ESEU
Distinguo
Raul Constantinescu
Starea poeziei actuale și
neobaladescul
(eseu)
Starea de criză a
spiritului lumii contemporane, având ca urmare dezesențializarea existențială,
degringolada tiparelor umanității, precum și vacuizarea vieții prin spulberarea
reperelor axiologice care s-a instalat odată cu infiltrarea fără temei la noi,
în cultura și literatura română aflată în avântul recuperărilor și al
sincronismului cu vârfurile celorlalte literaturi europene și universale, a postmodernismului mimetic și deconcertant
și de import de peste ocean, prin promovarea mulțumirii de sine, a
autosuficienței gratuite, a pastișei frizând plagiatul, a biografismului otova,
plat și apter, ca și
autoreferențialitatea vanitos-narcisiacă,
anihilarea originalității și promovarea nonvalorii, în afara unui minim
discernământ estetic, a degenerat într-o supraproducție literară inflaționistă
sufocată de banalul delirant, neopășunism
„sans rivages”, plictis și lehamite atât a celui care scrie cât și a
celui care citește texte fade, insipide, trase parcă la xerox , scrise de un
anonim autor colectiv tarat de găselnițe ieftine, de capcane lexicale,
morfosintactice și discursive abuzive,
asemeni unei scurgeri haotice de ape uzate, proliferând texte cu miasme letale
și discurs steril autoanihilant.
Astfel, cititorul nu mai simte bucuria lecturii, parcurgând un text
insipid caduc, în care autorul în mod
deliberat se complace în atitudinea superficială și derizorie, precum și prin infatuarea oarbă a unui narcis în descompunere,
pentru a se compromite deliberat, pentru a fi cu orice preț în pas cu o modă
poetică culpabilă a nimicului insolent, prin vidarea poeziei de lirism, de esența sa, profunzimea ideatică și
sugestia inefabilă, textul, discursul ca atare fiind căzut în derizoriu, apărând ca o simplistă „pastișă” și chiar
„autopastișă” gonflabilă, tarată de locuri comune, monotonie ori de un cinism apoetic arogant și
impardonabil agresiv prin insensibilitate și incompetență estetică, lipsă de
imaginație și discernământ al valorii literare artistice și prin căderea în
autoanihilare.
În acest context literar actual în
derivă, afectat de confuzie și „urechism” estetic, se impune ieșirea din
rătăcire prin reconsiderarea
coordonatelor canonului literar și estetic actual, prin redescoperirea sensurilor
ascendente ale vieții și trăirii poetice originale autentice, precum și prin
opțiunea pentru valorile estetice perene. O nouă estetică se afirmă acum,
abordând obiectul ei în virtutea unor principii ferme, bazate pe rigoarea
obiectivității termenilor folosiți în consens cu modernismul conceptelor
categoriilor estetice.
Conform vechii estetici,
comentariile și considerațiile asupra textelor literare oscilează între subiectivitate și arbitrar, autorii
pretându-se la o abordare după cum le-o ghidează aleatoriu impresiile de moment
și bunul plac, subiectiv sută la sută.
Aneantizarea cuvântului și a poeziei
într-o lume dezumanizată care și-a pierdut apetența pentru zborul spiritual al
trăirii poetice autentice ca și pentru sondarea zonelor abisale ale existenței, impune întoarcerea la izvoare și redescoperirea
surselor originare ale poeticului și ale lirismului, precum și promovarea
valorilor umane nealterate de consumism și comoditate intelectuală, în sensul
abordării unor modalități de exprimare plenare ascendente ale eului creator,
valorificând tradiția baladescului pe noi planuri adecvate stării de fapt,
vizând disciplinarea trăirii poetice prin ritual liric și ceremonialul actului
rostirii discursului poetic, ca o condiție care credem că poate revigora poezia
actuală, pentru recuperarea eternului potențial uman pierdut, spre cucerirea unor noi dimensiuni umane
culminante.
Cu alte cuvinte, se impune în acest
context artistico-spiritual de confluență a tuturor direcțiilor și curentelor
literare, reîntoarcerea poetului, eterna reîntoarcere, a creatorului la
uneltele sale, la reinițierea ființei sale creative, la sondarea profunzimilor
ego-ului și a multitdinii sensurilor autoexplorării orizontului interior,
într-o permanentă aventură a cunoașterii de sine, aventurare în necunoscut,
pentru a depăși limitele zonei existențiale facile comune, spre a trece dincolo
în virginitatea necunoscutului infinit al imaginarului mereu nou și
surprinzător. Astfel, reîntoarcerea la baladesc ni se pare a fi una dintre
posibilele căi de regăsire a filonului poetic autentic peren și edificator al
ființei umane în ce are ea mai specific, vibrația trăirii plenare, fascinantă
prin vraja rostirii unice și a oficierii discursului său după un ritual care se
salvează degradării beției de cuvinte goale și lipsei de respect față de
Cuvânt. Altfel spus, baladescul și
neoresurecția baladei la începutul mileniului al treilea presupune o
restructurare din temelii a omului aflat într-o stare de criză istorică,
spirituală, religioasă, estetică și morală cronică a vieții sale degradate și
într-o gravă perimare a valorilor și idealurilor sale, tot mai accentuată de la
o zi la altă.
Astfel,
baladescul presupune în primul rând renașterea omului actual sufocat și
rătăcit/blocat în fundătura capcanei facilității consumiste, renaștere aidoma
păsării Phoenix, din propria cenușă.
Omul recent nu mai citește calitativ, nu mai cunoaște setea și bucuria
lecturii, nu mai are „patima cititului” cum o aveau Eminescu, Gorki, Jack London sau Panait Istrati. Acum
cititul apare pentru majoritatea oamenilor ca o
inutilă pierdere de vreme, când poți vedea ecranizarea unui roman
celebru cu actori notorii. Necitind, creierul nu mai progresează, ba chiar dă
înapoi prin aservirea limbajului automatismelor și complacerea în lâncedă și
mediocră încântare de sine, automulțumire și
sterilă rutină.
Adică, în locul supralicitării poeziei
nimicului și a repetărilor redundante ale câtorva aspecte simțite pe valul
biografist/minimalist, a unor cvasiteme patrulate de cohorte de „poeți” atenți
la „cum se scrie”, neavând în fond ce
spune și imitând ca un tonomat sau xerox aceleași motive răsuflate și tocite
prin unanimă plicticoasă fadă uzitare,
credem că poeții actuali trebuie să-și reconsidere atitudinea față de
arta cuvântului și față de poezie, precum și aptitudinile proprii în ceea ce
privește creația poetică autentică. Poetul, ca artist al cuvântului, credem că
trebuie să cunoască și să depășească nivelul exprimării poetice de până la el,
să cunoască viața cu frumusețile, tainele, minunile și durerile ei, să se
cunoască pe sine zi de zi cât mai profund și mai adevărat pentru a putea să se
exprime în ceea ce scrie în așa fel ca eventualul cititor să se regăsească cu
ceea ce are el mai frumos, mai adevărat, mai dureros, mai iubitor, mai profund.
Filonul epic cu segmentele sale de viață netrucată și de excepție poate oferi
modalități și orizonturi noi creatorilor de poezie, redescoperind și îmbogățind
nuanțat miturile și inventând mituri
noi, din care să înflorească noua poezie
lirică prin excelență, precum și balada nouă a timpului actual de la
începutul de mileniu trei.
Astfel este Poezia o continuă aventurare
în marele refuz al inerției, beznei și al platitudinii călduțe și mimetice, o
izbucnire în atitudinea de mare și sublim
refuz al conformismului comod și al bunului plac, al narcisismului inert
și al invidiei egolatre, lipsite de fond și perspectivă, caduce și
aneantizante.
Îngerul Poeziei în gerul
absolut al indiferenței plutocratice și ignare a societății de consum, în
miasmele mediocrității aptere, insensibile și supralicitate și trâmbițate de
histrionii de serviciu, el, Poetul continuu, aidoma albatrosului zburând spre
centrul furtunii, se înalță în zbor imun și intangibil la săgețile otrăvite ale
corului dogit al lașilor scribi
troglodiți oportuniști din bolgia profitorilor și aplaudacilor ieftini ai
mediocrității, considerate cu emfază de ei paradis.
După cum afirma poetul Radu Stanca în
eseul „Resurecția baladei” „... resurecţia ei ar însemna nu un atac adus
chiagului imponderabil al liricului, ci tocmai o nouă emancipare a esenţialului
împotriva neantului, a substanţei împotriva haosului. Balada, ca orice altă
soluţie poetică ce se va căuta şi propune viitorului poetic, fie ca inovaţie,
fie ca reabilitare, va însemna elementul de ordine, de disciplină, obligatul
artistic ce susţine complexul de sonorităţi lirice pe aceeaşi tonalitate de
bază, în acelaşi consemn iniţial.”
Se preconizează astfel saltul poetic de
la experiment la artefact, de la evenimențialul nud la atmosfera fantastică a
baladescului, valorificând potențialul mitului și straturile ancestrale ale
imaginarului poetic și fructificând
interferența epicului cu liricul și dramaticul în orizontul creativ:
„Resurecţia baladei nu însemnează întoarcere la forme desuete, ci acordarea
formelor câştigate cu formele ce sunt în curs de a fi câştigate. Saltul poeziei
din experienţă în construcţie e necesar. Că el se va face şi în sensul
amendării jocului teribil, e evident. Iar în acest sens, resurecţia baladei însemnează
o construcţie în spirit de disciplină, de unitate în multiplicitate, de
conştiinţă şi răspundere artistică.” (Radu Stanca, op. cit.).
Hațeg, 28 septembrie 2019 Raul Constantinescu
LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL
ȘI LUMINA POEZIEI
Începând de la imnurile
vedice și cele egiptene, de la Orfeu, Homer, Sappho etc. până în prezent, la
toate popoarele, primii îndrumători și luminători au fost poeții ca sacerdoți,
inițiați, care oficiau imnurile în ritmuri sacre la marile sărbătoriri și ritualuri
de inițiere și de trecere ale ciclurilor vieții omenirii, închinate slăvirii
înnoirii și perpetuării forțelor vitale, precum și preamăririi zeilor.
Poezia, „poiesis” înseamnă creație prin cuvânt și în acelați
timp cântec, cântecul omului similar cu al păsării, deoarece poezia se cânta
acompaniată de liră, harfă sau citeră. Când cânta Orfeu, întreaga natură
fremăta și toate vietățile se adunau în juru-i, urmându-l fermecate, atrase de
vraja melopeii în marea armonie. Din vechime și până în prezent, adevărații,
marii poeți au ales sinuosul drum fără sfârșit al poeziei – cântec/creație
luminând trăirea și simțirea omului, viața și lumea. De la origini până azi
poezia vine din mister ca o aleasă rostire divină a sa, fiind vocea tainei ce
se revelează celui care veghează aplecat asupra fluviului adânc al lumii și al
vieții prin cuvântul prim, Logosul, care „...era la Dumnezeu și Dumnezeu era
cuvântul”, după cum spune evanghelistul Ioan.
Un drum inițiatic prin universul
cuvintelor este poezia, adevărat fir al Ariadnei prin labirintul necunoscutului
și al tainelor și minunilor vieții. Poezia este o aventură a cunoașterii
miracolului vieții și a fiorului misterului existențial. Toate popoarele au
poeți creatori în limbile lor diferite, dar limba poeziei este doar una și
aceeași peste tot, fiind comună tuturor poeților. De aceea toți adevărații
poeți se recunosc și se simt frați peste spații și timp, înțelegându-se în
limba vie a poeziei sau „limba poezească” după cum inspirat o numea Nichita Stănescu.
Poeții adevărați se caută și se găsesc oricât de departe ar fi și, vibrând la
unison, se recunosc, se prețuiesc, se
promovează și se iubesc. Poeții adevărați nu se urăsc și nu se invidiază, ci se
admiră, nefiind egoiști. Invidioși sunt mediocrii și intriganții, cu
mentalitate apteră și îngustă, cei care din umbră au regizat exilul sau moartea
unor mari poeți ca Ovidiu, Dante, Byron, Shelley, Pușkin, Lermontov,
Mandelștam, Lorca, Labiș etc.
Noblețea poetului și deschiderea spre
recunoașterea valorii, când aceasta există, este magistral exprimată de bardul de la Mircești în poezia „Unor
critici”:
„E unul care cântă mai
dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai
bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
(V. Alecsandri, „Unor
critici”)
Poeții autentici își
respectă și își cultivă înaintașii, recunoscându-le meritele și valoarea.
Poemul „Epigonii” de Mihai Eminescu este elocvent în acest sens:
”Când privesc zilele de-aur
a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi
senine
.......................................................................................
Cu izvoare-ale gândirii şi
cu râuri de cântări.
Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de
miere:”.
Să nu se confunde poeții
autentici cu versificatorii și cu grafomanii, cu autorii de kitsch-uri la modă
sau cu inflația de texte mediocre, trase parcă la xerox de la un autor la altul,
încât toate parcă seamănă unul cu altul... Acum, când a publica o carte este o
simplă chestiune de contabilitate pentru unii, boala autorlâcului și plagiatul
insolent sunt în floare. În numele unor nefaste „mode” se iau ca „pastișe”,
fragmente și texte întregi fără ghilimele, motivând că ... așa e moda în
prezent. Dar nu acesta este drumul poetului adevărat care se respectă și
respectă demnitatea cuvântului și a poeziei. Dimpotrivă, viața lui este lupta
și căutarea continuă a cuvântului „ce
exprimă adevărul”, (Eminescu). O mare și continuă luptă cu sine însuși, cu
lumea și cuvântul este poezia. „Suflet în sufletul neamului”(Coșbuc), nu pentru
glorie, premii sau bani scriu poeții, ci pentru că au un prisos de iubire pe
care ni-l dăruiesc nouă, fără să aștepte nimic în schimb. Noi trebuie să-i
acceptăm și să-i prețuim darul, fiind la înălțimea sensibilității poetului,
pentru a-i transmite peste timp lumina sufletului său.
Poetul, după cum spunea regretatul
Ioan Alexandru, este „coroană de spini pe fruntea generației”, ducând-o spre
iluminare prin sacrificiu și împlinire. Astfel, poetul devine un viu receptacul
al aspirațiilor și idealurilor omenirii și ale neamului său, al suferințelor,
nedreptăților și luptelor generațiilor anterioare, năzuințe, patimi și dureri
cărora le dă glas în versurile sale. Rainer Maria Rilke afirma cu clarviziune
în „Scrisori către un tânăr poet” ce înseamnă a fi poet:
„Trebuie să laşi să se
desăvârşească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric,
în necuvânt, în inconştient, în sfera ce n-o poate atinge conştiinţa, şi să
aştepţi cu adâncă smerenie şi răbdare ora de naştere a unei noi clarităţi;
asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înţelegere şi creaţie.”
Astfel zi de zi, poetul trebuie să
tindă spre desăvârșirea cunoașterii de sine cât mai oneste, sincere și
profunde, transfigurându-și incandescent trăirile în textul poetic, în flacăra
versului său fără fum. Numai trăind într-o nedezmințită iubire a vieții cu
frumusețile și durerile de zi cu zi ale semenilor săi, poetul va putea să fie
oglinda dreaptă și clară a lumii și vremii sale, să fie filtrul și inima
realității în care trăiește, luptând să o facă mai bună, mai dreaptă și mai
frumoasă, după cum afirma generos Dostoievski: „Frumusețea va mântui lumea.”
Hațeg, 25 septembrie, 2019
Raul Constantinescu
*
Poetul și poezia la începutul mileniului trei
„La ce bun poeții în
vremuri sărace?”( Fr. Hölderlin)... Întrebării lui Hölderlin „La ce bun poeții
în vremuri sărace?” cu certitudine i se poate răspunde că poeții sunt bogați cu
sufletul și bogăția lor inestimabilă este poezia, care, când este profundă și
autentică, vine cu inefabila ei dăruire să scoată timpul din marasmul morții
spirituale a pragmatismului vieții sufocate de avalanșa obiectelor, promoțiilor
comerciale și psihoza consumismului exacerbat, a vacuității și autosuficienței
unei lumi autoanihilate de propria-i automulțumire. De aceea poeții și poezia
sunt mereu necesari și nu vor dispărea niciodată, tocmai fiindcă menirea lor
este de a salva omenirea de la moartea spirituală și artistică.
Poezia este eternitatea
fulgerului globular surprins într-o clipă supremă a stării de grație în care
sufletul înaripat își asumă riscul de a întâmpina infinitul mister din care
venim și în care ne întoarcem fără să știm unde vom ajunge. Astfel poezia ca și
viața este o luptă continuă cu moartea și răul, cu dizarmonia și
insensibilitatea și poetul autentic este prin vocație un luptător de elită, în
linia întâi a frontului vieții și cuvintelor.
Fiecare poet trebuie să
ducă inimaginabila luptă a cuvintelor pe cont propriu și să meargă mai departe
decât înaintașii săi, pentru a explora necunoscutul și a-i smulge noi taine și
comori de frumusețe, și uneori, dacă are șansă, reușește.
De aceea poeții trebuie
iubiți, citiți și recitiți mereu. Fără poeți timpurile ar fi și mai sărace.
Hațeg, 13 august 2016
*
POEZIA CA TEXT DIN NECUNOSCUT SPRE DESĂVÂRȘIRE
Începând de la imnurile
vedice și cele egiptene, de la Orfeu, Homer, Sappho etc. până în prezent, la
toate popoarele primii îndrumători și luminători au fost poeții sacerdoți/,
inițiați, care oficiau imnurile în ritmuri sacre la marile serbări și ritualuri
de inițiere și trecere ale omenirii, închinate slăvirii înnoirii și perpetuării
forțelor vitale, precum și preamăririi zeilor.
Poezia înseamnă creație
prin cuvânt și în acelați timp cântec, cântecul omului similar cu al păsării,
deoarece poezia se cânta acompaniată de liră, harfă sau citeră. Când cânta
Orfeu, vietățile se adunau în juru-i, urmându-l fermecate, atrase de marea
armonie. Din vechime și până în prezent, adevărații, marii poeți au ales
sinuosul drum fără sfârșit al poeziei – cântec/creație luminând omul, viața și
lumea. De la origini până azi poezia vine din mister ca o aleasă rostire a sa,
fiind vocea tainei ce se revelează celui care veghează aplecat asupra fluviului
lumii și vieții prin cuvântul prim. Cuvântul (Logosul) care „...era la Dumnezeu și Dumnezeu
era cuvântul.”, după cum spune evanghelistul Ioan.
Un drum inițiatic prin
necunoscutul cuvintelor este poezia, firul
Ariadnei prin labirintul tainelor și minunilor vieții. Toate popoarele
au poeți în limbile lor diferite, dar limba poeziei este doar una și
aceeași peste tot, fiind comună tuturor
poeților. De aceea toți adevărații poeți se recunosc și se simt frați peste
spații și timp, înțelegându-se în limba vie a poeziei. Poeții adevărați se
caută și se găsesc oricât de departe ar fi și, vibrând la unison, se recunosc,
se promovează și se iubesc. Poeții nu se urăsc și nu se invidiază, nefiind
egoiști. Invidioși sunt mediocrii și intriganții, cu mentalitate apteră și
îngustă, cei care din umbră au regizat exilul sau moartea unor mari poeți ca Ovidiu,
Pușkin, Lermontov, Mandelștam, Lorca,
Labiș etc. Noblețea poetului și deschiderea spre recunoașterea valorii, când
aceasta există, este magistral exprimată de
bardul de la Mircești în poezia „Unor critici”:
„E unul care cântă mai
dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai
bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
(V. Alecsandri, „Unor
critici”)
Poeții autentici își
respectă și își cultivă înaintașii, recunoscându-le meritele și valoarea.
Poemul „Epigonii” de M. Eminescu este elocvent în acest sens.
Să nu se confunde poeții cu
versificatorii și cu grafomanii, cu autorii de kitsch-uri la modă sau cu
inflația de texte mediocre, trase parcă la xerox de la un autor la altul. Acum,
când a publica o carte este o simplă chestiune de contabilitate pentru unii,
boala autorlâcului și plagiatul insolent sunt în floare. În numele unor nefaste
„mode” se iau ca „pastișe”, fragmente și texte întregi fără ghilimele, motivând
că ... așa e moda în prezent. Dar nu acesta este drumul poetului, nu este viața
lui de căutare continuă a cuvântului „ce exprimă adevărul”, (Eminescu). O mare
și continuă luptă cu sine însuși, cu lumea și cuvântul este poezia. „Suflet în
sufletul neamului” (Coșbuc), nu pentru glorie, premii sau bani scriu poeții, ci
pentru că au un prisos de iubire pe care ni-l dăruiesc nouă, fără să aștepte
nimic în schimb. Noi trebuie să-i acceptăm și să-i prețuim darul, fiind la
înălțimea sensibilității poetului pentru a-i transmite peste timp lumina
sufletului său.
Poetul, după cum spunea
regretatul Ioan Alexandru, este „coroană de spini pe fruntea generației”,
ducând-o spre iluminare prin sacrificiu și împlinire. Poetul este un viu
receptacul al aspirațiilor și idealurilor
omenirii și ale neamului său, al suferințelor , nedreptăților și luptelor generațiilor, năzuințe, patimi și
dureri cărora le dă glas în versurile sale. Rilke afirma în „Scrisori către un
tânăr poet”:
„Trebuie să laşi să se
desăvârşească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în
întuneric, în necuvânt, în inconştient, în sfera ce n-o poate atinge
conştiinţa, şi să aştepţi cu adâncă smerenie şi răbdare ora de naştere a unei
noi clarităţi; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înţelegere şi
creaţie.”
Astfel zi de zi, poetul
trebuie să tindă spre desăvârșirea textului poetic.
Hațeg, 5 noiembrie, 20
Lectură într-un timp al
derivei...
Spre miezul fierbinte al
cuvântului într-un timp al derivei-
Zvârliți în viață și lăsați
singuri să ne confruntăm cu necunoscutul din jur și din noi, fără nici un semn
de orientare, târâți în derivă de curenți orbi din sinele abisal, noi înșine
suntem o enigmă fără sens. N-am ales noi să venim în lume, nu știm de ce am
venit, nu știm de unde am venit, nu știm încotro mergem. Nu-l cunoaștem pe
D-zeu, nu ne cunoaștem nici măcar pe noi înșine chiar la sfârșitul vieții,
niște biete umbre care se cufundă pentru totdeauna în umbră.
Omul, lumea și Dumnezeu,
cosmosul și haosul, binele și răul, dreptatea și nedreptatea, ordinea și
dezordinea, victoria și înfrângerea, sacrul și profanul, legea și haosul
bunului plac, om și animal, tot atâția sfincși care te presează zilnic cu
întrebările lor... Retorice întrebări fără răspuns... Cine a fost la început:
oul sau găina? Democrație înseamnă libertate fără discernământ sau privilegiile
pe care și le votează clasa politică?
La începutul mileniului
trei timpul derutat stă descumpănit parcă neștiind în ce direcție să meargă,
vrând parcă să se reculeagă întorcându-se spre neștiutele origini, asemeni unui
drumeț prin labirint, rămas fără firul călăuzitor spre ieșirea salvatoare...
Și omul resimte în sinele
său cel mai adânc această stare confuză, acest „mal du siècle”, acest timp în
derivă, când nimic nu mai este cum ar trebui să fie. O stare de toropeală, de
epuizare a tuturor forțelor și speranțelor, o stare de sfârșeală a popoarelor
și a națiunilor, care și-au pierdut cârma și plutesc în derivă pe oceanul
timpului care, asemeni peticului de piele de sagri, devine tot mai mic,
surprinzător de neîncăpător pentru toate ce își cer intrare în lume...
Important este să nu te ia prin surprindere valul, al nouălea val, cel care se
desprinde de țărm, și să te ia cu el în larg, scufundându-te în întunecimile
adâncului din tine. Înecat în tine însuți, în comoditatea confortului călduț și
al bunului plac imediat, nu vei putea ieși de acolo decât mort, când apele
grele și reci de bazalt, te vor lepăda inert la țărmul orb și indiferent, spre
stupida mirare a inconștienților care, concentrați asupra viermilor, își
potrivesc, scuipându-le, râmele roșii, momeală sigură, în cârligele undițelor
cu lansetă. Dacă ești vigilent și nu cazi pradă primului val de entuziasm naiv,
mai ai o șansă de a te smulge curentului gregar și de a nu cădea în tine, cel
puțin pentru moment...
Orbirea comună a cărnii, a
poftei care mocnește în adâncul măruntaielor indivizilor, se dezlănțuie avid
într-o luptă a tuturor contra tuturor, luptă din care nu învinge individul, ci
specia care de sus comandă totul spre conservarea și perpetuarea ei. E voința
oarbă care stăpânește și guvernează existența în toate regnurile. Voința oarbă
de a fi a pietrei, a apei, a aerului și a focului, voința celulei vii vegetale
și apoi animale, a protozoarelor și apoi a animalelor pluricelulare cu toate
genurile, speciile și clasele lor.
Lupta dură pentru
existență, pentru a fi cu orice preț, într-un loc cât mai bun și la timpul
optim, pentru a supraviețui în războiul tuturor contra tuturor, a impus dreptul
cinic și autarhic al independenței indivizilor față de orice convenție socială
considerată ca fiind străină naturii.
Omul are nevoie de speranță
pentru a merge mai departe, pentru a continua marea sau mica luptă a fiecăruia
pentru supraviețuire, are nevoie de iluzii, de himere, de idealuri, de scopuri
și cauze motivaționale. Pentru aceasta nu e nevoie să ai stea în frunte, ci să
fie oamenii cuprinși de panică, de spaima de a nu fi care îi va transforma în
bestii care se calcă în picioare, care calcă pe cadavre, care se dezumanizează
pe zi ce trece.
Degradarea continua, iată
spre ce duce viața instinctuală, oarbă, unidimensională, limitată doar la nivel
vegetativ.
NOSCE TE IPSUM PRIN CUVÂNT
ÎN PRIMUL RÂND! Aventurându-te spre miezul fierbinte al cuvântului zi de zi,
oră de oră, continui să te cunoști recunoscându-te în sfera valorilor și
principiilor prin care te-ai format și ai luptat toată viața pentru ele., să
fii prin a nu fi, să ai curajul să trăiești demn în ciuda tuturor nedreptăților
soartei potrivnice și a timpurilor vitrege, să-ți urmezi neabătut cărarea
îngustă, ducându-ți crucea singur, ba mai ducând și alte cruci în hula și
batjocura gregarilor ignari, a filistinilor automulțumiți în suficiența lor
plată, a fariseilor intoleranți și feloni. ... și nici atunci nu te vei
cunoaște în adâncul tău cel mai ascuns, dar continuă zi de zi!
Raul Constantinescu
Hațeg, octombrie, 2016
*
Raul Constantinescu:
„Spre miezul de foc al cuvântului”
Omul, lumea și Dumnezeu,
cosmosul și haosul, binele și răul, dreptatea și nedreptatea, ordinea și
dezordinea, entropia generatoare a creației artistice, victoria și înfrângerea,
sacrul și profanul, legea și haosul bunului plac, om și animal, tot atâția
sfincși care te presează zilnic cu întrebările lor... Întrebări fără răspuns,
retorice... Cine a fost la început: oul
sau găina? Democrație înseamnă libertate fără discernământ sau privilegiile pe
care cu felonie și cinism și le votează clasa politică?
La începutul mileniului
trei timpul derutat stă descumpănit parcă neștiind în ce direcție să meargă,
vrând parcă să se reculeagă întorcându-se spre neștiutele origini, asemeni unui
drumeț prin labirint, rămas fără firul călăuzitor spre ieșirea salvatoare...
Acum și omul resimte în
sinele său cel mai adânc această stare confuză, acest „mal du siècle”, acest
timp în derivă, când nimic nu mai este cum ar trebui să fie. O stare de
toropeală, de epuizare a tuturor forțelor și speranțelor, o stare de sfârșeală
a popoarelor și a națiunilor, care și-au pierdut cârma și plutesc în derivă pe
oceanul timpului care, asemeni peticului de piele de sagri, devine tot mai mic,
surprinzător de neîncăpător pentru toate ce își cer intrare în lume...
Important este să nu te ia
prin surprindere valul, al nouălea val, cel care se desprinde de țărm, și să te
ia cu el în larg, scufundându-te în întunecimile adâncului din tine. Înecat în
tine însuți, în comoditatea confortului călduț și al bunului plac imediat, nu
vei putea ieși de acolo decât mort, când apele grele și reci de bazalt, te vor
lepăda inert la țărmul orb și indiferent, spre stupida mirare a inconștienților
care, concentrați asupra viermilor, își potrivesc, scuipându-le, râmele roșii,
momeală sigură, în cârligele undițelor cu lansetă. Dacă ești vigilent și nu
cazi pradă primului val de entuziasm naiv, mai ai o șansă de a te smulge curentului
gregar și de a nu cădea în tine, cel puțin pentru moment...
Orbirea gregară a cărnii, a
poftei care mocnește în adâncul măruntaielor
indivizilor, se dezlănțuie avid într-o luptă a tuturor contra tuturor,
luptă din care nu învinge individul, ci specia care de sus comandă totul spre
conservarea și perpetuarea ei. E voința oarbă care stăpânește și guvernează
existența în toate regnurile. Voința oarbă de a fi a pietrei, a apei, a aerului
și a focului, voința celulei vii vegetale și apoi animale, a protozoarelor și
apoi a animalelor pluricelulare cu toate genurile, speciile și clasele lor.
Lupta dură pentru existență, pentru a fi cu orice preț, într-un loc cât mai bun
și la timpul optim, pentru a supraviețui în războiul tuturor contra tuturor, a
impus dreptul cinic și autarhic al independenței indivizilor față de orice
convenție socială considerată ca fiind străină naturii. Omul are nevoie de
speranță pentru a merge mai departe, pentru a continua marea sau mica luptă a
fiecăruia pentru supraviețuire, are nevoie de iluzii, de himere, de idealuri,
de scopuri și cauze motivaționale. Pentru aceasta nu e nevoie să ai stea în
frunte, ci să fie oamenii cuprinși de panică, de spaima de a nu fi care îi va
transforma în bestii care se calcă în picioare, care calcă pe cadavre, care se
dezumanizează pe zi ce trece. Degradarea continua, iată spre ce duce viața
aservită instinctelor oarbe. NOSCE TE IPSUM PRIN CUVÂNT ÎN PRIMUL RÂND!
Aventurându-te spre miezul fierbinte al cuvântului zi de zi, oră de oră,
continuu să te cunoști recunoscându-te în cuvintele tale – cariatide ale
templului tău interior, unde să fii prin a nu fi, să ai curajul să trăiești
demn în ciuda tuturor nedreptăților soartei potrivnice și a timpurilor vitrege,
să-ți urmezi neabătut cărarea îngustă, ducându-ți crucea singur, ba mai ducând
și alte cruci în hula și batjocura gregarilor ignari, a filistinilor
automulțumiți în suficiența lor plată, a fariseilor intoleranți și feloni. ... și nici atunci nu te vei cunoaște
în adâncul tău cel mai ascuns, dar continuă-ți actul autocunoașterii zi de zi!
Prin gândurile și cuvintele tale vii și adevărate concretizate în fapte demne
și altruiste.
Hațeg, 15 februarie 2017
*
Raul Constantinescu - POEZIE ORFICĂ – PROFEȚIE în
revista POEZIA, Iași, nr. 1, pag. 185-187
Motto:
„Popoarele – milioanele de
oameni din clasele de jos – n-ar ţine sute şi mii de ani la o religie, dacă ea
n-ar fi poezie, şi cu atât are o religie mai multă poezie cu cât are mai mult
adevăr”. (George Coșbuc: „Adevărul în artă”,1896)
Din negura timpurilor când
omul și-a depășit limita vegetativă a existenței și a început să-și pună
întrebări despre sine în sensul înțelegerii vieții și a originii sale, în
timpul activităților zilnice a observat fenomenele în desfășurarea lor,
dezvoltându-și astfel gândirea și limbajul și încercând să-și explice
necunoscutul de care era înconjurat, mister care îl provoca mereu la
cunoaștere. În fruntea mulțimilor se aflau cei mai înzestrați, cutezători și
mai înțelepți, bătrânii, inițiații, magii, preoții, poeții, profeții ca
vizionari ai viitorului, cei care prin raportarea la divin își asumau
răspunderea conducerii popoarelor spre o viață mai bună, mai dreaptă, mai demnă
și mai luminoasă.
Consultând „Dicționarul
enciclopedic”, reținem următoarele sensuri esențiale pentru termenul „poezie”:
„ (‹ fr., lat.; {s} gr. poiesis „creație”) s. f. 1. Modalitate artistică,
exprimând prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin
limbajul concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă, a esențelor
lumii reale; arta de a scrie versuri; creație literară în versuri.”Astfel, pe
parcursul timpului, poezia a evoluat complex, pe lângă lirism incluzând și
epicul și dramaticul.
În lucrarea „Sinteze
literare” se precizează că „ Etimologic, termenul de poezie provine din fr.
poesie, lat. poesis, gr. poiesis, creație", iar cuvântul liric"
provine din fr. lyrique, derivat din lyre, lat., gr. lyra, lira", întrucât
primele creații de acest gen, datând din Antichitatea greacă, erau recitate cu
acompaniament muzical de liră. Muzica, mai apoi muzicalitatea, au rămas, de-a
lungul veacurilor, un ideal de atins prin intermediul poeziei, un domeniu în
care poezia se întâlnește cu armoniile lumii. Apoi se nuanțează că „Deși, în general,
termenul poezie este sinonim cu liricul, cu conceptul de discurs confesiv, în
care predomină exprimarea directă a sentimentelor, a emoțiilor și ideilor eului
liric, literatura conține și un alt tip de poezie - poezia epică. Aceasta s-a
aflat deseori în interferență cu liricul, atât în Antichitate, cât și în
timpurile moderne. Poezia actuală redescoperă lirismul narativ și acordă
libertate modalităților de expresie ale creatorului.
Termenul grecesc „epikos”
sau „epos” înseamnă „cuvânt", zicere", ceea ce se exprimă prin cuvânt
ori discurs", genul epic ilustrând intervenția indirectă, prezența
discretă a autorului, mediată prin intermediul personajelor și al faptelor
povestite.”
Conform dicționarului de
neologisme, inițial poetul, „poeta vates” în limba latină înseamnă: „1. profet,
ghicitor la romani. 2. (astăzi) poet inspirat, cântăreț. (< lat. vates)”.
Observăm aici o suprapunere sinonimică a celor doi termeni: poet și profet, în
sensul de prezicător, ghicitor al evenimentelor viitoare, sens comun cu cel al
magilor care urmărind mișcarea aștrilor preziceau viitorul. Astfel, de la
început poetul avea acces la sacralitate și era un sacerdot, prototipul său
fiind însuși Orfeu tracul. Poetul orfic, precum preotul, magul, profetul,
aspiră spre divin, spre revelarea misterului sacralității tutelare a vieții
omului prin cântarea textului poetic. Începuturile vechii poezii grecești de
acum peste 2800 de ani se manifestau ca un cântec monodic executat de cor, apoi
de poeții acompaniați de sunete de liră, ca exprimare a sentimentelor
conștiinței colective, a eului plural, colectiv. Dacă poeții și aezii greci și
latini își cântau monodic versurile în acorduri de liră, urmașii lor medievali
italieni, francezi, spanioli, germani etc., trubadurii și truverii, goliarzii,
barzii etc., de asemenea își cântau, acompaniindu-se cu chitara, canzonele,
șansonetele etc. Astfel avem „Le chanson du Roland”, „El cantar del mio Cid”,
„Il Canzoniere” de Francesco Petrarca etc. Având în vedere sinonimia parțială
poet/profet, poezie/profeție în sensul de vizionarism/ prezicere a viitorului,
se motivează versurile vlahuțiene:
„Unde ni-s entuziaștii,
visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii și
splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii
generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiți de stele,
mergătorii înainte,”
(Al.Vlahuță: „Unde ni sunt
visătorii”)
De asemenea Eminescu în
poemul „Epigonii” îl prezintă pe poetul Andrei Mureșanu asemeni unui preot și
profet al timpurilor viitoare, în strofa constituită ca un viu elogiu evocator:
„Mureșan scutură lanţul
cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o
mână amorțită,
Cheamă piatra să învie ca
şi miticul poet,
Smulge munților durerea,
brazilor destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i ca un
astru el apune,
Preot deșteptării noastre,
semnelor vremii profet.”
Luând în considerare toate
aceste constatări putem conchide că poetul este un profet al timpului său.
Poetul autentic apare între oameni aidoma unui sacerdot care oficiază un cult
străvechi al inițierii întru rostirea sacră, conectat fiind direct la divin, la
sacru, la profunzimi și absolut. Poetul este cel care sub puterea inspirației
se cufundă în abisul inconștientului colectiv precum Orfeu în infern, de unde
se întoarce cu noi taine existențiale pe care le dăruiește odată cu sufletul/sinele
său tuturor prin continuu sacrificiu de sine. Precum șamanii, magii,
haruspicii, precum profeții care preziceau viitorul, poetul inspirat este
alesul care sondează oracular viitorul, este vizionarul, clarvăzătorul sau
altfel spus visătorul care prin continuă jertfire pe altarul cunoașterii se
aventurează singur în mister pentru a smulge noi adevăruri ale vieții. Poetul
apare ca un prezicător, ca un explorator și depozitar/vigil al tezaurului
adevărului pentru care luptă cu sine necontenit, după cum cu totală dăruire
spune Eminescu lucid în poezia „Criticilor mei”:
„Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca și flori în poarta
vieții
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veștmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii
patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Ne'nduraţii ochi de gheață?
Ah! atuncea ţi se pare
Că pe cap îți cade cerul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?”
Poezia autentică, poezia – sacrificiu
plenar și pretutindenar, poezia inițiatică este un act magic, o profeție prin
vers, prin cuvântul Dumnezeu de la necunoscutul început din care venim și în
care ne întoarcem și ne reîntoarcem neîncetat, aureolați de lumina clipei
eterne a extazului și comunicării divine. Poezia se sublimează în athanorul
alchimic al cuvântului de aur.Poet orfic te alegi, precum un profet glăsuiești,
poezie orfică scrii, profeție scrii! Excelsior!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu