casă părăsită, pe poarta căreia plutește o stafie
înaltă. Iar cu aceasta, spațiul intră în propria istorie, contaminat de
alte clădiri părăsite, de alte spații misterioase ale biografiei mele.
În vremea copilăriei exista o moară părăsită, despre care am povestit în
alt roman, iar experiențele mele, legate de acest spațiu, s-au topit
firesc în misterele unui teritoriu bucureștean, care a dat numele unei
mahalale dar și unei plase întinse. Pe de altă parte, am avut mereu în
minte via de la Gorgani, invocată de Eliade, pentru că nimic din ceea ce-au scris înaintașii nu mi-e străin.
Suspansul romanului este bine ținut
până la final, când este decriptată povestea creaturilor fantastice și a
pădurii care înghițea oameni, cu secrete peste secrete. De ce ați ales
să împachetați aceste ascunzișuri în ascunzișuri?
Așa mi-a ieșit, ar spune scriitorul
arogant, căci există o specie care, sub masca umilinței, cerșește în
permanență aplauze. N-o să mă prefac aici că sunt victima hazardului,
ci, asumându-mi rolul ingrat și huiduit, de romancier conștient, voi
mărturisi că am construit deznodământul încă din prima pagină. Romanul
cu poveste fermă este categoric mai greu de creat, întotdeauna miza
căzând pe noutatea formulei. Pe de altă parte acest tip de roman
presupune riscuri majore, căci există un număr însemnat de oameni
(binevoitorii născuți din perisabilă sîmânță a hibrizilor), care se
reped să-l povestească, distrugându-l destul de repede. Mi-am asumat
această situație, crezând orbește în cititorii mei – pasionați, culți
și scârbiți de impostură.
Am mers pe ideea că orice relatare declarat obiectivă, se convertește în timp într-o confesiune egocentrică. Povestitorul din Homeric se transformă în personaj, după ce gustă toate etapele de voaior, la care l-a silit soarta.
Nu am putut să nu observ toate
detaliile lingvistice ce redau autenticul epocii fanariote (atât de bine
reprezentate!). Atunci când scrieți un roman în această cheie,
recurgeți la o cercetare lexicală în prealabil?
Sunt filolog, iubesc istoriile nevăzute ale cuvintelor. Dar în Homeric,
spre deosebire de alte romane ale mele, limbajul este unul actual.
Chiar și lexicul venit din epoci apuse este încă în uz, cu foarte puține
excepții. Un cuvânt exotic este chiramea/chiramele, preluat de
la Cantemir, ca și numele Cassim Giuni, omologul turc (medieval) al
Sfântului Dumitru. Acesta din urmă, un patron obsesiv și malefic al
faptelor lui Ahmet, unul dintre personajele care potențează trecerea
spre zona ascunsă a poveștii.
Cum vi s-ar părea o ecranizare a Homericului?
Un miracol:)
În final, ce rol au simbolistica și fantasticul în viața dumneavoastră de zi cu zi? Credeți în ierburi miraculoase?
Tot ceea ce eu trăiesc atinge lumea
imposibilă, a ficțiunii. Cât privește mitologia botanică, pot să spun că
multe dintre istoriile folclorice, legate de pădure sau de simpla
buruiană de pe câmp, conțin nu doar ABC-ul unei mentalități
existențiale, ci și pe cel al imaginarului. Nu se pune problema de a
crede, ci de a te încrede în viața fabuloasă a plantelor. Într-o veche
poveste românească se spune că exista o pădure foarte perfidă, care
putea să se transforme după voie, făcându-se când un labirint, din care
nu mai ieșea nimeni, când o un tufiș sărăcăcios, lăsând totul la vedere,
mai ales pe cei ascunși acolo, de frica dușmanilor. Numai că la un
moment dat, punându-se cu cine nu trebuie, a fost blestemată să rămână
pentru totdeauna mică și lipsită de puteri. Este legenda pipirigului (Scirpus lacustris),
care, într-adevăr, privit dintr-o anumită perspectivă, seamănă cu o
pădure populată de stafii, cu toate că pentru mulți nu este decât o
iarbă înaltă crescută prin bălți. Totul depinde de stăpânul ochilor
pironiți peste ierburi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu