UN CĂLĂTOR ONIRIC - cronica literară a volumului „VIVISECȚII”

Angela Mamier Nache: Un călător oniric*, în „Vatra”, nr 1-2, 2018, p. 167-168, „Cu cărțile pe față”

La o întrebare dintr-un interviu consistent pe

blogul poetului Petrut Pârvescu (1. Pentru un scriitor,

destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale

fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa

dumneavoastră?), Raul Constantinescu a răspuns

printr-un adevărat credo personal: „Scriitor, destin,

opțiune, trei cuvinte „grele ca sens și importanță în

ceea ce este esențial în viața noastră, fiind marcate

de tensiunea așteptării unei împliniri prin cuvântul

scris într-un text propriu, în care, pe lângă autor, să se

regăsească și măria sa, cititorul. A fi scriitor cred că

înseamnă mai mult decât a publica niște cărți, a avea

în primul rând o conștiință artistică, estetică și etică

clară, temeinică și vie în același timp, conform căreia

să trăiești, să simți și să gândești, construindu-te prin

cuvântul scris din fuiorul tău ancestral.”

Autor erudit, poetul, în acest volum tulburător

intitulat „Vivisecții”, ar muri dacă nu ar putea scrie.

Supus muzelor într-o stare de levitație permanentă,

legănat în olimpuri impregnate de tainele și secretele

ființei sale profunde, Raul Constantinescu este un Sisif

ori un Prometeu pe munți de cuvinte, un crucificat,

după cum reiese din poemul „Inima”: Inima ta veșnică

zbatere în necunoscut/ prin ozon fulgeră sânge imun/

mereu viu pur nemuritor,/ scrie în tine/ cuvântul care

rămâne/ lumină în urma ta/ pe drumul tău, numai al

tău/ de neconfundat rostire/ ce nimeni și nimic n-o

poate răpi/ lumina-călăuză/ ce te întâmpină la intrăriieșiri/

din labirint,/ născut din nou,/ cu minotaurul din

tine învins”. Poetul este un însingurat care filtrează

angoasele și le oferă adăposturi țesute ori în straie

tradiționale ori inovatoare, dar de fiecare dată cu un

autentic rafinament impregnat de orfism: „Mie, a scrie

poezie mi se pare a oficia un ceremonial într-un templu

în care trebuie să intri cu mintea, mâinile și sufletul

curate.” Mircea Petean îl prezintă în prefața volumului

drept un modernist însingurat, atras de cărţi, prins în

dansul cuvintelor. El conchide: „Aceasta e poezia lui

Raul Constantinescu din Vivisecţii, o carte de poeme de

mare complexitate, pe care autorul ei o oferă celor care

încă mai cred în poezie ca pe un îndemn de a urca pe noi

culmi spirituale, coborând tot mai adânc în ei înşişi, căci

dorul de-abisuri clatină, macină munţii…”. Gheorghe

Mocuţa, la rîndul lui, reţine: „Lunga disciplină a

lecturii şi a tăcerii, a credinţei în creaţie şi creator,/

care/ trece până la urmă în urzeala unei versificaţii

în care tradiţia şi neomodernismul se contopesc în

căutarea răspunsului la teme esenţiale.”, teme care

îl magnetizează și fascinează. Poezie-catharsis, ideal

atins, resort vital, sursă de energii purificatoare,

universul său este matca patosului, este iertarea și

împăcarea cu sinele: „Spre-apus vraja-n umbre hore/

pe apa morților se-ntinde;/ funigei fluturi pe zări

aurore –/ nemărginirea-n ea mă cuprinde;/ stol de silfi

iele năluci/ tot mai sus cheamă în vis,/ licăre scapără

prin preluci/ edenul clipei înalte deschis;/ til-tril fliurliu

cânt se îngeamăn/ triluri de mierle privighetori,./

criruit de greieri fără de seamăn./ celebrează viața

până în zori,/ vestindu-i bucuria unică-n ceruri/ când

pe bolți înfloresc giuvaeruri” („Vis”). Poetul este un

depozitar al unor vibrații originare, al unor doruri

nesățioase prinse în rădăcini trainice, încredințate unor

repertorii de cuvinte încărcate de noblețe și distinctie,

indiferent de registrul abordat (popular ori savant):

„De singur negre gânduri te vor bate,/ să nu uiți că

moartea înghiți-va toate;/ spoită deșertăciune-i tot

sub soare/ și regele-n palat și sclavul moare;/ viermi

toți hrăni-vor ori pe ruguri – fum../ dincolo nimic și

nimeni n-au alt drum...” („Elegia vieții/morții”). El

are vertijul înălțimilor, al sentimentelor care devin

paradoxuri, adevărate teritorii galactice, devorate

de forțe necunoscute. Astfel, Raul Constantinescu

se afirmă ca un poet al rezonanțelor prin câmpuri de

cuvinte devenite aștrii tuturor extremelor, impregnate

de haosul lumii. Poezia este teritoriul întâlnirilor

pe drumul unui perpetuu discurs prometeic despre

suferința ciocnirilor conștiente (voite, provocate

intenționat) cu minotaurul, pentru a-și liniști frisonul

trăirilor incandescente, pentru a-și depăși propriile

limite. («Tout art est lutte contre le destin, contre la

conscience de ce que le cosmos porte d’ indifférent à

l’ homme et de menaçant pour lui: la terre et la mort»,

după cum a zis André Malraux). Vibrația originară și

originală a cunoașterii și autocunoașterii fără sfârșit

prin poezie este lăsată moștenire cititorului întru

regăsirea și împlinirea în Sinele universal în ultimul

poem al volumului: „Testament” : „În interiorul

acestei sfere de păpădie/ sunt eu,/ cu tot ce-mi aparține

și rămân/ nimic material vederii,/ nimic material [...]/

doar o anumită vibrație primită în dar/ înainte de a mă

naște/ pe care, ascunsă târzie,/ cum pre mine însumi/

ți-o încredințez, cititorule,/ vibrației tale unice/ și simt

că și tu te vei dărui/ cu mine cu tot/ într-o zi”.

Credem că Raul Constantinescu este un mare

poet necunoscut, poeziile sale fiind intervenții pe viu,

ingenioase, ale unui autor inițiat, în aparență clasic,

sobru, demn, care își deschide însă arealul trupului

și sufletului pe traiectorii derutante – moderne,

postmoderne, folclorice –, pe fond de logică filozofică

și știinţifică, infuzat de un lirism al esențelor.

Descoperim astfel în volumul „Vivisecții” un autor

seducător, un Ulisse călător între regnuri nemuritoare,

surprinzător de prolific.

_________

* Raul Constantinescu, Vivisecții, Editura Limes, ClujNapoca,

2015