Cronica literară:
Alensis de Nobilis, Înveșnicirea în Unu
„Spre Aleph”, poezie, Raul Constantinescu, Editura
CronoLogia, Sibiu, 2016
Ştiind, după atâta amar de ani, de când lucrează cu
osârdie la filosofia creaţiilor sale, că poezia fără mister este o marionetă
lipsită de viaţă, iată că Raul Constantinescu, poet cu preocupări
mistic-revelatorii privind aplicabilitatea decriptării sacrului prin poezie, ne
propune spre judecată lumească a opta sa carte de poezie, „Spre Aleph”, un volum
care a obținut premiul revistei „Vatra veche” la concursul de poezie religioasă
CREDO, Mânăstirea Lăpușna, august, 2016, cu poezii care la prima vedere nu par
texte poetice scrise în limba română, ci mai degrabă papirusuri dinainte de
naşterea lui Isus, scrise în aramaică, egipteană veche sau chiar idiş.
De la începutul acestei aventuri de lectură poetică,
lectorul trebuie să se înarmeze cu linişte, răbdare, atenţie şi înţelegere,
lucruri tot mai rare în rândul cititorilor noştri de poezie de azi, ba chiar şi
în rândul criticilor, care, de fapt, sunt prea superficiali în faţa marilor
idei, ba uneori subdotați şi fără putere de judecată în ceea ce priveşte
profunzimea artei poetice.
Raul Constantinescu s-a născut la 6 august 1944 în
localitatea Bradu de Sus, județul Argeș. În 1962 a absolvit Liceul Teoretic din
Chișineu-Criș, județul Arad, după care urmează Facultatea de Filologie a
Universității din Cluj-Napoca, secția Limba și literatura română, fiind licențiat
în 1967. Din acest an își desfășoară activitatea ca profesor de limba și
literatura română la Școala Generală din
Silvașu de Jos, județul Hunedoara, la școlile din Brazi, Orlea și Hațeg,
precum și la Colegiul Național „I. C. Brătianu” din Hațeg.
A debutat cu poezii în revista „Steaua” din Cluj, în
anul 1966. A publicat poezii, traduceri, eseuri și culegeri de folclor în
revistele Steaua, Tribuna, Orizont, Echinox, Familia, Cadran, Luceafărul,
Ritmuri, Transilvania, Astra, Brașovul literar și artistic, Arhipelag, Columna,
Arena, Opinii culturale, Provincia Corvina, Vitralii, Reflex, Discobolul,
Sintagme literare, Poezia, Oglinda literară,
Algoritm literar, Semne, Nord
Literar etc.
În prezent este
profesor de limba și literatura română, pensionar.
Ajuns la vârsta maturităţii artistice depline, Raul
Constantinescu caută o formulă definitorie în poezie, o esenţializare prin care
să exprime artistic cel mai bine concepţia sa coagulată în timp, esenţializând
în formule poetice scurte, dense, pline de corolare semnificante de idei,
sensuri, noţiuni şi imagini.
În cartea de poezie de faţă nu este vorba de o
călătorie spre Alep, oraşul sirian devenit emblematic prin peisajele selenare
exemplare pentru atrocitatea cu care, în era în care pe Pământ se nasc din ce
în ce mai multe genii, războiul, prin bombardamente, face într-o jumătate de
oră, din oameni care înainte aveau familii, locuinţe şi rost, nişte
sălbăticiuni nevoite să mănânce din gunoaiele acoperite de dărâmături și să se
adăpostească de intemperii în tufişuri, ci în cartea noastră de poezie este vorba
de evoluţia spirituală a fiinţei până la identificarea cu divinitatea şi
contopindu-se cu ea, în Unu.
Cum accedem
spre această identificare până la contopire în sacru? Ne spune chiar poetul în
titlul „Spre Aleph”:
„Aleph (pronunţat alef) este prima litera din
alfabetul ebraic. Ea nu are un sunet propriu, și de obicei se asociază cu o
vocală pentru a deveni sunet. Ea simbolizează Unu, generatorul celorlalte
litere şi lucruri. Unu este divinitatea semnificantă prin alăturarea vieţii
(sunetului) la tăcere (aleph)”. Aici e cheia înţelegerii titlului şi cărţii de
poezie a lui Raul Constantinescu: după întreg ciclul evolutiv al vieţii, omul
ajunge să se închidă la capătul acesteia în tăcere (aleph).
Deşi cunoaștem că autorul este un entuziast (declarat)
stănescian în studiile sale de înţelegere a marii poezii, observăm în această
carte aproape insesizabile urme de influenţă stănesciană; Raul Constantinescu
este însă fascinat şi se îndreaptă tot mai vizibil spre culmi de cunoaştere
hermetică barbiană, considerând că misterul revelator al cunoaşterii stă închis
în simboluri vechi de mii de ani ca apa în piatră şi ca lumina după perdeaua
întunericului.
Cu un aer misterios, uşor şovăielnic, conştient că
puţini contemporani îi vor înţelege textele sale poetice din această anevoioasă
întreprindere lirică, Raul Constantinescu începe să zidească această frumoasă
legendă a închiderii în tăcere (aleph) cu o liturghie enigmatică şi plină de
vraja vibraţiei vii din cuvinte, amintindu-ne că suntem cuvânt din cuvântul de început:
„ În lumina rugului aprins, înainte, Cuvânt! Prin mine
însumi, prin tot ceea ce sunt ori aș putea fi, înainte spre punctul prim etern
în care vibrează întregul univers! Punctul originar din care curg și se
reîntorc toate celelalte puncte prezente, trecute și viitoare! Prin neguri și
vifor, prin șerpării, mlaștini și plăceri/neplăceri, înainte! Mergi tot în
avangardă spre Polul Plus, singur, cu gerul și vântul viscolind în gol neaua
ființei pe drum spre Aleph... Spre Cuvântul prim de la început, Cuvântul
Dumnezeu și Dumnezeu Cuvântul. Nimeni și nimic nu te poate opri, chiar dacă
vremelnic s-au găsit mulți afierosiți cari în nemernicia lor de fii ai faptei
nesăbuite, profanând sacrul, crezut-au în deșert că pot zăbreli și înlănțui
Cuvântul, Rostirea originară.” („Spre
Aleph, înainte, Cuvânt!”, pag.
12)
Cuvântul rostit, sunetul, magica sa vibraţie se poate
desluşi ca un fulger, o auroră boreală, o bătaie de pleoape, un licăr, o
întrezărire, chiar în fâșâitul timpului şi luminii, într-o inimă universală în
care bat luminile – cuvinte: „/ Prin
ninşi eoni –/ vie singurătate –/ Inima inimilor toate/ lumii de inimi
bate/ subiecte predicate –/ pe marea
vieţii/ ecou de sirene –/ licăr stânci fulgerate/.” (Inima Inimilor, pag. 15).
Cum spuneam şi mai devreme, Unul, divinitatea este ceva amorf, nemişcat, tăcut, fără căutător/
căutare (viaţă) care, împlinind ciclul, se întoarce în Aleph (tăcere). Urmând
firul genezei, cu memoria/ reminiscenţa oului barbian, căutătorul Raul
Constantinescu ne zugrăveşte neliniştea căutării sunetului pur, generator al
celor văzute și nevăzute, omniprezent şi omnipotent: „ / Aleph! Aleph!/ pe mări
de sidef/ te văd, te aud/ limpid nord/sud!/ te ghicesc, te caut/ șuier de
flaut;/ de-o viață ascult/ al zilei
tumult –/ floare de jar/ plutind nenufar,/ luminos ecou/ în infinit ou/
rugul aprins –/ ținta/drum/ rostirii scrum.../”. ( Aleph, pag. 17 ).
În această căutare (viață) este necesară înflorirea;
cum altfel poți capta vibrațiile înalte din Univers fără să ai petale, mâini
întinse spre razele de lumină, aripi de zâmbet pe buze? Te deschizi/ înflorești
spre zări ca un fluture tăcut spre sfera orbitoare a soarelui: „/ Prin sânge
sărat pământ –/ hrană rodnică sub cer,/ veghe-n preasfânt mister,/ luminezi în
mine cuvânt;/ vis al ierbii mireasă/ seve-nalță-n surdină/ timpul ce mă
înclină/ sub cer ochii ce-și lasă/ halou-n vibrări irizări/ 'nflorindu-mă
ninselor zări.../ ” (Înflorire, pag. 29 ).
Aflăm câteva pagini mai departe că această înflorire
este de fapt transfigurarea energiilor cosmice în vibrații celeste aducătoare
de frumos prin alchimii mentale, printr-un fel de fuziune de la distanță cu
Marele Anonim, care varsă din bogata vistierie a edenului cunoașterii efluvii
de revelații ce pătrund între sinapsele marilor inițiați sub formă de fulgere
mentale și formule incantatorii:
„/Poezia mea, prieteni, floare de sânge,/ fulger prin sinapse
pulsează/ ritm de seve-n a tâmplei amiază/ pe câmp reavăn albnegruverdgalben,/
[...]/ e floarea muntelui sălbatic pe colți de stâncă neclintită/ sub aprig
rece vânt continuu/ floare-de-colț a muzei stea/ înălțată-n strania singurătate
de a fi/ de nimeni atinsă,/ [...]”. (Poezia mea, pag. 35).
Putem continua să vă aducem în faţa ochilor şi alte
versuri elocvente unei poetici mistice, o poezie ca un templu care se înalță
cuvânt cu cuvânt, idee cu idee, vers cu vers, urcând ca „tâlharul” arghezian,
furișat și tăcut, spre Aleph, spre o înveşnicire în tăcerea supremă, în Unul
platonic, însă va lăsăm plăcerea de a savura fiecare poeziile din această carte
revelatoare de profunzimi încifrate în simboluri şi semne pemonitorii.
Aproape stănescian prin formă, barbian prin fond, însă
fără a fi tributar celor doi, Raul Constantinescu a reuşit să esenţializeze
poezia sa într-o alcătuire cu aspect hermetic la suprafaţă, însă din când în
când dulce (când autorul face concesii) ca un fruct crescut pe secetă, într-o
zona aridă ( a filosofiei cu aer rarefiat), între spini, ţepii, ghimpii
protectori şi veşnic ascuţiţi ai interogaţiilor de sine.
Încheiem această scurtă trecere în revistă a
călătoriei spre tăcere cu observaţia că într-o lume care nu îşi mai cunoaşte
limitele (la plăcinte înainte) la dorinţe, şi mai puţin la transpirat în
construirea valorilor, Raul Constantinescu lucrează sârguincios, conştient că
drumul poetului nu se sfârşeşte niciodată aici, ci doar când timpul îl va
învălui în marea sa tăcere din Aleph.
București, 2017
Alensis De Nobilis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu