ECOURI DE BALADĂ - Raul CONSTANTINESCU

BALADECOURI DIN ALTE VREMI...

Raul Constantinescu

ADIATĂ LA NISCAI SCOICARI

Niște scoicari mai mici mai mari

la ceas alb de negre mierle,

momeau prin crânguri de hoinari,

oarbe scoici să facă perle

sub mâna unor mămulari

prin bucuresci orăzi ori gherle –

deochi din șold de fete mari

ce se trec prin jar și șperle

prin săbii de ciumfi ghinărari,

armence-n șea pe armăsari,

iele-azvârl în zvâc picerle

la fruct oprit și iar și iar

matroane în cutremur sar!

Se-ncalcă legi se terfelesc

lumini în traiul omenesc...

Ăști coțcari 'negrească-și zile 

pe sub albe patrafire

cu-alba-neagra, pehlivanii,

în iad să-și târască anii!

Hațeg, 2019

BALADA  PREOȚILOR  ROMÂNI  MARTIRI  DIN  ȘIMAND

– Vinerea Patimilor -  9 aprilie 1919

                    Închinare: Pios omagiu Martirilor Preoți ortodocși români din Șimand: Cornel Popescu și Cornel Leucuța care în Vinerea Patimilor din anul 1919 au fost urmăriți, prinși prin trădare și legați unul de altul de către bandele bolșevice maghiare ale lui Bela Kun, care i-au dus pe malul Canalului la pod pe drumul de Cintei, unde i-au îngenunchiat, batjocorit, scuipat, bătut, chinuit, maltratat, torturat, mutilat, până i-au omorât în groaznic martiriu, aruncându-i apoi în apă sub pod,  pentru că au fost împreună cu învățătorul Dumitru Ciobotă în calitate de Tribuni ai poporului în fruntea Delegației unioniste din ȘIMAND care ducea Actul Credențional cu semnăturile șimăndanilor din 1918 pentru Unirea eternă a comunei ȘIMAND, a Transilvaniei și comitatului Aradului cu Patria Mamă – ROMÂNIA, la Adunarea românilor ardeleni de la Alba Iulia din data de 1 DECEMBRIE  1918, când VASILE  GOLDIȘ  a citit  Proclamația Unirii  ARDEALULUI de bună voie  pentru totdeauna cu ȚARA  MAMĂ – ROMÂNIA. În aceste locuri sfinte am copilărit și cum le-am auzit de la bătrânii satului, cu litere  de foc le port și azi în inima și-n sufletul meu… Fie-le amintirea lor luminoasă neștearsă în conștiința românilor! Tinerele generații să afle și să nu uite!

Prin Șimand pe drum de care,

De Patimi, în Vinerea Mare,

A' lui Bela Kun hoarde

Împușcă, taie, case arde...

Mână-n față braț la braț

Preoții români legați;

Îi împing, împung de zor

Înspre Canalul Morilor.

Cu pleazna îi șfichiuie,

Îi scuipă și-i huiduie...

Ploaie de pumni și ghionturi,

Mii de ocări și-afronturi...

Când au ajuns la pod,

Îngenunchiați în glod,

Pălmuiți, loviți cu spini,

Precum Isus printre păgâni,

Limbi tăiate, în ochi sare,

Călcați cu sete în picioare,

Cu-ochii străpunși de ace,

Îmbrânciți încolo-ncoace...

Plângeau zarea și văzduhul

Peste martirii ce-și dau duhul

Loviți în piept, în cap,

Pân-la cer jeliri nu-ncap...

Spintecați cu ascuțișul,

Jalea lor o duce Crișul

Din Șimand de sub greul nor

Unde-i plâng români cu dor...

În apă aruncați legați,

Batjocoriți și mutilați...

Duce apa plâns scântei

Pe drumul de Cintei

Duce apa plâns și dor

Prin câmpul de mohor...

O troiță la răscruce,

De ei aminte-aduce.

La biserică-n Șimand,

Bustul lor străluminat –

Loc de rugă, pomenire –

A satului întreg cinstire.

Arad, 1980, Hațeg, 2015

PIATRA LĂNCIȚEI

La cotul din Valea Adâncă

veghează o ciudată stâncă:

Piatra Lănciței stă de strajă,

amintind de vremi de vrajă,

când strămoși ctitori de țară

luptau cu vrăjmași de-afară.

În lupte grele-s duși bărbații,

cei rămași suie Carpații

în miez de codru verde

unde urma li se pierde.

Sus la-ngusta trecătoare,

Lăncița pândea urdii tătare,

în mâini cu lancea-i prelungă

îi străpunge, îi alungă.

Când veniră vitejii-nvingători,

găsir'-o piatră-n trecători –

Lăncița – neclintită stâncă

de veghe-n valea cea adâncă!

Hațeg, 1979

     DANSUL  CINSTEI  ȘI  AL  MORȚII

Din negre vremi fuior tors pe plai străbun,

îmi sună-n gând istorii ce bătrâni  le spun...

când preste glii plouau barbare hoarde;

cum pradă și ucideri vatra arde...

viteji bărbați piereau în lupte crunte...

bătrâni, femei, copii mergeau la munte;

dar turci, tătari pe-ai noștri-i copleșiră

și neopriți pe munte năvăliră

să ia-n harem roabe femei, fecioare,

legate-n cârd sub bici să le coboare,

sultani ori hani hapsâni să se desfete

cu tinerele mame-ori mândre fete.

Înconjurate, fecioare și neveste

porniră hora morții sus pe creste;

pe margini de hău jucau și chiuiau...

pe rând, privind ceru-n prăpastie săreau,

strigându-și tare toate jurământul

pe buze-fragă ultim sfânt cuvântul:

„Decât în rușine roabe turcilor,

mai bine-n moarte roua florilor!”

Hațeg, 1990

NOUĂ  ȘI  TOȚI  NOUĂ...

Se închină cinstirii memoriei moților uciși de hoți prin anii 1955-1960 între Sântana și Zimand în drum spre marele târg de țară din Arad.

Motto:

 „A plecat moțul la țeară

Cu doniți și cu ciubeară,

Cu var, oale, blide, mere,

Pe grâu la copii, muiere.”

Prin trista pustietate

pornit-au la drum de noapte,

fără lună, fără stele...

sub lung  vaier de cucuvele...

înșirați în nouă care,

nouă moți spre târgul mare

să vândă var, poame și oale;

singuri... cu mâinile goale...

Înspre Arad pe drumul mare

treceau în șir nouă care

cu var, doniți, blide,  mere,

oale, poame și ciubere.

Trec prin sate singuri moții...

în urmă-le pândeau hoții;

noaptea, fără lună, stele,

sar pe ultim car' din ele...

Un fur opri caii-n drum;

ăilalți pe moț mi-l sugrum’...

nici un țipăt, nici un „Au!”

cei din față n-auzeau...

îi furară bani, merinde,

apoi „Șo!”mai înainte...

gâtu-i tăiară-n faptă...

jur nu se-auzi nici șoaptă...

Așa pre toți sugrumară...

cai, merinde, bani furară;

între Sântana și Zimand

găsiră-i oameni din Șimand

ce mergeau la târgul mare

spre a vinde-ori cumpărare;

toți sugrumați și jefuiți

de lotrii-n lumi albe fugiți...

Rămas-au văduve, orfani... ,

pentru doi cai și-un pumn de bani.

Te-nspăimânți și te cutremuri

de-așa tâlhari, de-așa vremuri

când pe vechiul drum de țară,

multor hoții vieți luară...

nicicând prinși, nici bănuiți;

se-auzea doar de omorîți:

sugrumații înjunghiați –

martirii moți nevinovați

Hațeg, 2003

SĂMĂDĂUL PUSTEI

„Lică Sămădăul conducea mulți hoți de codru și tâlhari!”

(Mărturia unui bătrân porcar din pusta Crișului Alb, comuna Sintea Mare)

Motto: „În pustă fost-au lotri mari,

             hoți de codru și tâlhari...”

I. Preludiu

Tuu-tut! pe ulița îngustă

sună lung porcarii-n zori

s-adune-n șir din pustă

turmele de râmători.

La răscruci pocnesc din bice,

primesc traista cu merinde;

rândul goarna li-l azice

până soarele nu-i prinde.

II.

Pusta petrece-n făgădău:

highighiși vestiți în coarde!

plătește cruntul Sămădău,

patima pe toți îi arde

foc și pară joacă-n vânt

iubețe mândre-n veselie

cum nu se văd azi pe pământ...

Unde-s azi nu se mai știe...

Crudul vesposul Sămădău

roată ochii-n jur țintește

când bea la vad la făgădău,

ceas brățări inel pe dește

'ndauritelor cocoane,

să prade-n beznă până-n zori,

samă ia la butci rădvane

cu bogății la călători.

Iuți lotrii de pustă pradă,

la bărbați, femei iau viață

făr' ca nimeni să îi vadă

stoluri se pierd corbi în ceață...

Morții zac la drumul mare,

jale-n rădvane de boieri...

partea-și iau ei fiecare –

lotrii cei lacomi de averi.

Peste zeci sute de turme

cap e temutul Sămădău –

nimeni nu-i știe de urme

când petrece-n făgădău

marele samsar de porci

știe târgurile toate...

la Ineu de te întorci,

afli că-i pe la Cetate.

Mii de taleri galbeni poartă –

prețul turmelor vândute;

cântărește om și soartă

când ia vieți pe nevăzute...

Lotrii de pustă și tâlhari

noaptea-n bande ei atacă

neguțători ori domni mai mari;

junghiu-i face-n veci să tacă...

Zloți groși diamanticale,

perle platin și smaralde,

salbe de aur și paftale

placu-i ochii să și-i scalde

crudul hainul Sămădău;

plin e greul lui șerpar

când joacă mândre-n făgădău

în fruntea cetei de tâlhari.

Pusta petrece-n făgădău:

highighiși vestiți în coarde!

plătește cruntul Sămădău,

patima pe toți îi arde

foc și pară joacă-n vânt

iubețe mândre-n veselie

cum nu se văd azi pe pământ...

Unde-s azi nu se mai știe...

III. Postludiu

Unde-s azi porcari și turme,

unde-i cumplitul Sămădău?

din rădvane n-au mas urme...

unde-i vestitul făgădău?

14 oct. 2019

LĂUTARII DIAVOLULUI

(Din legendele pustei)

 La răscruci la Hanul Bron,

șoptește vântul o poveste

uitată de bătrânul Hron',

de-un chef cum nu mai este...

...În decemvre înspre seară,

nins veni-un strein ciudat;

un sac plin cu guldeni cară;

la birt în Șag intră deodat'...

În jur oameni de viță bună

se-ospătau și beau vin pe-alese;

lăutarii le cântau în strună,

tinere nurlii serveau la mese.

Strinul diblașilor le zise drept,

sunând galbenii în mână:

- Să cântați la nuntă vă aștept

La Hanul Bron dintre hotare!

Ospățul ține-o săptămână,

plata – săcui de guldeni floare!

Și-un galben le dădu arvună;

brusc nevăzut fu omu-n clipă...

zicașii, cinci, toți împreună

plecară înspre Bron în pripă,

aclo unde-o tidvă-n vânturi

în vârf de par rânjește, țipă,

semănând groaza-n pământuri.

Duc trâmbiți, dobe și higheghi,

prin asprul vânt cu ele-n cârcă,

că nu mergeau la vreun priveghi,

ci la hanul nunții de sub hârcă...

Se mișca-n par craniul în vânt,

auind a pustiu și-a moarte

când lăutariii în orând

bat în poarta ce-i desparte

de petreceri și chef mare;

sclipeau geamuri luminate...

Târziu negru străjer răsare:

- Să-i sece mâna cui mai bate!

Ciucay pe rând în han îi lasă;

petrecerea vuia în toi...

urcându-i pe o-naltă masă:

- Ziceți până-n ziua de apoi!

Scoteau arcușele scântei

și trâmbiți suiau hanu-n slavă...

rîureau sudori reci pe ei,

în damf de vin, fripturi la tavă.

Ce duduci suave, ce berbanți

zburau în valțuri, bolerouri...

trecea noaptea-n danț după danț,

îmbrățișări, săruturi prin rondouri...

Ca din pământ și mirii se iviră

în aur și diamante poleiți;

la făpturi și gând se nimeriră

la copite, coarne potriviți...

Se ospătau cu negre gheare

guri de drăcoaice necurate;

zise Sotea cel mai mare:

- La diblași să dați bucate!

La gât le-atârnă săcuiul

cu galbenii grei de aur;

le fixă în frunte tuiul

chezarelor Frunze de laur...

Le-ntinse tava cu friptură

și luară toți câte-o ciozvârtă,

dar când o duseră la gură,

doar aer gura poa' să-nvârtă...

Apoi tava cupelor cu vin...

vai! când le duceau la gură,

paharul gol e din senin...

sleiți cântau făr-de măsură...

Până-n grinzi săreau vră'jtoare,

lung huhurezi huiau arar;

aveau aripi la picioare;

pe podele sânge, oase, jar...

Însuși Asmodeu zbura în dans

cu Talpa Iadului bătrână;

se clătina lumea-n balans

și hanul se lăsa pe-o rână...

- Cântați!, le zise Sarsailă,

pân' prăbuși-s-or toate cele!

Diblașii zdrăngăneau în silă,

mult istoviți, cu mâini rebele...

Când pe cer se iviră zorii

și-n geamuri răsunau cocoșii,

în nori pieriră dansatorii –

umbre-n răsărituri roșii...

Diblașii-n somn căzură frânți

și se treziră-n grajd pe paie...

în săcui nu galbeni și arginți,

bălegar doar și gunoaie...

Vuia vânt prin geamuri sparte,

ei de spate erau țepeni;

de-nțepenire avură parte

și-au rămas pe viață dreveni.

Ruină-i hanul în câmpie,

doar câini urlând, plâns de ciuvică...

istoria-i nimeni n-o mai știe...

drumeți când trec, privesc cu frică

părăginite ziduri, arse porți

sub tidva ce-n vânt mai joacă...

lăutari sub cruci sunt astăzi morți –

nume-n vânt sub promoroacă...

Arad, 1979 - Hațeg, 1989

MUZICANȚII DIAVOLULUI

(variantă)

În decemvre nins spre seară

în Șagu, pe drumul mare,

doi streini ciudați picară,

la făgădău Ciucai pe zare,

cu ochi arzând ce înfioară,

tot căutau fără-ncetare

prin vifornița de-afară,

spre hanul Bron dintre hotare,

scripcari aleși a îndemnare.

Galbeni — un desag drept plată –

momiră-n beznă pe cei șase

scripcari pierduți prin zloată;

în vânt piaza rea-i atrase...

Cu frigu-n inimi și în oase,

visând bănet, orbita ceată

drum spre han porni să bată,

cântări, viers să dea prinoase.

Mai ieri palat măreț fu hanul;

prin săli drumeți roiau la mas...

azi cucuvăi și corbi plâng aleanul –

ruinei – somnul fără glas...

La ceasul serii vârcolacii

în orb zbor șui întețit...

lilieci și buhe-s la pețit

mirese când visat-au dracii...

Și-n nopți la hanul dintre lunci,

peste holmuri flăcări joacă;

din pustiu se-aud atunci

zvon de nedei, bătăi de toacă...

pe turn tot croncăne o cioacă,

pe vânt vin vaiete prelungi;

în pâlpâindul serii punci

pe rând treziile se-neacă...

Lumini și-un babilon de limbi...

foiesc prin ganguri ospători,

galeșe duduci cu ochii-n fiori,

priviri de foc cu domni le schimb'...

ca-n iad se pierd acolo minți

în hău de sonuri, de-aurore;

te furnică degete fierbinți...

ca-n hăuri trupuri cad în hore.

Și-au tot cântat fără-ncetare

cu-ochii pe galbenii din sac,

iar când setoși opresc cântare,

să bea vinars le-aduse-un drac.

O, șase mâini ca-n vis înșfac’

șase aburind pahare

și le duc spre guri amare...

o! goale-s cupe fără leac...

O, șase mâini încep să cânte...

în cântec setea-și domolesc;

meseni prind locul să frământe

danț după danț împărătesc,

în hanul clintit din temelii,

țipând se-ncalecă, se-ndeasă;

sudori se simt în bagdadii,

șerpii poftei țes în plasă...

Când cântători-au cucurigat,

veni un munte de friptură;

ei șase hălci au înhățat...

doar vânt duseseră la gură...

Și-ospățul curse multă vreme...

târziu ca morți căzură frânți

diblașii murmurând blesteme,

în somn de plumb visând arginți...

Când țepeni se treziră singuri

în grajd părăsiți pe paie,

drăcește scuturați de friguri,

din șale nu pot să se-ndoaie...

Unde-s splendorile din noapte

și unde-s dulcile dudui;

unde-s mese cu bucate?

Acum nimic și nimeni nu-i...

Din sacul cel cu galbeni ras,

când să-și ia partea fiecare,

doar stârvuri de guzgani au tras

și mucede bălegare...

Prin pod doar glas de cobe, vânt;

șuieră tigve de cai în van...

doar bălării și mut pământ

e-acum ispititorul han...
 Arad, 1979 - Hațeg,1990

NOPCEA FAȚĂ-NEAGRĂ

 Motto:

„La miez de noapte prinde viață

Năluca-nveșmântată-n ceață,

Nevăzut prin nori el zboară

Veghind a Hațegului Țară...”

Legende spun, povești destule

de cruntul Nopcea Față-Neagră;

ce-or fi drept și ce-or fi hule,

ascunde hronica poneagră.

Cumplit ca-n vis seară de seară

de sub pământ umbra-i răsare,

străbate-a Hațegului Țară

zburând mereu prin nori călare.

O lume-ntreagă-i știe spaima,

birăi, fișpani, baroni îngheață...

i se dusese demult faima

Domnului cu neagră față.

Streini hulpavi, ne-având ce face,

în nopți la joc tocau averi – 

bănet, aurării, conace…

sărmanilor șir de poveri.

Castel, moșii, țărani, trăsură

pierdeau jucând totul pe-o carte;

trișori huzurind fără măsură,

se îngropau sub oarbe soarte.

Și pietre scumpe, podoabe rare

mormane se-adunau pe masă;

perdant sărac ori bogat mare

grofii din joc urmau să iasă...

În aprinsă rugă-n jurământ,

Nopcea, la‘lui Sân' Giorz icoană,

prin perete drum pe sub pământ,

deschise-n sfânta sa prigoană,

cu voinicii lui sub neagră față,

prin strâmte locuri și hațeguri,

lovind scurt, ei dări înhață

și aur, biruri pier în neguri...

Pe tainic drum de sub pământ,

la răspântii cu-a lui ceată răsărea

la miez de noapte ca un vânt

birurile spre-mpărat oprea,

întorcea averi pe la sărmani,

făcea dreptate-n miez de vatră;

le da merinde, arme, bani,

pierind apoi sub drum de piatră.

Scotea scântei prin păr, prin mâini,

i se ridica pleata vâlvoi;

nu-l simțeau pândași nici câini,

când trecea ca un strigoi

cu mască neagră pe obraz,

credeau că-i însuși dracul, ei,

când apărea-ntr-al nopții ceas

în fruntea cetei lui de zmei.

În noaptea soră-nvăluit,

Nopcea tăcut zbura neajuns

pe drum de umbre tăinuit,

prin labirint de nepătruns

la Peștera Bolii în adânc –

ca semn venind dinspre trecut –

comori peste comori se strâng

altar de hoți necunoscut.

Legende spun, povești destule

de Față-Neagră Bassarabă;

ce-or fi drept și ce-or fi hule,

rapsozi și astăzi se întreabă,

dar mereu seară de seară

de sub pământ umbra-i răsare,

veghind a Hațegului Țară,

strigoi plutind prin cer călare.

Hațeg, 1980 - 2019

NUNTA BLESTEMATĂ

Peste Băltoniul lui Hârcai

castel semeț trona-ntre ape;

nopți de danț, goniri pe cai

sub luna-nchizând din pleoape...

țifrași juni, duduci în floare

dănțuiau noapte de noapte;

ziua-n somn ascunși de soare

și-n seri plăceri chemau în șoapte.

La nunta lui Daurit cu Dora

lume-i de peste nouă sate,

iar de sub pod „Sosit-a ora!”

se-auzea-n valuri volburate –

greu blestem de ursitoare:

„Daurit fie-nghițit de ape

când va fi să se însoare;

cu toți sub ape să se-ngroape!”

Zboară nuntași spre cununie

iar de sub pod ciudat un glas:

„Aici în ape soarta-i fie

lui Daurit în sortitul ceas!”

Părinții să-l oprească vrură,

dar el, gonind spre pod aleargă...

mire, mireasă și trăsură

pieriră toți în valea largă...

Și-acum la pod la Valea Mare

se-aud cântări în nopți cu lună

și pe-ape umbra lor răsare –

ușori aburi se-mpreună,

iar de sub pod de la Hârcai

din valuri murmură un glas,

răzbătând bătrânul plai:

„S-a împlinit ursitul ceas...”

Cintei, Șimand, Karanci,  Râtul lui Daurit, Arad, 1968 – Hațeg, 2015

CEASUL ORB

(Întâmplare reală)

Duce apa grea poveste

între-nfundate maluri,

de-o nuntă rea ce este

murmurată-n valuri...

În satul dintre păduri

frumoasa Linda Bora

în alb strai și 'nalți conduri,

aștepta nunții ora...

Dar mirele n-ajunse-n sat

la ceas cuvenit din vreme...

Linda mult s-a rușinat,

alt mire fu să cheme:

vecinul ei din față...

cu laude-n ispită-l trase

că-i este drag pe viață

și-l vrăji mândra să-și lase...

Nunta se-mplini-n grăbire

și când se-ntorceau acasă,

din deal alt alai de mire

venea către mireasă...

Când se văzură-n poartă

doi miri la o nevastă,

greu blestemați de soartă,

în rușine și năpastă,

Se-nnegriră-n nebunie...

fugiră în prigoană

cei fără omenie;

nunta se făcu doar toană...

N-au urat „Casă de piatră!,

„Bun noroc și fericire!...

Curând l-au scos din vatră

pe nefericitul mire...

Praful s-alege de toate

când nu-i cuvânt și minte,

jale și singurătate

celor ce nu iau aminte,

robi ai mândriei oarbe

duc viața-n zări deșarte

în orbenia ce-i soarbe

în beznă hăt departe...

Silvașu de Jos, 1970 – Hațeg, 2019

SLĂVEIU  ȘI  BUCURA

Din vremi ce azi sunt mute,

în miezul unui ev înfloritor,

Bucura – știma văii neștiute –

visa la Slăveiu vânător…

Prin munți înflorea iubirea lor

din ochi în ochi pe-aprinsul prag,

unul altuia-și erau izvor

din zi în zi cu tot mai drag.

Demult a Judelui fată jună

peste munți domniță-n floare

de la Slăvei primi-o cunună

de flori sclipind în soare

pe frunte-nrourată;

mii de sori în sărbătoare

sfințeau iubirea lor curată.

Dar Judele-l săgetă în frunte…

din slăvi Slăvei se frânse;

de se cutremura întregul munte,

pe trupu-i falnic  fata plânse

și când veniră cete crunte,

un lac cu-adâncuri neatinse

înghiți totul sub unde.

Trist munte se-alungi Slăvei

și-un lac de sânge-n poale

și astăzi curge printre stei

în a Lăpușnicului vale.

Bucura să-l ajungă-aleargă

și gura ei și astăzi geme

căutând prin valea largă

Slăveiul iubit peste vreme…

Judele-mpietri deodată

răsfrânt în apa cristalină

în care mândra lui fată –

Bucura – durerea își alină…

Printr-a Bucurei Poartă

vin roi de tineri ce se-avântă

spre locul unde fata moartă

după Slăveiul drag se cântă…

Ades furați de apa luce,

ei se-aruncă-n unda-i pură…

Bucura de ei nu se-ndură

și-n adânc pe toți îi duce,

crezând că a-nviat Slăvei,

din abis apa-i se răscoală

dorindu-l pe iubitul ei

și-l jelește neagră smoală…

Hațeg, 2012

LOLAIA  ȘI  GALEȘUL

Cum soarele și luna

curg pe cer întruna,

Galeș și Lolaia

iubirii – aprind văpaia

din începuturi sfinte

lumină ce n-asfinte –

trăirea lor curată

cum n-a fost vreodată…

Trecea Lolaia valea,

Galeșu-i aține calea…

Sângele-i arde pară,

privirea-i o-nfioară.

El i-aduse ghiocei

și-ncununând pletele ei,

în ochii lui albaștri,

ea era luna printre aștri.

Vis avu, aievea-aproape,

că o ferea Galeș sub ape,

iar ea era o stană

oprind hoarda dușmană…

Un vuiet de năvălire

lor le dădu de știre

că vin urdiile tătare…

Pe loc Lolaia-i stâncă tare!

- Un vis avui, ea zise,

cum din Porțile Închise

curgeai cu oști pe ape,

printre pietre și hârtoape,

peste mine albă stană

oprind urdia dușmană

și-au căzut cu toți-n vale

și hanii spâni, bei și pașale…

Nici nu-și sfârși cuvântul

când se zgudui pământul…

Călări năvăleau păgânii,

stavilă luptau românii…

Lolaia-n arsă naltă rugă,

stană albă-i sub ierugă

ș-o-mbrățișează Galeșul,

cunună-n ape-i jaleșul…

Hațeg, 2012

LINDA FLORINDA

Motto:

 Trece puntea Linda,

 apa tulbure-i oglinda

 ce plânsu- i duce-n vale;

 în jur pustiu și jale…

Cu pas ca-n vis trecea Linda

cu gândul mereu la Dorin;

sub punte volburi i-s oglinda

chipului de dor și suspin;

dar dus la război Dorin e,

viața Lindei griji și teamă…

de-o vrea Domnul, poate vine

și-n gând Linda îl tot cheamă…

Întors târziu din front acas’,

gând morțiu i-urziră unii:

de la horă când să ias’

tăiat să fie-n raza lunii,

să le rămână lor Florinda...

 trei inși cuțite lungi luară

 și când se sfârși horinda,

 pe Dorin îl înjunghiară…

Trei junghieri până-n prăsele…

una-n inimă, alte-n spate…

Râu de sânge în mărgele,

Dorin în fiori reci se zbate…

Florinda fugi sfoară prin sat

strigând ajutor la porți;

când săteni s-au adunat,

Dorin dormea cu ochii morți…

Prinși, legați cei fără lege,

pe viață-și ispășesc osândă;

Linda, jale și of culege,

în port cernit după orândă.

I-a rămas doar amintirea

iubirii ce-nflorise-o clipă;

ruga-i știe monastirea…

doar chin i-e viața și risipă…

Arad, 1990

URSITUL   APEI

Motto: „De sete-i fie trecerea dincolo din lumea cu dor în cea fără dor, în amiază-n luna lui cuptor la Criș sub pod la Hârcai, nuntit cu Știma Apelor!” zise a treia Ursitoare care găsi ulciorul gol, cu apa scursă printr-o crăpătură aproape nevăzută... (Legendă din Cintei, județul Arad – Ochiul cintianului)

Sub vechiul pod dintre arini

apa murmură și geme...

din bulboan-ecouri vin,

amintind vechi blesteme...

Nu e Muma să le cheme

cu miere și vin pelin,

să nu mai picure venin,

să-nchidă firul morții-n gheme...

La podul de la Hârcai

mulți sub val s-au dus,

de strigă Mume: „Vai!”

și jale curge de nespus...

câți sub unde-n sfor pieriră

sub podul – fără fund falcă...

tulburi ape îi prefiră

acolo unde om nu calcă...

În ochiul apei verde,

la întorsul curs de apă,

o mamă sufletu-și pierde,

lacrimi jalea îi adapă...

La podul de la Iertaș,

de la grâu-ntre pârloage

fuge-un mândru fecioraș

și-n urmă-i lume să îl roage

în apă să ni intre leac,

de vrea să mai trăiască,

să stea-n umbră nepribeag,

să nu se usuce iască...

Dar blestem de Muma Ploii

prins când abia se născuse,

l-ajunse-n cesul nevoii

și vâltoarea îl răpuse...

Muma Ploii-n lună nouă,

Pe la poarta lor trecând

În strai de bozi și rouă,

pe nimeni neaflând,

fulgeră cu negru gând

vara-n zi măreață:

-Fătul de-azi să piară

visând o altă viață!

„Auș Mori! Auș Mori-Mori!

Vai ce vis ciudatu

mi se-arătă în fapt de zorii...

parcă eram la seceratu

și ars de soarele înaltu,

cuprins de dogori,

fugeam să mă scaldu

în Criș la podul lui Hârcai,

în apa rece să mă scaldu,

fără oprire alergai...

... în  amiază sub dogoare,

pe câmpia arsă-ncinsă,

fecioraș prins de fripsoare,

dorind apa neatinsă,

cine, cine fuge iute

spre ochiul apelor deschis

unde știme nevăzute

îl cheamă-n lumi de vis?

„Ceasu-i aici și omul nu-i!”

aude glasul din blestem

ce prinde totu-n gheara lui

și vieți înfășoară ghem...

cine fuge pe câmpie

și-n urmă-i cu fața-ntoarsă

se-aține-o mamă colilie,

după copil cu fața arsă...

- Nu fugi, copile, stai-n cale!

Hai la umbră, nu zori!

Neagră mireasă cheamă-n vale,

o, nunta asta n-o dori!

- Să stau nu pot, căci mă cheamă

un glas de dincolo de vieți...

nu-mi stați înainte, mamă,

ce văd eu, voi nu vedeți...

- Nu fugi, copile-n cale,

Hai la umbră, nu zori!

Zână-n umbre joacă-n vale,

petrecerea asta n-o dori!

Ajungând la râul mut,

vru în apă să se-arunce;

brațe iuți îi fură scut,

„- Nu muri!”-l rugar-atunce,

dar dalbul fiu pierdut în vis,

doar picioarele să-și moaie,

încet de tot le-a zis,

că de nu, moartea îl taie...

Dar fulger, cum atinse apa,

ochiul și-l sorbi-n vâltoare;

al apei chip închise pleoapa

vrăjitei nunți sub soare

cu Muma Ploii neaproape,

de-o altă viață legănat

sub revărsările de ape

dor visat, fiu re’-nviat...

Cintei, Arad, 1960  - 1980

TRĂSNITUL  DIN  MESTEACĂN

    – În căldarea lacului glaciar Zănoaga este o cruce albă de mesteacăn numită Crucea Trăznitului.

Cu negre plete, ochi de mure,

trăsnitul din mesteacăn

în negru mijloc de pădure

se mișcă-n vânt ca-n leagăn;

vijelia povestea tristă-i știe,

ciobanului cu pierduta-i turmă;

prin păduri cărări o mie

nicicând nu-i dau de urmă...

Cu fără margini jale,

căutând turma-i de oi,

trist ostenit se-opri din cale,

sub mestecăniș, ferit de ploi.

Din trei mișcări fu sus

să caute turma-n zare,

da'-n joase lumi fu dus

sufletu-I de trăsnet mare…

O groapă neagră-adâncă

sub mesteacăn jos se cască…

și azi ecouri se-aud încă

sub arsa neagra iască…

noaptea-i răsare duhul,

mereu turma căutând,

clopote, zbieret de oi văzduhul

revarsă jalnic pe pământ…

Din gura humii o talangă

cu oasele-i albe sună

și până-n cer crește o langă

durerii ce și azi răsună…

Hațeg, 4 mai 2015

DOAMNA  MIRANDA

(Întâmplare reală)

Prolog:

Din Arad o mare Doamnă

apăru-n Șimand spre toamnă

și-un țigan hoinar alese,

de pe stradă îl culese…

Malagamba, brici elegante

haine la-ntruniri galante,

își avea ză Gogu locul lui,

mișto iubit gagiul satului...

Cu nevăzute fire ne joacă destinul

farse de prost gust la nefastu-i festinul…

vreun pariu ori joc de cărți măsluite

aduse-n Șimand o Doamnă cu suite

și-nsoțind-o până-n piață,

țiganului ză Gogu i-au pus-o-n brață:

- Un an, Miranda, soț să-ți fie!

Liberi fluturi fiți, făr-de cununie!

Pierdut-ai pariul, jocul, norocul;

să te-ntorci când s-o-mplini sorocul!

Ca-n vis zâmbi Doamna maghiarină

și pe ză Gogu-l și luă de mână;

nici că mai privi neam în urmă

suita-i ce zori spre gară-n turmă.

Doamna-nchirie nobilă casă,

îl ferchezui pe Gogu-n mătasă

cu pălărie, pantofi, butoni, cravată,

trabuc, fin coniac, masă-mbelșugată,

iar Gogu – pocitania hâd pitică –

țopăia lângă ea hopa-mitică.

La braț cu ză Gogu umbla Doamna

pe la petreceri toată toamna;

la balul de sâmbătă seara,

perechea lor scânteia ca para;

a mirare perechile-i priveau

și cheia astei taine n-o aveau…

la restaurant la Palace fu revelionul;

lui ză Gogu-i cădea mereu papionul,

nodul la cravată mereu i se strâmba…

Doamna cu sârg i le-ndrepta.

Hălăduiau drept  ciudată pereche,

unul altuia mereu nepereche…

nea ză Gogu fericit se bucura,

mișca din urechi, mișto se gudura…

Iar când veni primăvara,

a lor era lumea și țara;

în lux și chefuri o duceau,

ochii lui Gogu străluceau.

Cucoana-n bijuterii,  mantile,

ochea-n jur cu priviri subtile

la plimbare cu Gogu la brațetă,

tuturor le surâdea cochetă,

c-un cap decât Gogu mai înaltă,

flutura-n vânt coama-i invoaltă;

colan de perle, smaralde, rubine

arătau din ce lume ea vine…

Pe ză Gogu-l alinta: „Iubițel!”…

dulce vis viața-și trăia el;

cât ținu fierbinte vara,

faraonu-și urma soțioara,

dar priviri cu foc, pofticioase,

nu-i plăceau Doamnei frumoase;

îl căra cum duci un câine,

arătându-i felia de pâine…

Dar zile dulci trecură, veni toamna…

La anu-mplinit dispăru Doamna

căreia Gogu-i zicea piranda;

pentru vecie dispăru Miranda

când frunze de-aur cad toamna,

în neștiut se pierdu Doamna

împodobită-n șaluri, giuvaeruri, inele

și priviri de-ntorceai capul spre ele…

Doamna-n podoabe și rubine

a fugit de el, vezi, bine…

Zise ză Gogu: „- Unde-i Doamna

ce îmi fericise toamna?”

… Când se termină pariul,

Doamna-și luă pardesiul

și doar singură se duse

părând că nicicând nu fuse…

Epilog:

Rămase Gogu singur cuc prin piață,

rănit în sufletu-i bolund de viață…

nu mai e Doamna nici plimbări nu mai sînt…

ce rost mai are ză Gogu pe pământ?

Trist ză Gogu plecă în alba lume,

se pierdu-amintirea-i și-al său zănume;

de Miranda nimic nu se mai știe,

doar amintirea-i mai e încă vie…

Șimandu de Jos, Arad, 1958 – Hațeg, 1990

BALADA  VECHILOR  TRIȘORI

Motto: „Pentru nobili români maghiarizați din Țara Hațegului a nu-ți plăti datoriile nu era dezonoare, dar a-ți plăti datoriile la jocul de noroc era considerată o obligație de onoare. Cine nu plătea, era disprețuit, ajungea serv pe propria moșie pierdută sau își zbura creierii. Uneori i se dădeau anumite pedepse degradante. Această cutumă se respecta în toată societatea nobiliară, lege nescrisă, dar absolută.

Români –  maghiarizați baroni –

Kendeffy – fiul lui Cânde –

și alții fără parapon

la joc stăteau nopții-n orânde

pierzând bani, moșii, nevastă…

o viață-și omorau ei timpul:

șeptic, tronf, pocker ori canastă –

plictiselii li-era schimbul...

Străvechi nume altfel scrise

Ca Banffy, Dragffy ori Ciuka

foști cneji români cu zapise,

țineau spada și măciuca

abătute peste vatră,

având poporul scos la clacă,

haini cu fețele de piatră,

jocuri întindeau ca-n cioacă...

Nimic nu le plăcea mai mult

decât înjosirea faimei;

trișori vestiți iscau tumult

de pedepse-n capul spaimei.

Bogați ieri, azi erau săraci,

în zori rămași fără lăscaie,

viața li-era mers de raci,

ajunși servi în glod și paie…

Banilor urma moșia

pe-apa jocului la vale…

își pierdeau chiar și soția

să servească trufandale

bătut pe muchie un an plin,

zi de zi din zori în seară,

pentru ea rușine și chin,

bârfe, huiduieli, ocară…

Cu trăsura venea Doamna,

fie zloată-ori zăpușeală,

din toamn'-un an până toamna

când se termina tocmeala,

gătea, servea mâncări pe-ales

câștigătorului la bridge…

rămâi cu vântul ce-ai cules

când viața la noroc ți-o strigi…

Și tânăra frumoasă foc,

când grofu-i face semn,

sub baldachin își avea loc…

se știe: „Omul nu-i de lemn!”

Când de ea se sătura

feudalu-mbuibat în rele,

putea altora s-o dea,

să-i facă zilele grele...

Rușine ori păcat nefiind

„Datoria de onoare!”,

preaonorata neiubind

se da „nobilă”-n ardoare…

ce giumbușlucuri, ce plăceri

delicioase, rafinate,

n-aveai nimic ce să-i mai ceri

Doamnei din  „'nalta societate”…

....................................................

Când venea seara acasă

la copii și soț integru,

se simțea pustie, arsă…

plângea ea, el vedea negru…

- Asta nu-i viață, spuse ea,

așa nu se mai poate;

simt că mă sting, mai zicea,

e tot cu mult peste poate…

Iată dovada-nșelăciunii:

cărțile-n tot măsluite,

căile răutăciunii

fețelor nemeșuite.

Un gând fulgeră pe Breazu;

perechea de pistoale scoase…

în el se trezise cneazu’!

Cu cărțile mincinoase,

galop la castel se duse

unde lăfăia trișorul;

pe masă cărțile-i puse;

toți văzură impostorul...

- Să-mi dai vechile zapise

și martori să-ți iei la duel!

Îl scoase-afară din castel,

negru se făcu trișorul.

Căzu-n genunchii tremurând,

dete și zapis și banii;

îl părăsiră toți pe rând,

singur își număra anii...

S-au uitat jocuri trecute,

jucători sunt sub pământ...

amintiri rămân pierdute

duse de-al serii aspru vânt...

Totești, 2011 - Hațeg, 2015

HARCA

Motto:

„Piereau boboci, rațe fară-ncetare

lângă podul Hârcai  la Balta Mare...”

Bântuia la Balta Mare-o harcă

uriașă-n cotlonul de sub pod;

la Hârcai plecă Moș Bruma-n barcă,

cu cârlige, căngi, cu-albu-i năvod;

tineri mulți cu plasele întinse

din trei părți înconjurară locul;

zgonită harca-n zgău se prinse

și-n marele năvod îi fu obrocul.

Năvalnic se zbătea somnu-n adânc,

pleznea coada-i să răstoarne barca;

în țepii fioroși parii se frâng,

sărea-n aer alb-verzuie harca.

Pe sub mustăți prinsă în cârlige,

cu căngile-au tras-o greu din baltă;

în car au aburcat-o pe țăplige,

coada-i lată pe pământ tresaltă.

La cap și mijloc legată-n strâns lanț,

să răstoarne carul harca se zbătea;

larga-i gură căsca-ntruna cranț-cranț,

să rupă tot ce-n hău-i nimerea...

Au atârnat-o-n stâlparii morii,

mișcând în belciuge și în funii;

se mirau de ea toți trecătorii,

de pește ce n-au văzut nici unii...

Hațeg, 2016
Notă: harcă, hărci: varietate a peștelui răpitor somn de o mărime ieșită din comun, somn uriaș spre deosebire de somnul pitic, subst. comun, genul feminin, nr. singular;  regionalism de pe valea Crișului Alb

SURORILE ȘI ŞARPELE ÎNGHIŢIT

Motto:

„Vechi istorii în seri spuse

din timpuri de demult apuse

licăr rar prin amintire,

în prezent dorind a știre...”

Două fete mama are:

cea mai mare-i mândră tare;

cea mai mică-i fire dreaptă,

la gând rău nu se aşteaptă;

ei, frumoasei de pe vale,

juni-i răsăreau în cale;

cea mare, de gelozie,

cloci gând să nu mai fie…

Prinse-un şerpişor de apă

şi-l vîrî-ntr-o mică ceapă.

- Poţi tu să-nghiţi asta oare?,

zise micii surioare.

- Pot, zise, şi-ntr-o clipită,

ceapa-şarpe fu-nghiţită…

dar nu după multă vreme,

mezina-ncepu a geme...

Noaptea când e somnul dulce,

nu putea să se mai culce…

ba greţuri, ba săgetături;

toţi îi ziceau că-s făcături…

nu-i mai era viaţă viaţa,

nici seara, nici dimineaţa…

vai de mamă… fata-i moare…

veni o descântătoare.

Ascultând, ea desluşeşte

şuier sâsâit şerpeşte.

Cu gura deschisă-i fata

peste-un vas cu lapte gata;

aburindele-amiroase

şarpele pe gură-i scoase.

Zise moaşa să priceapă:

- L-ai fi-nghiţit cu-o ceapă…

Neagră la față sora mare

plecă de-acasă-n preumblare...

liniște n-avu în lume,

nimeni nu-i mai știe nume...

Hațeg, 12 iunie 2015

DESCÂNT DE VÂNTOASĂ

Vântoasă, vântoasă,

du-te după casă,

intră-n baltă

și-n sori te scaldă,

ieși cu șerpi și pești

să te-nvârtești

pân'  nu mai ești;

din ierugi de apă,

stelele adapă,

treci prin anini

să te anini,

intră-n horn

să te adorm ...

Nu plânge, copile,

că vin dalbe zile

cu crini și zambile,

când vântoasele

nu-ți vor suci oasele,

în care Ielele nebunele

nu-ți vor suci mințile...

Ieși, copile,-n deal,

că Frumoasele-s pe cal;

ieși, copile,-n vale

că vântoasele-s pe cale;

fugi, copile,-n drum,

că Sânzienele-s în fum

de tămâi și busuioace,

de te-or coace și te-or stoarce...

fugi, copile, scoală,

că Mușatele răscoală

visele blestemele sângele

ce-ți încearcă zilele,

revărsându-și voile

în de doruri ploile...

Hațeg, 10.05.2014

BALADA ZEULUI CE NU E

Cioplindu-și zilnic propria statuie

se-nalță pe zări zeul care nu e;

omniprezent umflat peste măsură,

viermuind foșgăie-a lui scursură

din inimă la măduva din oase

se-ngâmfă cu-arme rupte ruginoase;

se dau peste cap lumi și continente

sub munți de-orgolii plăgi resentimente,

că, vai, zeul care nicăieri nu e

peste tot vorbește-n dodii din statuie

cu mii de foanfe guri nespovedite,

crimele-i cu pompă-n draci răsvestite

prin țara nimicului bărbi în vogă

ius primus ocupandus el arogă,

crezând că totu-i propria feudă,

tot clevetind sub limbă nu asudă;

se lăbărțează-n lung în lat se-ntinde,

în mii de chipuri totul el pretinde

când strîngu-l gâtul ori de plumb papucii,

nulul se-nfățoșează-n țoale lucii

sub soare ce sub otrăvite raze

azvârle-n aer roi de metastaze...

Hațeg, 2019

DIATA ZEULUI CE NU-I

Blestem pe lume-i zeul care nu-i –

fum prin nas gură mâneci scoate pui:

scuipă-i să nu-i deoache și-i pupă-n bot

și-nșiră-n bâlci netot după netot

când alba-neagra zbor șuții jula

cârduri curg cei ce-și fură căciula,

șiruri se târăsc în mâini și-n coate

și-afundați în raiuri de păcate

se cred lumina lumii-n amiază

și-unii pe alții se tămâiază...

Hațeg, 2019

[MASACRUL ROMÂNILOR BUCOVINENI DIN 1941 DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

Să nu uităm Martiriul românilor bucovineni din 1941! Bunicii mei cu familia au reușit să scape trecând granița înainte de împlinirea a 24 de ore!

„Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, în Bucovina de Nord unde între 2000 și 4000 de români au fost uciși de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România.”

O coloană de peste 3000 de români cu steaguri albe și cruci venea spre noua graniță să treacă în România. ”... grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.[3] După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras în plin[3] cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia.

După masacru răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morți sau muribunzi. Două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul.

Câțiva, „mai norocoși”, au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var.”]

DOINA BUCOVINEI

Bucovină, Bucovină,

înstrăinată fără vină

Arboroasa, Arboroasa,

de când ni-e furată casa,

pribegi rătăcim prin lume ,

fără partea noastră-n nume...

veneticii-n rea pornire

ne-a scos și din cimitire...

În nouă sute patru'ș unu,

cu mitraliere, cai și tunu

la Fântâna Albă-n întâi aprilii

fost-au uciși românii mii

de sovieticii îngropați de vii...

O, dulce Bucovină, Ithaca mea pierdută-n istorie,

ai tăi fii printre străini supraviețuiesc

în nemuritorul blând grai și neam românesc

la tine din zări se vor re-ntoarce-n victorie.

ITHACA! ITHACA!

Născut în august patruzeci și patru

la Bradu-Argeș unde-n refugiu

din Cernăuți ai mei de sovietici fugiră,

a bombei țărână-mi fu primul botez

sub cerul sfâșiat de avioane...

valuri roșii de sânge ducea râul

cu morți plutind spre-o lume neștiută,

lipsiți de lumânări, cruci și prinoase...

cei vii ascunși prin codri-n spaimă

spre cer păsări de fi în cer priveau cu teamă

în raiduri tot mai dese lăsau ouă-ucigătoare...

era vremea lui saturn copiii mâncându-și,

infernul înghițea-ntreg pământul,

din est și vest peste noi se-nstăpânea

hidra cu zeci de capete de harpii tot mai avidă

de care ascunși din margini în margini de lume

de groaza de siberii gulag deportări,

crescut-am printre ardeleni frățește

la bine și la rău în sate și cantoane

când peste tot tancuri stalineț zguduiau valuri pământul...

urmat-au ani grei umilitori de comunizare arlus ceapeuri

pitești aiud sighet jilava gherla...

în școli se-nvăța rusa cântând,

duba neagră noaptea țărani bătuți la tălpi

sovromuri canalul stuful bărăganul secu la pândă

urmăreau și-n gaură de vidră pe mal abrupt de ape

și-n munți pe luptătorii anticomuniști

în anii de prigoană și năpaste

avut-am și eu locul arcadiei sub soare

și-un rai de vise precum fiecare cu tinerețea arsă

a sacrificatei generații vândute la Yalta

pe-un petec de șervețel marelui frate

popoare cortinei de fier sechestrate cică „eliberate”

de cuceritorul ce-și zice și azi Mesia întregii lumi prostite de servicii

până azi în pas orb de globalizare...

o! ithaca, ithaca – prăzii apus paradis...

Hațeg, 21 oct.ombrie 2019

Raul Constantinescu