Ionel BOTA: CRONICA
LITERARĂ
Dihotomiile
confesivului și „lectura” lumii în poezia lui Raul Constantinescu
Un glissando
al metaforei fertile pare a explica o parte din strategiile subtilității eului
auctorial în volumul lui Raul Constantinescu,„ Vivisecții” (Florești-Cluj,
Editura Limes, 2015, 148 p.). Atent la convertirile simbolice și la
contagiunile poemului cu realitatea frisonantă a unui scenariu perfect de
esențializare, în cărțile până acum apărute poetul nostru rămâne un interpret
elegant al meandrelor existențiale iar „temele cu variațiuni” arată un autor
echilibrat, constant valoric în aspirațiile sale de a găsi un sens lumii prin
poezie. Experiența literară, întinsă pe decenii, indică, însă, un autor al
determinărilor succesive, de la carte la carte, al unui neoexpresionism
(prefața editorului și poetului Mircea Petean fac demonstrația unui
neomodernist) asimilat ca decupaj existențial în registrul acestui eu al
contemplării din afară.
Lirismul are
aici, în noul volum, naturalețe, rafinament. Uneori, un sentiment al inițierii,
abia perceptibil, edifică o scenografie simbolică iar funcția metaforei urmează
o buclă stilistică a nuanțărilor preliminare, versul dobândind, brusc, și o distincție
sofistă, chiar dacă la acest capitol mai putem vorbi. Memoria devine perifrază
a unor incipit-uri ludice ale eului „mutilat” de neliniștile materiei („Răsucit
în sine însuși se-adâncește nepătrunsul/visului de vise-n ninsori adiacente
lumi (...)”) și poemul lui Raul Constantinescu devansează o lectură profundă,
originală, a lumii, ca și cum pe un ostràkon al antinomiilor omul așează
lapidar, între parantezele genericului primordial, laolaltă, smerenia și
instinctul resurecțional, grefa de-compoziției și metafora derizoriului.
„Osemintele” realității sunt aceste „vizionări” transcendentale de intempestiv,
deșertăciune și fatalism al deferenței. Or, eul profan e unul sangvinar ca
atitudine, sacrificând prin demantelare statuia timpului. Toate dilemele
aceluiași eu sunt explorate, e drept, nu întotdeauna cu eleganța lucidă a
(auto)reflexivului, în perimetrul inocent-mimatelor glosări ale regăsirilor
ființei în lumina și în cuvântul marelui irevocabil început: „O, cum spre zero
toate marginile tind/spre centrul izvor fără dimensiuni.../o, cum din ce nu e
spre necunoscut roiesc/rădăcini semințe ouă flori -/Rostiri nume cuvinte
-/mierea limbii pelin/viitorimii luminos destin:/omul-fulger – măsura tuturor
lucrurilor -/dintr-al firii tainic vremii sfor/prinos tuturor spre mări curg
râuri de aur de sânge/din ochiul marelui absent,/spre nicăieri noi și noi
drumuri din noi/fără sfârșit etern început pornesc;/frați ne regăsim în cele ce
sunt,/reînviind mereu streini nimicului omniprezent/peste absurdul tot mai
surd.../imuni la urletul golului spân/spânzurat crud absurd” (Absurd spre zero,
p. 29)
O ciudată
metaforă a nevrozei spațiotimpului (cum citim într-un vers) pare desenată între
elecțiunile aceluiași eu auctorial experimentându-și opțiunile ori „condamnând”
(gest jemanfișist dar și o „explicare” a coeziunii afectelor) tentația
difuzelor edulcorări; dar ici-colo, are un spațiu de afirmare chiar în enunțul
consacrând edificarea poemului. Imaginarul intermediază fundamentele tainei
celei mai presus de fire („în mine pe cruce/se-nalță Cuvântul”) și implică,
mereu, limpeziri iar poetul conferă căutării de sine aderențele imanentului,
voluptate egotică în răspăr, irizare a imprevizibilului. Un Testament ține,
totuși, de ceea ce hermeneutul insolitului ar numi epicureismul bine temperat
dar contemplarea este premeditată, desigur, neostentativ-empatic. Sinceritatea,
însă, da, e savuroasă, ne energizează pofta de poezie: „În interiorul acestei
sfere de păpădie/sunt eu/cu tot ce-mi aparține și rămân/nimic material
vederii,/aproape inexistent.../doar o anumită vibrație primită în dar/înainte
de a mă naște/pe care, ascunsă târzie,/cum pre mine însumi/ți-o încredințez,
cititorule,/vibrației tale unice/și simt că și tu te vei dăui/cu mine cu
tot/într-o zi...//această moștenire de taină, unică/de undeva de foarte departe
vine/și merge mereu/doar înainte/prin galeriile spațiotimpului/în slalom
continuu/prin sine însăși/negative rădăcini depășind” (Testament, p. 87)
Între
determinările discernerii, exersarea unui impuls aparent non-conformist nu ține
deloc de temperamentul autorului. Efortul eului scriptor, tutelat frapant de un
vizionarism intuitiv („Iată prin eter nu mai sunt carne nu mai sunt lut...”),
de plasticizarea enunțului, nu întotdeauna camuflat în ardoarea idealității
(visul promis) e foarte vizibil chiar în strategia de persuadare prin care
umorul vag, bonom, remanență a ludicului hedonist, totuși, de-corporalizează
acest sevraj melancolic-decepționist. Avem multe poeme în care discursul
livresc este „domesticit” inflamând afabil și la un mod insolit geometria
simplității repudiate în dihotomiile confesivului („contrasensul vieții”) și
demitizări ale ternului: „Chiar din tine însuți veni-va/inexorabila/cu-alai de
iluzii plăceri somnolore.../de bună voie de mii de ori trece-vei de nimeni
silit/pe contrasensul vieții derapa-vei/în derivă printre alizeele
uitării;/zeroului din tine însuți ultim reper/al întoarcerii prin gordiene
galerii din labirintul ce însuți ești;/erinii te vor biciui la stâlp
nevăzut,/vei trage o viață la galere/în puterea minotaurului/mereu altul
răsărind proaspăt în față,/pe care cu ambele mâini cu priviri gânduri
cuvinte/îl vei îneca pentru totdeauna/în maree inimii tale/continuu în luptă”
(Lupta cu inexorabila, p. 76)
Poetul
acesta nu a fost tentat, precum alți colegi ai săi de promoție, până la
obsesie, de racordul cu seria de „experimente” care au întreținut și au
alimentat dinamicile literaturii noastre postbelice. Dar evoluțiile liricii
sale au avut acea mobilitate intempestivă, adesea frizând módele zilei,
intuiția acelui spectacol în care dominante pot fi eleganța răsfrângerilor
ficționale, dincolo de aparențele suficienței dar și voința de originalitate,
de individualizare. Iar textele din grupajul referințelor critice (mai aproape
de înțelesurile acestei lirici ni s-au părut Eugen Evu, Gheorghe Mocuța,
Constantin Stancu) arată și ele, cum am constatat și noi, nu doar acum, că
există destule argumente adeverind o biografie lirică interesantă din provincia
literaturii noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu