A.I. BRUMARU: „Rostiri lirice” în ASTRA, Serie nouă, II (XLI), Nr. 5, Aprilie, 2007, pagina 12, Brașov
Un mai vechi colaborator (prin anii 80, dacă nu mă înșel) al „Astrei” și al „Brașovului Literar și Artistic”, Raul (Romulus) Constantinescu, este astăzi (după un debut în volumul colectiv, la Dacia, „Alpha ’85) autorul a nu mai puțin de cinci cărți de versuri. „Rostirea lui Zalmoxis” (Editura Emia, Deva, 2005) e prefațată entuziast, fiindcă era afin de viziune cu poetul, dar și inspirat teoreticește, de prietenul și colegul meu, plecat nu de mult, Ion Itu. După el, autorul nostru ar locui poetic într-un topos enigmatic și mirific, un „tărâm cutreierat de presimțiri și de închipuire” copleșit de taină – „loc auroral presărat cu piramide și cu lumi subpământene”, o „țară edenică situată undeva între Hyperboreea, Tracia, Helada, Egipt sau Babylon”. Poezia lui Raul Constantinescu, ne încredințează Ion Itu, e una incomodă, profumele de vechime potrivite unei muzici cu măsuri legănate întâmpinând aci, uneori, ruperi neașteptate de ritm, încordările rostirii, aș spune, insurgente, nemulțumite de realitatea strâmtă în care le este dat încă să se miște. Tonul e, are dreptate din nou Ion Itu, oracular („ ... veni-va ziua mult așteptată/ ziua alesei rostiri/ când toți pretutindeni/ pe culmi pe drumuri pe mări în inimi/ ritmurle focurilor poeziei trăi-vor/ tainic iluminați de cuvântul suprem/ din azur din adânc armonia divină/ pentru totdeauna tot va cuprinde ...”), prorocirea neadresându-se însă istoriei, ziua aici, clipa sunt ale gândrii, ale spiritului, sunt, mai exact, în duhul locului (a numelui). Paradoxal, numai locul este etern (ivirea lui fiind așa-zicând, onomaturgică), veșnicia în timp e o iluzie, iar viitorul un deces temporal: aduce și instalează, spre deosebire de trecut care ne sancționează nașterea și trăitul, necontenirea morții, absența nesfârșită. O „Memorie a Vetrei” poemul e, iată, admirabil, ar da seama, după priceperea mea, de aceasta: „ Fecundă vibrare a Totului primordial/ întemeiază dintre genuni de evi fără început/ tutelare Nume de râuri, oameni și cetăți,/ din halucinantele câmpuri marine/ până în muntele sacru în codri, în peșteri,/ în mister de flăcări palpită memoria vetrei ( ... )/ Încoronare a tainei, paradis al privirii,/ fluvii de umbre apuse la viață ivind/ în delta eonilor – herb al timpului – / prin genuina diviziune a oului primordial,/ în hieratice ruguri palpită memoria vetrei – / atotputernică, iluminată sămânță în matricea primară,/ din miezul de foc al gliei – / ochi vast deschis al generațiilor/ liber se înrădăcinează în veșnicii.” Ființa este așadar a locului (e topofanică), nu a vremii, care nu e defel statornicie, ci vremuire. De aceea ființa se poate numi la români – căci preia, din averea timpului, tocmai devenirea – „fire”(„firea” iar nu neapărat „natura”), sau mai bine, cum o concepe și o transcrie Raul Constantinescu „fiire” (tot astfel va tălmăci ființa heideggeriană și unul din traducătorii gânditorului german, Dorin Gabriel Tilinca, probabil independent de autorul nostru). Numai așa ea cuprinde și poartă în sine, crede poetul, îndumnezeirea: „ Din toate părțile întru fiire/ te caut îndumnezeire/ iubire întru iubire/ a fi într-un nou eu/ în salt peste valuri mereu/ spre vecie/ cu elementele în armonie/ viului vis univers/ față revers.” – „Îndumnezeire”
Mai compozit, alcătuit se pare din piese concepute în etape de creație (de inapirație) diferite, volumul „Heralzii tăcerii” (Editura Paula, Deva, 2007) continuă în parte temele care l-au consacrat, ca să zic astfel, pe Raul Constantinescu („Extra muros”, „Ceas fără limbi persistă memoria”, „Spirit liber pe culmi” ș.c.l.). Pe de altă parte, cartea cuprinde destule poezii în registru cotidianist în care apare recuzita curentă a promoțiilor transmoderne: autoironia, cinismul, lectura placidă a realului, ticăiala, lehamitea în reluări ludice etc. Firește, sunt bucăți citabile, unele de-a dreptul delectabile, încântătoare: „ despre orice oricum oricând într-o hureike/ își permite mister mâșneve să scrie ( ... )/ cum sullyko a pohtit kahfea/ și kelia plutitoare visa lauri mărgăritar/ estimp marfușa ciornaia îl gâdila pe mâșneve/ cu lauri la nas/ i pak mușneve își plantează laurii cu sulla/ doi pe centimetru pătrat ...” – „Proiectul mușneve”. Poezia – în concluzie – se împacă bine cu disponibilitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu