Monica GROSU „Periplul unui poet” în „DISCOBOLUL”, nr.199-200-201, iulie-august-septembrie, 2014, p. 65-67
„Periplu prin neant”(București, Tracus Arte, 2014) ar putea fi volumul care să dea măsura întregii poezii scrise de Raul Constantinescu, mai ales că acest titlu numește o antologie poetică selectivă, revizuită și adăugită cu poezii inedite. De numele acestui poet se leagă și alte volume precum „Aventurare în marele refuz”(2001), „Neantia”(2002), „Neviața lumii”(2003), „Rostirea lui Zalmoxis”(2005), „Heralzii tăcerii”(2007), toate acestea punctând prin data apariției cazul unui debut întârziat, la aproape șaizeci de ani, situație explicabilă și prin ( sau poate mai ales prin) conjunctura politică totalmente nefavorabilă. Tăcerea a mustit însă în cazul lui Raul Constantinescu, în poeme scrise de un condei viguros, care uneori forțează cuvintele, provocându-le, grăbindu-le, forțându-le să cânte. Tăcerea prelungită și, cu siguranță apăsătoare, a fost prin urmare productivă, lăsând spațiu și timp Poeziei pentru a se coace.
( ... ) Raul Constantinescu nu practică o poezie facilă și cu atât mai puțin comodă. Ritmul versurilor sale este predominant alert, topica neobișnuită și arborescentă, iar tonalitatea accentuat incantatorie. Ioate acestea creează o atmosferă și o tensiune lirică anume, cu inserții în zona folclorului autohton, jocuri de rime și irizări de lumină. Limbajul nu e deloc monoton, el se reconstruiește continuu, se reinventeză trecând de la un registru la altul (popular, familiar, religios etc.), cu versuri căzând grăbite în albia poemului, atașându-i-se, formând întregul, compact, spectaculos, retoric.
„Periplul prin neant” al autorului se compune din trei grupaje lirice („Sublim femininul”, „După ultimul Babel”, „Netihnule Divinule. O biserică pe stâncă”), corespunzând fiecare unei tematici clar definite: iubirea, creația, divinul. Armonia universală se atinge prin componentele ei androginice, prin opoziții care se atrag, printr-un dulce-amar al supraviețuirii prin îngemănare, nuntire, admirație, accepare. „Cu litere de foc muiate-n stele/ poeme scriu rescriu iubitei mele;/ luna-n vrajă ’naltă –chipu-i/ pe cerul inimii l-închipui/ și din seară până-n zori/ greieri, mierle și privighetori/ cântă-mi mult vie iubirea,/ mă răpește-n cer nemărginirea…/ inspiră-mă firea: a, e, i, o, u,/ înălțându-mă din mine în tu!” (Răpindu-mă nemărginirea).
Autorul continua experimental ludic al postmodernilor, însă în spatele jocului de rime și cuvinte prinde coerență sensul mai profund al versurilor: „Neant devenim în spațiotimp,/ nisipul clepsidrei cade în limb;/ amintiri rămân umbrele noastre/ pecete de taină sub astre,/ scrise pe-o piatră nume apuse – / semn al iubirii arse nespuse…” (Tainica pecete) sau „Axa lumii – iubire/ întru îndumnezeire,/ bărbatul femeia – / vieții scânteia;/ zi noapte-n horă/ timpul se autodevoră…/ dulcea inimii rouă/ naște lumea cea nouă” (Dulcea inimii rouă).
Tonul melodios de (des)cântec, specific poeziei populare, transferă textului poetic fiorii credințelor folclorice vechi: „La miezul nopții argintii/ răsar fecioare pe câmpii/ despuiate joacă-n lună/ cu silfii-n doruri se-mpreună/ nebunele Ălea Frumoase/ saltă-n iarba de mătase;/ cui pe câmp îl întâlnesc/ mințile-i rătăcesc sucesc…/ pe cearcăn pe sub stele/ după zborul cel de iele…/ el cu zile-n veci pierdute – /rai și iad un vino du-te…” (Ielele Șoimanele).
În tot acest univers liric definit de densitate semantică și aglomerare lexicală, se inserează certitudinea trecerii prin metafore subtile și frumos arcuite pe bolta fragilității umane:„O, iată unul prin altul/ cu sete ne soarbe înaltul/ prin gâtul lebedei clepsidre/ cu mii de ventuze anhidre;/ vis abur dor fior gând/ sublim zbor din umilul pământ…/ niciun silf nu ne desparte,/ zeul ne scrie-n marea carte/ citind recitindu-ne iar/ hieroglifa din chihlimbar,/ ne trece sublim în netimp/ prin inelul purului nimb” (Sublimare II). Lumea este contemplată sub zodia poeticității, căci ea îi favorizează autorului autoreflexivitatea, meditația, rememorarea: „Fulger în beznă – / hieroglifa/ singurătății tale…” (Hieroglifa) sau: „Umbră-n lumină omul este…/ aceasta e demult poveste;/ tu, poete, caută în lume/ să-nflorești luminii nume. (Menirea poetului).
Ciclul al treilea încheie în variații (sonuri) psalmice căutarea înfrigurată de sens, de culoare, de lumină. Se păstrează rima, se accentuează sentimental singurătății și al percepției religioase: „ Te caut de-o viață în tăcere-adâncă/ și-n ritm de fulgere-ți citesc abisul;/ din fașă fostu-mi-ai lumina visul/ și-n vâltoarea furtunii tu mi-ești stâncă//și mii de vieți prin nopți te caut încă!/ lumina clipei veșnice – deschisul/ spinosul drum spre cer ni-l dă Trimisul/ în timpul ce pe sine se mănâncă…//Lumină vie necreată sfântă/ mă-nvălui și mă-nalți spre Tine/ prin floarea piatra carnea ce-ți cuvântă/ minunile de peste rău și bine;// mult singur sunt mereu cu mine-n luptă/ să Te urmez pe Calea ne-ntreruptă…! (Psalm 1).
Dincolo de aceste sumare considerații, analiza poate continua cu referire la statutul spcial al unor poeme (lungi, epice, de o simbolistică parțial încifrată), dar și la semnificația și puternica trăire din poeziile cu tematică religioasă. Concluzia lecturii noastre este însă că poetul Raul Constantinescu merită citit cu mai multă atenție.
%20de%20RAUL%20CONSTANTINESCU%20%C3%AEn%20edi%C5%A3ia%20nr.%201516%20din%2024%20februarie%202015){kind=link}
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu