„România iese,
încet, dar sigur, din simulacrul de democraţie pe care Iliescu i-a impus-o“. Interviu cu istoricul Thierry Wolton
22.11.2019
02:52:57
AUTOR:
Alexandru CĂLINESCU
GALERIE
Istoricul
Thierry Wolton se află zilele acestea la Bucureşti unde, la târgul de carte
Gaudeamus, sunt lansate - de către editura Humanitas - două din cărţile sale.
Este vorba de volumul doi, Victimele, din monumentala sa Istorie mondială a
comunismului (o trilogie compusă din: I - Călăii, II - Victimele şi III -
Complicii). De asemenea se va lansa o carte foarte recentă (pe care am
prezentat-o în Ziarul de Iaşi - numărul din 7 iunie a.c. - imediat după apariţia
ei în Franţa), Negaţionismul de stânga. Această dublă lansare este punctul de
plecare al discuţiei noastre.
Alexandru
Călinescu: În introducerea la volumul Victimele spuneţi că este practic
imposibil să fie descrise toate suferinţele atroce pe care le-a provocat
comunismul. Ş totuşi, cum să facem ca să vorbim despre ele? Munca istoricului
reuşeşte să dea o imagine a dimensiunilor tragediei?
Thierry
Wolton: Indicibilul nu poate fi povestit chiar şi (sau poate mai ales) de către
victime. Istoricul are avantajul distanţei în timp, dar asta nu e de ajuns.
Scriind acest al doilea volum mi-au dat în mai multe rânduri lacrimile şi
trebuie să mărturisesc că simţeam privirile, simţeam greutatea tuturor celor
care au suferit, a tuturor morţilor. O teribilă responsabilitate! Nu cred că
istoria poate fi obiectivă, cel mai adesea asta serveşte drept scuză pentru o
perspectivă ideologică. Am încercat, în ce mă priveşte, să iau partea
victimelor, de altfel cele trei volume ale acestei Istorii mondiale… le sunt dedicate. Nu trebuie să uităm niciodată că
dincolo de cifrele astronomice ale victimelor comunismului, fiecare dintre
aceste victime a suferit şi a murit singură. Am ţinut seama de această
dimensiune şi am încercat să descriu ce au trăit toate victimele, dar şi
fiecare dintre ele. Ştiu bine că scriitura, cuvintele sunt incapabile să redea
toate astea în profunzime. Există deci o frustrare a autorului chiar dacă m-am
investit total, intelectual şi sufleteşte. Am avut şansa, aflându-mă în
Occident, să nu trăiesc viaţa din regimurile comuniste, aşadar sunt cumva
incapabil să redau toate dimensiunile dramei. M-am străduit însă să fac tot
posibilul.
Alexandru
Călinescu: Istoria mondială… ne furnizează o multitudine
impresionantă de informaţii despre comunism şi despre avatarurile lui. Ne putem
aştepta, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, la revelaţii, la
descoperiri noi? Arhivele mai ascund încă secrete?
Thierry
Wolton: Cred că este de lucru pentru mii de istorici, de cercetători pentru a
defrişa terenul. Nu e vorba de arhive sau de revelaţii, ci de punerea în
perspectivă. Istoria comunismului a fost în aşa măsură ideologizată - ceea ce
protejează comunismul chiar şi astăzi - încât trebuie pornit de la zero pentru
a încerca o abordare cât mai adecvată. Sunt convins că studierea istoriei
comunismului va fi cea mai importantă misiune a istoricilor în următoarele
decenii, întrucât e vorba de cea mai mare tragedie a omenirii din toate
timpurile, iar omenirea va trebui să caute cauzele pentru a împiedica o
recrudescenţă a comunismului. Într-adevăr, comunismul s-a prăbuşit în urmă cu
30 de ani în Europa centrală şi de est, dar în istorie asta e o perioadă foarte
scurtă. Trebuie să-i dăm răgaz timpului, însă acest lucru nu poate servi drept
scuză ca să nu facem nimic. Trilogia mea este o mică punte între ziua de astăzi
şi acel mâine al cercetărilor asupra comunismului, cercetări care vor fi
abundente. Înainte de asta, trebuie să distrugem toate barierele ideologice
care ne împiedică să ajungem la esenţa fenomenului.
Alexandru
Călinescu: Sunteţi mulţumit de reacţiile pe care Istoria mondială… le-a provocat în Franţa? Cum a reacţionat presa
franceză, majoritar de stânga?
Thierry
Wolton: Un autor nu este niciodată satisfăcut de primirea care i se face lucrării
sale, cu atât mai mult cu cât - este cazul meu - i-au trebuit zece ani să o
scrie. Presa a fost elogioasă, dar, mai ales la stânga, limitată: nici un cuvânt
în Le Monde, nici în La Croix (cotidian catolic cu vederi de stânga), nici în L’Express (săptămânal de centru stânga), nici în Libération,
ziarul unde am lucrat odinioară etc. L’Obs (săptămânal de stânga) a publicat
un articol veninos, Télérama (săptămânal TV de stânga) mi-a dat posibilitatea,
spre cinstea lui, să mă exprim în voie. În mod evident e o mare jenă în mintea
multora în legătură cu această problematică. E aici o moştenire a comunismului.
Acesta a reuşit să impună ideeea că a fi anticomunist (lucru cu care mă mândresc,
deoarece este o atitudine morală) înseamnă a fi de dreapta sau mai rău, de
extrema dreaptă, aşadar un duşman ideologic. Mai trebuie oare să amintesc că
unul dintre cele mai lucide rechizitorii la adresa comunismului a fost rostit în
1920, la Congresul de la Tours, de către Léon Blum, mare figură a stângii
democrate? Comunism, fascism, nazism: toate trei sunt crime împotriva umanităţii.
Alexandru
Călinescu: Aţi publicat, în 2007, o carte intitulată Marele bluff chinezesc. Vă
menţineţi punctul de vedere? Sau, dimpotrivă (aşa cum nu puţini sunt cei care gândesc
astfel), China e dovada că ideologia comunistă este, totuşi, compatibilă cu
democraţia?
Thierry
Wolton: China comunistă este ultima impostură în care occidentalii se încăpăţânează
să creadă. Ar trebui să ne provoace râsul dacă n-ar exista sutele de mii de
uiguri din lagărele de concentrare şi dacă regimul de la Beijing n-ar fi pe
cale să pună la punct un supertotalitarism, cu un control social absolut, graţie
noilor tehnologii pe care cel mai adesea i le-a vândut capitalismul. Partidul
comunist chinez a înţeles lecţia sovietică: Gorbaciov a greşit lăsând să-i
scape câteva fărâmituri de libertate pentru a-i seduce pe occidentali, în
speranţa că va obţine ajutor economic şi va salva regimul. Xi Jinping, în ce-l
priveşte, ţine ferm frâiele puterii şi deschide frontierele (controlându-le în
acelaşi timp) pentru a obţine credite şi tehnologie capitalistă. Rezultatul:
reuşita economică e prezentă, dar totalitarismul s-a consolidat. Combinaţia între
o putere rigidă şi o societate civilă care se deschide către avantajele
economiei de piaţă (şi ea controlată) nu poate dăinui mult. Sunt convins că
China populară are un viitor limitat, dar nu ştiu cum va evolua în continuare.
E foarte probabil că, ţinând seama de locul pe care îl ocupă această ţară astăzi
în lume, vom fi afectaţi cu toţii de schimbările care se vor produce. Soarta
planetei se joacă şi în Asia, mai precis în China comunistă.
A
cerceta, a cerceta, a cerceta: doar aşa îi putem pune pe negaţionişti faţă în
faţă cu contradicţiile lor
Alexandru
Călinescu: Negaţionismul de stânga continuă, vedem asta tot timpul, să facă
ravagii. Când s-a aniversat căderea Zidului Berlinului s-a spus, spre exemplu,
că Germania de est a fost „anexată“ de Germania
Federală, că economia socialistă „înfloritoare“ a fost în
mod deliberat distrusă de către occidentali etc. România cunoaşte, vai, de
treizeci de ani încoace acest gen de manipulări. Există antidoturi la negaţionism,
atât la cel de dreapta, cât şi la cel de stânga?
Thierry
Wolton: A cerceta, a cerceta, a cerceta - iată cel mai bun răspuns: doar aşa îi
putem pune pe negaţionişti faţă în faţă cu contradicţiile lor, doar aşa putem
denunţa falisificările lor, doar aşa putem marginaliza afirmaţiile lor. Astăzi,
cei care negau camerele de gazare sunt din fericire scoşi în afara legii. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre negaţioniştii comunismului, care profită de
hemiplegia memoriei secolului XX, când nazismul a fost - pe bună dreptate -
diabolizat, pe când comunismul a fost proslăvit. Aceşti negaţionişti profită de
asemenea de conştiinţa încărcată a numeroşi oameni, căci discursul comunist a
fascinat vreme îndelungată multă lume. În spatele acestui discurs, foarte puţini
au vrut să vadă dramele care se produceau acolo. Este propriu naturii umane să
uite greşelile ei morale, or secolul comunist a reprezentat o uriaşă greşeală
morală, o greşeală la scara întregii omeniri. Aşa că, din nou, voi spune: răbdare.
În istorie, adevărul sfârşeşte întotdeauna prin a triumfa, cu condiţia de a nu
ceda, de a rămâne vigilenţi, de a nu ne lăsa păcăliţi. Da, e într-adevăr multă
treabă!...
Este
evident că lovitura de stat din decembrie 1989 a confiscat Revoluţia românilor
Alexandru
Călinescu: Unii intelectuali români au fost şocaţi de afirmaţia lui Adam
Michnik care consideră că Ion Iliescu a jucat un rol pozitiv (spre deosebire de
Milosevic în Iugoslavia). Dar tocmai fiindcă Iliescu a luat puterea (în ce
condiţii? subiectul e vast) nomenklatura comunistă (de rangul doi, e adevărat) şi
foştii securişti au reuşit să controleze economia şi viaţa politică.
Dumneavoastră ce credeţi?
Thierry
Wolton: Adam Michnik greşeşte, după cum greşeşte atunci când îi ia apărarea
generalului Jaruzelski, care pretindea că a salvat Polonia de o intervenţie
sovietică; or, arhivele sovietice au arătat că, dimpotrivă, el este cel care a
cerut Moscovei să intervină, cerere respinsă de Kremlin pentru că erau prea
multe riscuri. Este evident că lovitura de stat din decembrie 1989 a confiscat
Revoluţia românilor. La fel, este evident că această lovitură de stat a avut
drept urmări încetinirea procesului democratic, infestarea vieţii politice prin
impunerea unei noi nomenklaturi şi deturnarea românilor de la democraţie,
oamenii fiind dezgustaţi de corupţia pe scară largă a noului regim. L-am
cunoscut pe Michnik pe când era un tânăr disident ce se opunea regimului
comunist. Era în anii 1970. Pe atunci credea în posibilitatea unui socialism cu
faţă umană. Claude Lefort, care a fost unul dintre cei mai străluciţi critici
(de stânga) ai regimurilor comuniste, ironiza pe bună dreptate: „Dacă vorbim despre socialism cu faţă umană, atunci cum
putem oare defini celălalt socialism?“
Alexandru
Călinescu: Într-un dintre capitolele din Victimele vorbiţi despre „dimensiunea excremenţială a comunismului“ şi despre „reeducarea scatologică“. E vorba
acolo despre „fenomenul Piteşti“, dar şi
despre China şi Cambodgia. Recent, doi istorici români au afirmat că acest gen
de tortură este de fapt o moştenire venită de la Garda de Fier. Să fi avut Ţurcanu
(şi acoliţii săi legionari) complici şi discipoli în China şi Cambodgia? Aş
vrea să ştiu care este opinia dumneavoastră.
Thierry
Wolton: Nu, nu cred că e vorba de copierea metodelor Gărzii de Fier, ci de
extraordinara capacitate a regimurilor totalitare de a-i transforma pe oamenii
obişnuiţi în călăi nemiloşi. Aceştia nu mai considerau că victimele lor sunt nişte
fiinţe umane - Khmerii roşii, când vorbeau despre prizonierii lor, îi numeau „documente“, ceea ce era un mod de a se exonera
de răul pe care îl comiteau. Animalizarea victimei este prima fază, iar astfel
călăul se crede mai puţin vinovat. Perversitatea omenească e fără limite şi
responsabilitatea comunismului stă în faptul că a dat perversităţii cale liberă,
pretinzând că acţionează pentru a aduce omenirii fericirea. E unul dintre
elementele care au contribuit la succesul ideologiei: să permită oamenilor să-şi
manifesteze cele mai negre porniri având conştiinţa împăcată. Vorbesc în
Victimele despre indicibil şi despre ceea ce nu poate fi conceput. Da, ceea ce
s-a întâmplat era de neconceput şi totuşi s-a întâmplat.
Alexandru
Călinescu: Cunoaşteţi bine România, aţi venit la noi în multe rânduri. Cum vedeţi
România de astăzi? Aţi putea da un diagnostic?
Thierry
Wolton: Sunt fericit să constat că România iese, încet dar sigur, din
simulacrul de democraţie pe care Iliescu şi epigonii lui de astăzi i-au impus-o
atâta vreme. Aveţi un loc bine conturat în Europa, aţi reuşit să ajungeţi din
urmă istoria, dar cel mai important este să nu vă opriţi din drum.
Interviu
realizat de Alexandru CĂLINESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu