Acest blog este administrat de Raul Constantinescu în speranța unei lumi mai frumoase și mai drepte, mai pline de lumină spirituală și de armonie spre aprofundarea cunoașterii de sine prin promovarea poeziei, literaturii și artei.
Grupajul de poeme Uau al lui
Dan Sociu a stârnit deja cele mai puternice reacții pe care le poate
stârni poezia în România actuală: nu numai că prima sa publicare – pe
platforma online a revistei „Vatra” – a atras mii de accesări,
dar volumul cu același nume, apărut la Polirom*, s-a bucurat de o
receptare critică de zile mari: Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș, Mihnea
Bâlici și Alex Ciorogar au scris, cu toții, cronici comprehensive, de
excelentă calitate, întâmpinând volumul ca pe un eveniment. Și,
într-adevăr, ceea ce face ca uau să suscite atât de mult
interes nu e doar logica lui în interiorul carierei poetice a lui Dan
Sociu, ci – probabil – chiar în biografia a ceea ce s-a numit, mai mult
sau mai puțin convențional, poezie douămiistă.
Uau spulberă, dintr-odată,
toate opiniile sceptice cu privire la capacitatea poeziei încă tinere de
a face din (auto)biografism o practică de creație pluristratificată.
Fără a-și părăsi formula care l-a consacrat de la borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână sau fratele păduche până la cântece eXcesive
(unul dintre hiturile incontestabile ale generației), Dan Sociu îi
ridică mizele în mod neașteptat: poezia nesemnificativului, a
accidentelor biografice și a anecdotelor („minimalistă”, cum a fost
catalogată adesea peiorativ) nu doar că este incompatibilă cu o poezie
metafizică, dar cele două formule pot fuziona perfect. Meritul cel mai
important al cărții îl reprezintă identificarea shortcut-ului dintre biografism și misticism, dintre poezia dezabuzată și aparent fără mize spre cea cu orizont maximalist.
Întregul volum reprezintă, au remarcat
toate cronicile anterioare, traseul (expus într-o progresie tensionată,
cu climax, foarte puțin specifică volumelor tradiționale de poezie)
dinspre postura blazată a unui îmbătrânit prematur în cea a unui bizar
profet, cu crize mistice tot mai acute. „Ce chinuială să ai 30 plus, 30
plus pe veci”, „nu-mi mai place rock-ul/ dar îmi place aproape orice cu
orez” sau „n-aveam chef de droguri, m-am scârbit/ de ciudățeală, de
frigul chimic și de toate/ dar ce altceva să fac într-o seară de iarnă”,
sunt doar câteva formule ale autoironiei negre à la Sociu, expuse și de
data asta în formule memorabile ca niște pop-anthem-uri. Doar că la
capătul experiențelor banale – la fel ca volumele anterioare, și uau poate
fi citit ca un continuum confesiv – se profilează revelația: după
adoptarea temporară a unui cerșetor, cu care „Dan” operează un destul de
programatic transfer identitar, personajul se transformă într-un fel de
iluminat, care pătrunde cu forța în clădirea Parlamentului pentru a
aduce un mesaj de la Dumnezeu, se prosternează în lăcașe de cult sau pur
și simplu vede pe stradă lucruri pe care alții nu le văd: „Ani de zile
am umblat prin București privindu-i pe oameni în ochi, nu știu de ce, ca
să caut ceva la ei sau pentru că nu mai priveam în jos, ca pe vremuri,
și întotdeauna aveau o reacție întotdeauna făceau contact de vreun fel,
numai acum nu mai făceau unii, deloc, nici când intram în magazinele
lor, unde erau patroni și vorbeam cu ei, dar nici o secundă nu se uitau
spre mine și erau agitați și voiau să scape repede”.
E drept că ipostaza vocii care acuză societatea din postura homeless-ului nebun a mai fost frecventată în poezia contemporană de Marius Ianuș, în Manifestul anarhist,
unde printre invectivele la adresa României se strecurau fraze
sibilinice. Tot un iluminat sau un filozof cynic (un fel de Diogene
fracturist), care își expune public corpul, cu toate nevoile lui
elementare, dar vizează în același timp o revoluție spirituală („Cei
care se masturbează sunt niște flori/ pe stradă (…) Când o să terminați
toată porcăria asta cu dragostea/ Când o să vă iubiți?”) era și „Marius”
din „România – un manifest fracturist”, ba chiar și personajul care se
ipostazia, în volumul ulterior, în „ursul din container”.
„Iluminările” lui Sociu sunt mai puțin protestatare/sociale, însă după Uau i se va recunoaște probabil meritul de a inventa un transcendent mizerabilist sui generis.
Numeroaselor trimiteri și imagini religioase („certitudinea că Dumnezeu
mi-a făcut pârtie”, „noi spunem că Dumnezeu e departe de oameni, dar el
e tati al nostru, al meu”) li se suprapun până la indistincție scenele
extazului obținut prin mijlocirea stupefiantelor. Nu numai că
personajele care populează imaginarul lui Sociu pe axa Berlin-Botoșani
sunt consumatoare de iarbă, LSD, amfetamine, dar însăși realitatea pare
permanent reflectată în pupila mărită a poetului. „Totul e frumos și
mistic (…) e starea de visătorie în care mă simt cu adevărat acasă, nu o
visătorie psihedelică neapărat, dar o rupere de tot ce-i în jur, atât
de profundă, că, dacă văd ceva din realitatea exterioară, ce văd are
aură”. Scena revelației finale, climaxul psihologic al volumului, poartă
însemnele unei modificări cvasi-chimice a percepției, când „se
accelerează toate”, iar simțurile obișnuite par să se acutizeze: „Am
avut săptămâni la rând senzația că aș putea să dărâm blocurile cu pumnul
și că am o voce bubuitoare”.
Ecuația subtilă a volumului constă în
ambiguitatea dintre misticism și un misticism provocat de „frigul
chimic”. Ea face, de fapt, posibilă anexarea dimensiunii metafizice fără
ca Sociu părăsească vreo clipă formula biografistă care i-a devenit
marcă înregistrată. Există, de-a lungul întregii plachete, sugestia că Uau
nu e altceva decât e traducerea extazului creștin în limbajul
consumatorilor de acid. O transcendență accesată organic, simplă
emanație a modificării compoziției trupești, care dispare odată ce
substanțele încep să fie eliminate din corp: „itʼs like wow/ itʼs like
right now” (Beck), versul motto al volumului, e elogiul unei revelații
tranzitorii, egală în intensitate și în viziune cu cea creștină, care
acutizează sentimentul de prezență al lui Dumnezeu („el e tati al
nostru, al meu”), dar care nu durează mai mult decât efectul unei
pastile.
Caracterul indus artificial al crizei mistice din Uau
e jucat inclusiv stilistic. Iluminările lui „Dan” nu sunt cuprinse în
pasaje de poezie (redactate ca atare grafic), cel mai adesea tranzitive
și concrete, ci în cele de proză – aglutinantă, păstoasă, care permite
derularea pe speed a evenimentelor și descrierea surescitării
percepțiilor. Așa încât mărturisirea finală, de neconsemnat în procesul
verbal al amendei pentru pătrunderea cu forța în clădirea Parlamentului –
„nu mi-am manifestat nemulțumirile, am transmis un mesaj de la
Dumnezeu” –, e strigătul în pustiul birocratic al unui Mesia tripat,
probabil singura formă de mesianism admisă de imaginarul sincer cu sine
până la masochism al lui Sociu.
Uau nu e doar cartea unei
experiențe mistice sau relatarea unei convertiri (caz în care probabil
că poezia lui Sociu ar fi alunecat destul de ușor în kitsch), ci o
meditație cu privire la semnificația și modalitățile extazului într-o
lume tot mai refractară la transcendență. Nu în ultimul rând, un pariu
de formulă al celui mai îndrăzneț poet contemporan: acela de a face din
religie, indiferent de formele de acces concret la ea, un teritoriu al
biografismului dezabuzat. Poate că misticul a dispărut ca valoare
absolută, dar el supraviețuiește ca formă esențială de adicție, spune
printre rânduri acest poet care rămâne teribilist chiar când scrie
despre Dumnezeu.
După ce ai scris peste o mie o sută de pagini format mare, Ulysses, 732. Romanul romanului, ce ar mai fi de spus oare despre opul lui James Joyce?!
Am luat în mîini cu oarecare scepticism Onoapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei.
Alte cinci sute de pagini, așadar, în același descurajant format. Asta
face cu totul, la un calcul rapid, un comentariu de trei ori mai amplu
decît opera comentată, dacă ar fi să ținem seama de numărul de semne.
Cum să nu te repeți? Cum să te reinventezi? Și, mai ales, de ce ar
trebui să revii?
Mircea Mihăieș face un nou tur de forță, dacă n-ar fi să luăm în
considerare decît rezultatul, obstinația și capacitatea de a-și
întreține – sieși, dar și nouă –fascinația, fiindcă altfel ar fi de
neimaginat să ajungi să ridici acest munte de comentarii. Prin simplă
însumare de pagini, ce implică o formidabilă aservire vitală,
aservire a propriei vieți de dragul literaturii, după cum observa la un
moment dat Daniel Vighi, aceste două volume uriașe formează un monument
critic, probabil unic în literatura de la noi și de aiurea, un pariu
înfricoșător, care ne‑ar pune pe gînduri, dacă autorul n-ar fi omul
măsurat pe care-l știm și mai ales pe care-l citim în chiar aceste două
opere ale sale. Romanul romanului păruse să fie sinteza definitivă și atotcuprinzătoare, ordonată de trei ori cronologic: istoria conceperii lui Ulysses,
urmată de repovestirea lui în cheie critică, încheiată cu istoria
editării, tustrei pasionante, tustrei distincte, deși așa de intim
legate între ele. După ce citești însă O noapte cu Molly Bloom.Romanul unei femei
gîndit de Mircea Mihăieș, înțelegi că eroina lui Joyce chiar merita
această scrutare din toate unghiurile, de departe și de aproape, din
spate, cum o face bărbatul ei, Leopold Bloom, din față, cum îi place s-o
facă amantul, Hugh Blazes Boylan, de sus, direct în decolteu, ca la
teatru, femeia ca fetiță, ca adolescentă, femeia ca femeie, ca făptură
exotică, femeia ca mașină de vorbe, ca spectacol, ca dorință, ca obiect
de manevră sexuală, ca stăpînă a bărbatului, ca slujnică în casă… Molly
Bloom este, în interpretarea criticului, o ființă reală, întrupată
aievea (așa cum Garabet Ibrăileanu, vorbind despre personajele lui
Tolstoi, le găsea „mai vii decît viața“), luîndu-i în serios existența.
Și, fără să găsească aici vreo contradicție, criticul o examinează
deopotrivă și ca ființă de cuvinte, ca trimitere culturală, ca joc
literar, întocmai cum o reprezintă Devis Grebu pe supracopertă.
La propriu și la figurat, Mircea Mihăieș își dezbracă integral
personajul, îl întoarce pe toate fețele, iar la final i se insinuează în
străfundul minții și prinde să vorbească aidoma lui, după ce i-a
descifrat toate secretele.
Femeia, pentru Joyce și pentru Mihăieș, nu e ca toată lumea. E cu
totul altfel. (Ce scandal, ce iritantă provocare și ce amuzante
contradicții în doar două cuvinte!) Această carte încearcă să înțeleagă felul în care funcționează mintea unei femei,
sîntem avertizați din chiar primul rînd al vastei întreprinderi. Ca
feminiști și feministe, ca oameni ai zilelor noastre, aș zice să nu
sărim ca arși: e multă ironie, autoironie, adorație și stupoare în
proiectul tandemului irlandezo-românesc.
Ce o fi atît de neobișnuit în alcătuirea lui Molly Bloom ca să merite
efortul a trei ani suplimentari de meditație, studiu și redactare, după
cei patru rezervați pentru ridicarea uriașului volum anterior? Cartea
aceasta, dacă n-am priceput încă de la lectura lui Ulysses,
demonstrează cu prisosință că totul, dar absolut totul e neobișnuit la
Molly Bloom, memorabila creatură ce populează mințile tuturor bărbaților
din neo-epopeea irlandeză. În nordicul Dublin, unde a fost
transplantată, soția lui Leopold Bloom nu seamănă cu nimeni și cu nimic:
arată exotic-oriental, e brunetă, focoasă, planturoasă, emană efluvii
de feromoni, vine din Gibraltar, dintr-o enclavă a Imperiului britanic,
precum și direct din mit, de vreme ce crescuse pe versantul uneia dintre
coloanele lui Hercule, e o combinație explozivă de poțiuni sangvine
magice: evreică, marocană, irlandeză (totuși) și gitană, cîntă arii din
operă ce îndeamnă la reverii erotice, e casnică și divă, supusă și
tiranică, are, așa-zicînd, un trecut și, de fapt, nici unul cu adevărat
împlinit, e, pînă la fatidica zi a adulterului, soție (destul de) fidelă
în act și profund infidelă în gînd. Pe scurt, e un monument al Ispitei.
Însă Molly e corporalitate și iluzie. Iluzie, în măsura în care ea
bîntuie de la un capăt la altul capodopera lui Joyce ca pură fantasmă a
minții celorlalte personaje, întrupată din reunirea într-un singur punct
focal a proiecțiilor subiective ce-i dau consistență și relief. Din
acest punct de vedere, ea nu evoluează direct, prin medierea impersonală
a povestirii, ci prin felul cum e văzută și percepută de ansamblul personajelor din jur. Molly are atît consistență obiectuală, fiind obiect
al percepției celorlalți, cît și inconsistența visului și gîndului.
Obsesiv imaginată, ea se ridică la orizontul lecturii ca ființă
colosală, mitologică, încărcată ca o zeitate de afectul colectiv.
Deși Ulysses e romanul bărbaților, precum în epopeea antică,
fiindcă ei deambulează prin Dublin din zori și pînă seara, părînd să
ocupe cu totul scena, femeia ce emerge din mintea lor reușește totuși să
monopolizeze ultimul capitol, transformîndu-i pe bărbați în obiect de
fantasmă și manipulare. Vorbăria descusută din mintea lui Molly operează
marea basculare a romanului, răsturnînd complet subiectul și obiectul
fantasmării. În Penelopa, bărbatul decade din subiect în obiect: de plăcere și evaluare, utilizare, consum și evacuare.
După cum ne putem aștepta, examinarea lui Molly e prilej de erotism
intens. Se poate vorbi de pornografie? Fără strop de dubiu. Însă există
pornografie și pornografie. Tristă e pornografia fără erotism, de care
sînt pline literatura și lumea. Or, aici, ca în puține alte pagini
scrise, avem de-a face cu o pornografie eficientă în cel mai înalt grad.
Ce înseamnă eficientă? Luați și citiți.
Nemaipreaîntîlnită e hotărîrea de a trece dincolo de uzanțele genului
critic: lucrurile sînt numite cu numele lor, ce e de văzut se vede și
ce e de auzit se aude, așa încît avem acum în română ceea ce traducerea
lui Mircea Ivănescu n-a oferit și n-ar fi putut oferi în anii de
dinaintea lui 1989, echivalențele necenzurate si autohtone ale
originalului englez. Șoc absolut! Cu atît mai mare, cu cît fundalul
acestor fragmente inexistente în traducerea românească nu mai e romanul
ca atare, unde ele își găsesc locul, ci discursul critic, ceea ce
prezenta riscul unui prea mare contrast. Îți trebuie tot talentul de
scriitor al lui Mircea Mihăieș ca să nu deranjeze această îndrăzneală.
Ca în Romanul romanului, și aici reușita vine din
interpretare. Subtextul operei lui Joyce e incomparabil mai amplu decît
textul. A aduce subtextul la suprafață și a-l transforma într-o poveste,
într-un roman, acestea sînt cele două dificultăți majore pe
care Mircea Mihăieș și le-a pus în față. Voința continuă de clarificare a
textului comentat, precum și voința la fel de mare de clarificare a
propriului text fac din aceste multe sute de pagini momente de triumf
ale criticii românești. Pentru oricine aruncă praf în ochi și complică
în loc să simplifice, pentru multiplicatorii de inutilități conceptuale,
pentru compilatori, pentru cei ce explică ce nu înțeleg, aceste două
volume despre Ulysses sînt dovada vie că se poate și cu totul altfel.
La capătul acestei formidabile aventuri, subzistă întrebarea dacă
Joyce are nevoie de un imens aparat ca să fie înțeles. Și, încă mai
mult, dacă există un Joyce și în afara acestui fascinant subtext etalat
pe mii de pagini explicative și concepute ca romane critice de Mircea
Mihăieș.
Răspunsul îl ai dacă participi la o irlandeză Bloomsday, singura zi
din lumea asta mare, cu aerul ei de sărbătoare națională a Irlandei,
rezervată de ciudatele ființe ale acestei țări spre a cinsti an de an,
la 16 iunie, evenimentul major cînd Molly Bloom își înșală epopeic soțul
cu bomba masculină Hugh Boylan. Acesta, și nu altul, e evenimentul
crucial al Bloomsday. În miezul verii, așadar, irlandezii extrag
fragmente din Ulysses și le joacă la modul teatral, improvizat,
în spirit totalmente popular, ca la orice bîlci. Sofisticăria culturală
a lui Joyce îți apare deodată drept ce este ea în esență, o expresie a
lumii în carnaval, o imensă defulare, inteligentă și ironică, o explozie
de bună dispoziție și de eliberatoare demistificare în cea mai bună
tradiție medievală și renascentistă.
Este ceea ce se înțelege și din întreprinderea unică a lui Mircea Mihăieș, care nu e nimic altceva decît recuperarea vieții din litera ce tinde să se osifice a fiecărei capodopere.
marți, 28 ianuarie 2020
Ioan Aurel Pop îi dă replica lui Lucian Boia: DE CÂND SUNT
ROMÂNII ROMÂNI. Despre propaganda neagră a celor ca Boia: “Acest
sentiment de ticăloșire și de nimicnicie nu trebuie să ne poată copleși”
Lucian Boia, prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE,
afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi
TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și
că, evident, vorbea “moldovenește” și nu limba română. Elucubrația a
devenit deliciul presei “moldoveniste” de la Chișinău stipendiate de
Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești. Dacă n-ați
știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV,
preluată de pe pagina FB “Limba moldovenească” (captură mai sus) și alta de la un organ rusesc din Basarabia.
Atât cu o zi înainte, la conferința de la Institutul de Arhitectură(video mai jos)
cât și chiar de ziua Unirii Principatelor Române, profesorul Ioan Aurel
Pop, președintele Academiei Române, a ținut să pună capăt acestor
enormități, printr-un discurs doct, susținut în Dealul Patriarhiei, pe
care îl prezentăm integral în continuare. Istoricul Ioan Aurel Pop a
explicat și la Iași, anul trecut, la aniversarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Țara că distincția dintre moldoveni și români, cultivată în special de propaganda rusească, reprezintă o „dihotomie primejdioasă, pentru că sapă încet și sigur la rădăcinile națiunii noastre”. Altă „aberație”
prezentată de academicianul Pop a fost sărbătorirea în acest an, peste
Prut, al lui Ștefan cel Mare, ca simbol al moldovenismului, menit să
contracareze unitatea românească, sărbătorită în România, la Centenar. „Ștefan
cel Mare și-a numit țara sa, căreia noi îi zicem Moldova, «Țara
Românească»” (…) Ștefan, care a fost un unificator al românilor ante
litteram. Recent, un cercetător din Cluj a descoperit în Arhivele de
Stat din Milano un document tulburător, din 1489, prin care domnul
Moldovei Ștefan cel Mare este numit «regele Daciei». Dacia figurează în
mărturii venețiene la finele sec. al XV-lea și la începutul sec. al
XVI-lea ca principal aliat al Occidentului în cruciada antiotomană. Prin
urmare, Ștefan cel Mare este restitutor Daciae cu un secol înainte de
Mihai Viteazul. Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci
al daco-românismului, așa cum s-a manifestat acesta în sec. al XIX-lea
drept precursor al României unitare moderne”. (Z.O.)
Discurs rostit joi, 24 ianuarie 2019, la Palatul Patriarhiei, cu ocazia a 160 de ani de la Unirea Principatelor Române
Unirea politică sau de când sunt românii români
Foto: Mircea Florescu / Basilica.ro
de Ioan Aurel Pop
De sărbătoarea Unirii Țării Românești și Moldovei, s-ar cuveni să se
rostească alocuțiuni festive sau să se facă rememorarea întâmplărilor
din 1859 ori ale premiselor acestora, din istoria mai apropiată ori mai
îndepărtată. De cele mai multe ori se și face acest lucru, deși uneori
se evocă fapte, procese istorice, personalități, fără cunoașterea
suficientă a trecutului. Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac
din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Nu
demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție un
articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani” [Este vorba de cotidianul “Adevărul”, care are o îndelungată tradiție de minciună și ticăloșie la adresa românilor, încă de pe când se numea “Scînteia” și era condus de Silviu Brucan, iar articolul în cauză se bazează pe “teoriile” lui Lucian Boia din ”Istorie şi mit în conştiinţa românească”, broșură apărută în zece ediții-fantomă la Editura Humanitas și tradusă la comandă în câteva limbi – Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF – Nota Redacției].
Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați
ar fi devenit români pe la pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii
înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta?
Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe
comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de
sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva
comunitate. Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură,
fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități,
dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.
Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de
lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea
lor în pagină, ele asigură succesul de receptare. Se întâmplă aceasta
fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde
sub astfel de vorbe. Dacă articolul s-ar fi chemat „Unirea Moldovei și
Țării Românești la 1859” numărul curioșilor ar fi scăzut, se pare,
considerabil. Mijloacele de difuzare în masă au logica și scopurile lor,
pe când cunoașterea istorică, adică dezvelirea vieții oamenilor de
odinioară, se derulează după cu totul alte rânduieli.
Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două
principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut
lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o
națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă
actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile
puteri etc. În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței
românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum
se vede – nu sunt. Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca
să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.
Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea,
iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale –
limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă
limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru, la
nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa
cum sunt ele numite și în Biblie. Românii știau că sunt români încă de
la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi,
ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident, nu toți se
gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității
etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale.
Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al
II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă
– care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de
obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor
limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința
singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele
unității. Secole la rând, unitatea românilor, de care erau conștienți
anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și
constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul
omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în
secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni
politice în numele unității românești. Astfel, la finele domniei lui
Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează
posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte
simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului
Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă,
la religie și la obiceiuri”.
Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o
anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550.
Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui
de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar
episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic:
„Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat,
din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să
păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste
demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în
mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai
contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de
amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici
slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile
sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI,
este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.
La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna
anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune
ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic:
„Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28
octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară,
națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele
Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din
Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în
lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn
din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […].
Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le
îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au
atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită,
dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu
cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile,
cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de
români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai
mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia
liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul
de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul
apartenenței comune la același popor.
Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus
(Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer
și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau
și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari,
hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea
lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau
„îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat
că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era
prea devreme pentru un asemenea act –, dar a trezit în epocă sentimente
de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au
transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.
Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile
latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este
adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor
elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică
națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate
națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de
statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o
reprezinte în raporturile internaționale. Națiunea română nu s-a
construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a
poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o
națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este
făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă –
organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale –
are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure,
patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”,
adică din adâncul existenței acestui popor.
Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută
din firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că
națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia
care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile
sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla
voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care
cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp,
prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te
convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți
teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp.
Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două
secole de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să
construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană
i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce,
pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens.
Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și
cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică
solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem
scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată
poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru
pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd
treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni. Unii români
au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar
majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în
secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care
însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de
cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la
curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au
predicat și au construit unitatea națională.
Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice
îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat
corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu
succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel
extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale
românești. Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic
care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei,
Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea
lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa,
fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de
succes. O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă
singură destinul – pentru că risca să fie strivită –, dar nici nu a stat
pasivă, la cheremul marilor puteri.
Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea
recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme
ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări
ale voinței naționale românești. La fel, de la împiedicarea divizării
țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției
(1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române
(1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat
(1877-1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea
Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la
1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident,
românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și
totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele
evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini. Cel mai bine s-a
văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de
la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire
restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și
înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.
Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că
trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată,
când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când
elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se
pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea
concentrare de energie românească la 1859. Ne întrebăm – unii dintre noi
– dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate
acele mari împliniri. Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie
face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof
–, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și
ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele
arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit
cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat
niciodată definitiv.
Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea
politică de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De
la 1859, provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să
privească, iar de la 1877-1878 aveau o Românie independentă ajunsă în
curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i
se alăture în actul Marii Uniri. Dacă România Întregită este edificiul
nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu,
încununat la 1918.
Sursa: Ioan Aurel Pop / FB
Acest
secol, îmi pare, dacă‑mi permiteţi, ca o felie enormă de existenţă
plenară, istorică, evenimenţială, uriaşă, greu de cuprins între anumite
limite, ca orice manifestare ce depăşeşte stricta, elementara
normalitate…
A fost cu
siguranţă cel trecut, al XX‑lea! Din păcate (sau, mai ştii, dintr‑un fel
de noroc, mai degrabă ciudat, dar… totuşi noroc?!…), unul dintre cele
mai barbare ale celui de‑al doilea mileniu, comparabil – cel puţin prin
părţile noastre, europene, la Vest, dar şi la Răsărit – cu unele secole
ce au stat la graniţa uriaşă, plină încă de mistere şi uimire, a
prăbuşirii Imperiului Roman, dar şi, prin aceasta, a întregii
antichităţi a continentului, secole numite Ev Mediu, al cărui timp uman,
evenimenţial, numai mediu nu a fost. Vorbim de începuturile lui,
barbarul, goticul, o mişcare amplă, excesiv dramatică a unor mase mari
de indivizi, o formă a unui anume dezechilibru. Aşa cum, da‑da, aşa cum,
într‑un fel, ni se întâmplă şi nouă azi, când ne căutăm o nouă credinţă
după cea pe care am suportat‑o decenii, care zace, se zice, în ţăndări
la picioarele noastre. Şi când suntem îndemnaţi, pur şi simplu, dacă nu
ne putem hotărî, să renunţăm la un asemenea mod de a fi şi de a trăi,
aşezându‑ne comod la masa bogată ce ni se aşterne în faţă, cea a tuturor
necesităţilor zise materiale. Sau tactile. Sau exotice. Dumnezeu mai
ştie ce mai înseamnă azi, la începuturile mileniului al treilea, acest
epitet! În binefăcătoarea absenţă împovărătoare a lui Dumnezeu, ca şi a
tuturor artelor inutile, cu literatura în frunte, începând cu poezia pe
care, o vedem, marile edituri europene nu o mai susţin. Şi cu filosofia,
se înţelege, care, o ştiu mulţi, spre deosebire de ştiinţă, n‑a ajuns
la rezultate perfect controlabile şi certe, nu are cum să fie o disciplină esenţială. Necesară!
Nu
avem ce face, am pătruns într‑un timp, într‑un secol al multor
întrebări şi incertitudini. Celui trecut, al XX‑lea, oho, nu i se poate
reproşa în nici un fel acelaşi lucru. Dimpotrivă, cele trei sisteme
„categorice”, fascismul, nazismul şi comunismul, dârdâiau şi rezonau
asurzitor de atâtea ferme şi ultra‑ferme convingeri, care nu erau
„adevărate” sau înţelese decât dacă duceau şi la entuziasm. Şi, acolo şi
atunci, el însuşi, entuziasmul (politic, ideatic, etic, filosofic, nu
conta!) trebuia, ce mai, să ducă, necesarmente, şi la… credinţă! Astfel
încât azi, printr‑un reflex extrem de simplificat al reacţiunii fizice
şi umane, azi, noi, îmbătrâniţi sau cinizaţi de o experienţă atât de
barbară, de o insuportabilă, să‑i zicem, „originalitate”, ca şi de
pretenţiile ei absolutiste, dacă nu respingem ideea de credinţă sau de
credinţe mai vechi, numite tradiţie, ca şi artele, marea descoperire a
Renaşterii, le suspectăm în orice caz! Nu ni se mai par… corecte, adică
rezonabile, cum se spune în lexicul justiţiar! Ni se spune, din surse
autorizate, că se poate trăi fără un respect exagerat faţă de tradiţie,
dar şi fără, cum să‑i zicem?…, da‑da, de credinţă! Şi toate astea vor fi
obţinute mai lesne dacă coborâm niţeluş steagul ideii de naţiune de pe
lancea sa, un pic prea orgolioasă. A, se înţelege, vorbim doar, în acest
caz, de naţiunile mici şi de, să zicem, cele mijlocii. În cazul celor
mari, pe care unii răutăcioşi le numesc imperii, epitetul şi pânza
naţională va mai fâlfâi un timp, orgolioasă pe aceeaşi lance. Oare nu
seamănă cumva acest mod de a gândi cu ideea leninistă, a dispariţiei
ideii de stat, în adevăratul comunism?
O
splendidă idee furată de la anarhişii italieni şi ruşi, de la ideologul
numit Bakunin, amic al lui Lenin, una dintre acele idei care prin
platitudinea şi prin miraculozitatea speranţelor pe care o dădea atâtor
gânditori, nemulţumiţi pe drept de „mizeria totală a lumii”, de violenţa
care se ascunde în faldurile statului şi a justiţiei sale plac şi au
plăcut multora. Şi le‑au aţâţat nu puţine visuri ce ţin de o psihologie a
dreptăţii, văzută în straiele ei vindicative, de pe la începuturile
organizării umane, înainte să fi existat bazileii atotputernici, preoţii
cu altarele lor sau… nobilii! Zişii aristocraţi, cei vasali şi
încuscriţi doar cu… Zeii, prin sânge, se înţelege, şi prin unica,
inconfundabila naştere!
Secolul pe care îl numesc al meu
face parte, indubitabil, din ceea ce numim Evul Mediu de început, cel
„primitiv”. Acest secol, îmi pare, dacă‑mi permiteţi, ca o felie enormă
de existenţă plenară, istorică, evenimenţială, uriaşă, greu de cuprins
între anumite limite, ca orice manifestare ce depăşeşte stricta,
elementara normalitate, aşa precum oceanul, în revărsările sale
magmatice, seismice, numite tsunami, invadează teritorii vaste
şi sute de mii de existenţe. Da, întreg secolul îmi pare ca un platou
istoric ce s‑a prăvălit, a alunecat, da, a alunecat pe rulmenţii săi
enormi, teribil de zgomotoşi, înapoi, scârţâind şi sfâşiind
barbar, grotesc, tot ce părea calm şi odihnitor, cucerit şi stabilizat
definitiv în morala şi credinţa milioanelor. Da, a alunecat, uruind şi
sfârtecând în timp, înapoi, să zicem, în ceea ce cu toţii
credeam revolut şi încheiat, condamnat şi clasat în arhive. Sau, mai
ştii?, poate… a alunecat înainte?!.. Să fi fost acesta, secolul trecut,
al XX‑lea, de fapt, un posibil, real şi, mai ştii, necesar viitor al
umanităţii şi al posibilei, noii organizări, ceva ce… nu am înţeles?!
Ceva ce nimeni nu a înţeles?!
În
ce mă priveşte, romancierul care sunt, eu am încercat în ultimul
deceniu – în ciuda vârstei zise înaintate sau tocmai cu vitalitatea şi
disperarea, oarecum, de oţel a acestei vârste, care, iată, mă urmăreşte
ca o altă identitate – am încercat, aşadar, să mă achit de obligaţia mea
de, să zicem, meşter al marilor spaţii epice. Şi am dedicat acestui…
secol, uneia din frânturile sale extrem de tipice, de expresive şi
contondente în cel mai înalt grad, numite bolşevism, în care am trăit
decenii insuportabil de lungi o bună parte a Europei, o trilogie
romanescă: Singura cale,Jocul şi fuga şi, peste câteva zile, în această toamnă nesfârşită şi splendidă, va apărea romanul Frica,
scrisă pentru că voiam eu însumi să înţeleg, sau poate, mai ştii, să
re‑trăiesc în felul meu epoca stalinistă care pe teritoriul României nu a
existat realmente decât vreo cincisprezece ani, între 1948 şi, să
zicem, 1964, restul fiind numit otova şi binişor fals „comunism”. Şi,
cum spuneam altădată, re‑inventând ceea ce este, sau ceea ce a fost,
pur şi simplu, cu un anumit, specific şi poate scuzabil orgoliu, ca şi
cu una dintre cheile a ceea ce numim ficţiune. Sau epic!
Iar
dacă întreg trecutul nostru, al naţiunii sau al continentului, îl putem
defini sau expedia sub generoasa şi vaga denominaţie de istorie,
pentru mine, cel puţin, această perioadă, numită stalinism, eu o resimt
– şi sunt convins, nu numai eu! – ca depăşind cu o vigoare şi
sălbăticie de nedescris emblema şi titulatura a ceea ce numim istorie şi
o încarc cu exploziva şi, da‑da, misterioasa noţiune de absolută existenţă!
În ceea ce are ea mai concret, mai rebarbativ şi mai anti‑uman, dacă
vreţi, sau mai ştii, pe dos, în toată, profunda ei semnificaţie umană –
cea a Suferinţei, dom şi cupolă a înţelesului trăirii noastre pe pământ,
o lecţie, pe care eu, personal, am învăţat‑o de la mai marele meu
Meşter în ale epicului, Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Da, acest secol este încă o dată al meu.
Nu, nu în sensul imediat că mi‑ar aparţine – posesiunile mele, puţine,
se află în cu totul altă parte! –, deoarece fiinţa mea de carne,
aşa‑zisa biografie a mea s‑a întâmplat pe nava sa, pe „coverta” sa amplă
şi extrem de dramatică, la limita barbariei, o platformă, un peisaj cu
note abrupt primitive şi un orizont adesea macabru. Dar, mai ştii, poate
cu unele luciri profetice?! E un secol ce părea, sau va părea, ca şi
ades citatul de mine Ev Mediu primar, ca o cheie a destinului nostru, al
tuturor? Sau, oricum, măcar al destinului continentului pe care trăim?
Şi pe care ne regăsim mormintele!
Nu,
nu mă dezic de el, de acest secol, aşa cum nu mă dezic de biografia mea
socială, precum unii contemporani obosiţi sau dezamăgiţi din nu se ştie
din ce pricini de ceea ce ar fi trebuit să fie destinul lor,
de propria lor viaţă sau biografie, îmi aparţine şi, dacă va fi şi voia
Lui, îi voi aparţine. Sunt aici şi, ha, ha, era cât pe ce să adaug că încă
sunt aici, ceea ce ar fi fost cu totul neavenit şi fals, cum se scrie
în actele notariale. Nu, sunt cu adevărat aici dintr‑un fel de
eternitate, cea născută odată cu mine. Sigur, unii vor retorca şi faptul
că această „eternitate” arogant invocată e discutabilă, în măsura în
care scrisul meu, adică existenţa mea, cum se zice specifică, literară,
va dăinui! Posibil nu pentru totdeauna, numeroşii mei detractori nu se
află, de data aceasta, în culpă, au şi ei propriul lor adevăr, dacă n‑ar
fi decât popria lor nedumerire, adesea stângaci sau pripit manifestată,
deoarece… într‑un unic sens au şi ei dreptate. Ei nu se aşteptau ca eu
să apar, mai ales în forma şi în sunetul artei care m‑a anunţat şi, se
pare, m‑au confirmat. Măcar pentru unii! Pentru un timp. Care? Cine poate şti, cine poate jura?!…
Andrei
Ursu și-a dedicat mare parte a ultimilor 30 de ani încercând să-i facă
dreptate tatălui său, Gheorghe Ursu, ucis și torturat se Securitate
Gheorghe Ursu a murit în noiembrie 1985 în arest, ucis în urma
torturii aplicate de ofițerii Securității și de colegii săi de celulă,
după o anchetă care se deschisese la începutul acelui an și după ce
fusese arestat sub pretextul că ar fi deținut în apartamentul său 18
dolari.
Opoziția victimei față de regimul
comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care
anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest
regim”. I
Din motivarea judecătoarei Mihaela Niță, argument al achitării securiștilor care l-au torturat pe Gheorghe Ursu
Gheorghe Ursu era, în realitate, de multă vreme urmărit de Securitate,
pentru că trimisese două scrisori la Europa Liberă, care fuseseră
prezentate în emisiunile lui Virgil Ierunca și ale Monicăi Lovinescu.
Între timp, Securitatea pusese mâna și pe caietele Jurnal, în care
consemna revolta sa față de dictatura comunistă. Două colege, dintre
care una era turnătoare la Poliția Politică, au predat Securității
caietele ținute la birou. Gheorghe (Babu) Ursu era poet publicat deja și
inginer specializat în riscul seismic. La 30 de ani de la căderea
comunismului, Curtea de Apel București i-a achitat, în primă instanță,
pe ofițerii de Securitate care l-au anchetat - Marin Pârvulescu și
Vasile Hodiș. Zilele acestea, a apărut motivarea judecătoarei - Mihaela
Niță - care afirmă că Gheorghe Ursu nu a fost disident anticomunist. „Opoziția victimei față de regimul comunista
fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior,
pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”, a scris judecătoarea Mihaela Niță, care a prins căderea dictaturii în 1989 ca studentă la Facultatea de Drept.
Am vorbit cu fiul lui Gheorghe Ursu, Andrei, aflat în Statele Unite,
care pregătește atacarea la Înalta Curte a sentinței. L-am întrebat cum
a primit argumentele din motivarea publicată cu o zi înainte.
Andrei Ursu. „M-a frapat nu doar că judecătoarea Niță folosește
argumentele Securității cu privire la modul cum a lucrat Securitatea în
anii 80 – că ar fi lucrat cu mănuși, că nu ar mai fi existat victime, că
nu ar mai fi existat o represiune sistematică împotriva opozanților,
dar folosește chiar cuvintele Securității. Folosește termeni de genul „
în anii 80 s-a lucrat cu influențare pozitivă, cu temperare” – aceștia
sunt termenii Securității, sunt niște eufemisme. Se știe, Securitatea a
reprimat poporul până la căderea dictatorului. Securitatea ținea poporul
în starea de frică și teroare. Au existat sute de victime în anii 80.
Sunt cunoscuți deținuții de la Aiud, care au fost torturați sălbatic
acolo, dar și muncitorii de la Brașov, mii de opozanți cărora li s-au
făcut dosare deghizate, de drept comun. Ceaușescu nu voia să se știe de
opozanți și, cu fiecare ocazie, Securitatea mistifica represiunea
politică sub acoperirea miliției, cu învinuiri de drept comun”.
Andrei Ursu a căutat ani de zile dovezi care să ducă la pedepsirea
celor care i-au ucis tatăl în temnițele comuniste. După ce a citit
motivarea, spune că este foarte îngrijorat de raționamentele
judecătoarei, ca și de sentința de achitare în cazul celor doi care i-au
anchetat tatăl. Securitatea are încă putere „Ce am observat la instanță este că inculpații au
chemat ca martori cam 20 de generali și colonei de Securitate, muți
dintre ei cunoscuți – Aurel Rogojan, Vasile Mălureanu și Filip
Teodorescu, prezenți în viața publică”, care sunt chemați la emisiuni de
televiziune și participă, precum s-a întâmplat recent, la aniversări
ale revistei rezerviștilor din Securitate, „Vitralii”, la care a fost
prezent și actualul șef al SRI, Eduard Hellvig .
A cedat presiunii Securității. Este
singura explicație pe care o am. Poate să fie frică, orice alt tip de
influență, dar nu există niciun dubiu pentru mine că a contrafăcut acest
caz
Andrei Ursu despre motivarea judecătoarei Mihaela Niță
„Au încă putere în instituțiile statului, în mass media. Această
prezență - aici revin la îngrijorarea legată de decizia doamnei Niță -
rezultă că a fost influențată de acești generali SRI. Au venit acolo în
forță și i-au schimbat atitudinea. Nici nu a mai vrut să accepte martori
de-ai noștri”, spune Andrei Ursu. Își amintește cum Petre Mihai
Băcanul, ziaristul disident, care a fost eliberat în decembrie 1989 din
închisorile comuniste, a fost martor în procesul Ursu. „Doamna
judecător nu a vrut să asculte cum disidentul Petre Mihai Băcanu a fost
torturat chiar de Marin Pârvulescu. L-a acceptat ca martor, dar când dl
Băcanu a fost rugat de noi să descrie tortura și urmările, doamna
judecător a respins întrebarea”, spune Andrei Ursu.
L-am întrebat cum își explică o asemenea atitudine din partea
judecătoarei, de a spune că Gheorghe Ursu nu a fost disident? Au fost în
2019 mai persuasivi generalii de Securitate decât probele din dosar?
Andrei Ursu - „A fost intimidată, timorată de acești securiști.
Timp de trei ani a judecat această cauză. A văzut zeci de martori, sunt
zeci de volume de probator din care rezultă statutul foarte clar de
opozant al lui Gheorghe Ursu, acțiunile lui, scrisorile lui la Europa
Liberă, refuzul de a-și turna prietenii, tortura. Știa toate
datele. Nu există niciun dubiu că nu știa. A cedat presiunii
Securității. Este singura explicație pe care o am. Poate să fie frică,
orice alt tip de influență, dar nu există niciun dubiu pentru mine că a
contrafăcut acest caz. A dat o sentință ca să-i scape basma curată”. Fiul lui Gheorghe Ursu crede că sentința în procesul tatălui
său și faptul că nu a fost considerat disident ar putea fi un precedent.
Se pare că la 30 de ani de la
Revoluție, mai există frica de Securitate în Justiție. Noi speram că
ne-am ales măcar cu atâta, o justiție independentă, nu aservită
intereselor Securității, ca înainte de 1989. Se pare că nu am ajuns încă
acolo
Andrei Ursu despre motivarea în dosarul uciderii sub tortură a tatălui său
Andrei Ursu invocă procese încă nefinalizate - al faptelor de la
revoluția din 1989, cele de la Timișoara și din 21 și 22 Decembrie, de
la București, când oameni care au ieșit pe străzi împotriva dictaturii
au fost închiși, uciși, ca formă de reprimare a revoltei. „Mai este
și dosarul revoltei de la Brașov (din 1987 n.r), dosar aflat în lucru.
Și lor li s-au înscenat fapte de drept comun, dar au fost anchetați de
Securitate”. „Vorbim de un regim criminal până în ultima clipă. După un
astfel de precedent, pot fi absolviți toți criminalii de la Brașov, toți
torționarii disidenților din anii 70-80, iar victimele lor vor rămâne
fără dreptate. Ar fi îngrozitor!”, spune fiul lui Gheorghe Ursu.
A făcut apel la sentința pronunțată de Curtea de Apel București și speră ca într-o lună să reînceapă procesul. „La
Înalta Curte sper să dăm de un judecător onest și curajos. Se pare că
la 30 de ani de la Revoluție, mai există frica de Securitate în
Justiție. Noi speram că ne-am ales măcar cu atâta, o justiție
independentă, nu aservită intereselor Securității, ca înainte de 1989.
Se pare că nu am ajuns încă acolo”, spune Andrei Ursu. Securitatea urmărea să-l discrediteze pe Gheorghe Ursu și să decredibilizeze Europa Liberă
Înainte de a închide discuția, îl întreb pe Andrei Ursu dacă are ceva
de adăugat față de întrebări și îmi spune că, după mulți ani de când a
cercetat dosarele tatălui său și-a dat seama de rolul pe care Gheorghe
Ursu i-l acorda Europei Libere.
Europa Liberă trebuie să țină trează
ura românilor contra regimului totalitar în care trăiesc. Să-i îndemne
la răzvrătire organizată sau măcar la nesupunere, sau măcar să facă
totul pentru a-și menține libertatea de gândire
Declarație a lui Gheorghe Ursu, consemnată în dosarul penal pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste
Parcurgând dosarul penal pe care i l-a deschis regimul comunist,
pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste, pe lângă cel de drept
comun, pentru deținerea de valută (18 dolari), Andrei Ursu a observat
că Securitatea era interesată să-l convingă să se dezică de trimiterea
scrisorilor la Europa Liberă. „Era interogat ca să recunoască de ce a trimis scrisorile la
Europa Liberă, ce bani, ce avantaje a primit, cine l-a determinat să le
trimită. Voiau să demonstreze că nu din convingere, ci pentru bani, sau
că era dezaxat. Erau încercări de deturnare a unui act autentic de
revoltă la adresa lui Nicolae Ceaușescu. Încercau să discretiteze
acuzatia la adresa lui Ceausescu. Încercau să-l facă să spună că a
primit bani pentru scrisori pentru a decrebiliza Europa Liberă”, spune
Andrei Ursu.
Caută printre hârtii și citește un fragment dintr-o declarație a lui Gheorghe Ursu din timpul anchetei, din 1985. „Europa
Liberă trebuie să țină trează ura românilor contra regimului totalitar
în care trăiesc. Să-i îndemne la răzvrătire organizată sau măcar la
nesupunere, sau măcar să facă totul pentru a-și menține libertatea de
gândire”, declarație consemnată de ofițerii de Securitate în timpul
torturilor la care l-au supus pe poetul inginer, care urma să moară în
celulă, în luna noiembrie a acelui an.
„Dacă ar fi spus că ar fi primit bani și le făcea jocul, probabil nu
l-ar fi ucis, era o victorie propagandistă împotriva Europei Libere. E
posibil ca acolo, în detenție, să-și fi asumat destinul. Probabil că
acolo a hotărât, până în ultima clipă, să nu cedeze pentru că ținea la
Europa Liberă”, a spus Andrei Ursu, după aflarea motivării Curții de
Apel București în cazul achitării securiștilor care l-au ucis pe tatăl
său, disidentul anticomunist Gheorghe Ursu
luni, 27 ianuarie 2020
Cosmin Perța și-a lansat romanul Arșița la Cluj FOTO Alexandra Turcu
Cosmin Perța, scriitor: „Ar trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru”
Cosmin
Perța este directorul editorial al secției de beletristică pentru
Editura Paralela 45, postură din care insistă, de câțiva ani, să publice
proză și poezie românească. În ciuda faptului că, spune el, publicul
pentru literatura scrisă în limba română se reduce la câteva mii de
persoane.
Ultimul său roman, Arșița, încheie o trilogie a cărui
personaj principal, enigmaticul Teofil, are ceva din încăpățânarea și
credința în oameni a creatorului său maramureșean.
Am vorbit cu Cosmin despre generația noastră, copiii născuți la
începutul anilor ’80, și copilăria care ne-a format. Despre lucrurile pe
care e mai greu să le vorbim cu părinții noștri. Despre istorie, ratare
și literatura română.
Reporter: La lansarea ta de carte de la Cluj, unul din
criticii prezenți a spus că ai avut, de-a lungul carierei tale, o
„conduită publică exemplară”. Vreau să te întreb ce alt gen de laude din
categoria asta mai primesc scriitorii azi?
– Nu prea merg la lansări de carte, în afară de cărțile pe care le
lansăm noi. Dar asta, că „e un om bun”, se primește, de obicei.
– Ai spus, la aceeași lansare, că prin volumele astea, încerci să fixezi o istorie. Să ți-o asumi…
– Acuma, fiecare își asumă istoria în mod individual. Dar cred că
noi, ca nație, suferim de chestia asta, nu avem o identitate istorică
foarte bine constituită.
Adică informațiile istorice au fost fie falsificate, fie ascunse, fie
nu ne interesează, pur și simplu. Și atunci se construiesc tot felul de
mitologii istorice, mai mult. Fiecare cu nebunia lui.
Ce mă îngrijorează pe mine e că sub măștile astea și sub umbrele
astea ale unei istorii incerte se pot ascunde tot felul de monștri. Și,
de fapt, se întâmplă tot felul de atrocități. Care trec pe lângă noi. Cu
ideea că nouă nu ni se pot întâmpla.
Atâta vreme cât e la vecinul, și nu e la mine, e okay. Și
asta mi se pare cea mai toxică gândire. Dacă permiți să se întâmple la
vecinul, permiți să se întâmple și la tine, doar că nu știi când va
veni.
Și cred că până la urmă ăsta a fost declicul pentru volumul ăsta. E o
carte care vrea să vorbească puțin despre atrocitățile din proximitatea
noastră. Despre ce se întâmplă chiar lângă noi. Vreau să spun că ar
trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru. Toți avem
tendința de a ne băga capul în nisip.
Suntem indiferenți, foarte mulți dintre noi, pentru că ni se pare că
răul nu ne vizează direct. Doar că acest „direct” e foarte înșelător. De
fapt, ne vizează. Chiar dacă nu ne omoară pe noi, ne erodează moral,
uman și spiritual. Pentru că noi, undeva în subconștient, suntem, de
fapt, conștenți. Știm ce se întâmplă, știm ce e bine și ce e rău, dar
spunem „e la ei, acolo”.
Acum, cartea mea nu are o miză din asta moralizatoare, un mesaj. Nu face decât să spună o poveste și să descrie o atmosferă. – Care au fost poveștile tale preferate, în ultimii ani?
– Cele mai interesante, în ultimii ani, cel puțin, au fost poveștile
pe care le-am auzit de la oameni. Mai mult decât cărțile pe care le-am
citit. Am început să fiu foarte interesat de psihologia umană. Mă
interesează întâmplările care îi fac pe oameni să devină ceea ce sunt la
o anumită vârstă.
Și să își asume: uite, eu sunt Costel și fac asta. Ei,
Costel a ajuns să facă niște lucruri pentru că are o istorie în spate.
Are niște povești. Și de asta, la oamenii pe care îi întâlnesc, sunt
foarte interesat de poveștile din spatele lor.
Cum au gândit, cum au ales anumite lucruri, cum au luat unele
decizii. Până la urmă fiecare decizie ne duce viața pe un drum sau
altul. Și de asta am fost mai atent la oameni și la poveștile lor. Și
cred că și asta influențează literatura pe care o scriu acum.
Sunt mai preocupat de partea asta de istorie a umanului ascunsă în
povestea fiecărui individ. Și a felului în care se raportează la viață.
Fiecare dintre noi ascunde undeva în el un eveniment care i-a schimbat
viața.
Și atunci, mai ales după câteva pahare, devin un soi de detectiv și întreb și devin foarte enervant. – Ai vreo decizie pe care ai luat-o și acum ai schimba-o?
– Mai multe. Mă trezesc în multe dimineți și joc jocul ăsta cu mine:
oare cum aș proceda dacă aș putea s-o iau de la început. De după liceu
încolo. Liceul nu vreau să-l retrăiesc! (râde)
Dacă aș lua alte decizii, dacă aș urma alți pași. Evident că lucrul
ăsta e imposibil, dar este un exercițiu în care te joci cu o grămadă de
probabilități, spații ficționale până la urmă. Și există, într-adevăr,
și finaluri mai fericite decât prezentul.
Cert este că fac asta din plăcerea de a mă juca, nu pentru că aș fi
nemulțumit de viața mea. Dar, desigur, sunt și decizii regretabile în
viața unui om. Lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel. De fapt,
nu știi dacă ar fi fost mai bine sau nu.
Dar uneori e posibil să ai impresia că o decizie pe care ai luat-o a
produs niște efecte devastatoare pentru cineva foarte apropiat. Atunci
de fapt vrei să-l ferești pe cel de lângă tine.
Mă gândesc, de exemplu, la decizia pe care am luat-o când am
divorțat. Cei mai afectați au fost copiii. Acum, probabil, dacă aș putea
să decid din nou, poate că nu aș mai divorța, dar nu știu dacă
prezentul ar fi foarte roz.
Trăim fiecare cu deciziile pe care le-am luat. Dacă nu, e posibil ca
la un moment dat să ți se ducă pământul de sub picioare. Și să cazi
într-un hău al probabilităților și asta e cea mai urâtă posibilitate de
viitor. – Criticii spun că sondezi, în cărțile tale, un soi de sentiment al ratării. Cum percepi ratarea, în relație cu viața ta?
– Cum cred că ar trebui să o perceapă orice om: ca pe ceva ce se
poate întâmpla oricând. Nu ca pe-o iminență, neapărat, dar ceva ce se
poate întâmpla la fiecare pas. Toți putem rata.
Mă gândesc des – nu mă obsedează ratarea – dar o pun cumva mereu înainte. Până la urmă, te gândești: okay, o să ratez. Și? Care-i chestia?
Până la urmă toți ratăm în ceva sau în mai multe. Problema nu este
ratarea. Ratarea se întâmplă de multe ori, uneori nici nu suntem
conștienți de ea. Problema este asumarea acestei ratări.
Pentru că dacă ți se pare că s-a întâmplat un soi de episod cosmic
care ți-a schimbat toată viața, te transformi într-un soi de epavă
umană. Acolo e, de fapt, adevărata ratare. Ratarea nu ca acțiune, ca
gest, ci personificată. Interiorizată. Asta te scoate din joc. Te
marginalizează și ceilalți și chiar dacă vrei, la un moment dat să
revii, e aproape imposibil. – Dar uite, vorbim în sfârșit de lucrurile astea. În
manualele de psihologie ale generației noastre era doar clasificarea aia
a temperamentelor: coleric, sangvinic, flegmatic…
– Eu am fost mereu cam flegmatic așa (râde). – Cum am descrie generația noastră? Adică, noi am avut cei
șapte ani de-acasă în comunism și adolescența în libertate, cum s-ar
spune.
– Nici nu știu ce să zic. Mie anii ’90 mi se pare c-au fost cei mai
siniștri ani. Mai siniștri și decât anii ’80, pe care noi nu i-am trăit
direct. Tocmai pentru că îmi amintesc foarte bine perioada aia în care,
vezi Doamne, era libertate, toată lumea făcea cam ce voia, bișnița era
în floare, începuseră să apară toate mizeriile de produse de afară pe
care noi le mâncam cu sentimentul că mâncăm aur.
Îmi amintesc și acum: băgam tone de margarină și parizer unguresc. Nici nu vreau să-mi amintesc ce-am mâncat în anii ăia.
Mie mi se pare că a fost o mare tristețe socială. Oamenii erau
liberi, dar nu știau ce să facă cu libertatea asta a lor, în afară de
câțiva, foarte descurcăreți. Ceilalți, marea majortate, erau foarte
confuzi.
Aveam acces la alte piețe, era interesantă diversitatea, dar inflația
era îngrozitoare, salariile foarte mici… Îmi amintesc că eram prin
clasa a șasea și doamna profesoară de anatomie a venit și ne-a arătat o
rotiță de cașcaval.
Ne-a zis: copii, dacă vedeți vreodată așa ceva în magazin, să
cumpărați, să-i puneți pe părinții voștri să cumpere, pentru că este un
aliment foarte hrănitor, cu nu știu câtă proteină. Și noi ne uitam fascinați la aia. Ăia au fost anii ’90. Cam astea erau timpurile.
Pe de altă parte, am crescut cumva liberi, dar mult mai influențați
de chestii mai toxice decât generațiile dinaintea noastră. Aveam
libertatea generației cu cheia la gât, că și noi eram tot așa.
Numai că noi puteam să mergem la striptease, la biliard, la bar,
niște opțiuni pe care în comunism nu le aveau. Noi oleacă ne-am
dezmățat, ca să zic așa.
Ne-am făcut de cap fără niciun fel de control. Și a fost o chestie bună într-un fel.
Pentru că ne-a dat senzația că avem putere, că putem să facem lucruri, ne-a dat încredere în noi. Cei care am supraviețuit! (râde)
Ne-a dat impresia că putem să spargem munți, să facem ce vrem. După
aia, când am ajuns să ne maturizam, am ajuns la facultate, am dat piept
cu sistemul, acolo, cumva, iar s-a pierdut o parte foarte mare dintre
noi. Pentru că s-au blazat când și-au dat seama cu ce se luptă. – Și au devenit asistenți universitari…
– Au devenit asistenți universitari, cei care au reușit (râde). Unii au încercat să intre în politică, să schimbe lumea din interior. Și au ajuns corupți. – E un eșec sau au devenit profesioniști?
– Au devenit profesioniști. Idealul comun se transferă individual: banii dumneavoastră trec prin buzunarul meu (râde). Știi cum era aia: vi-i țin eu! – Ai povestit de copilăria noastră. Mi se pare că am avut așa
un imaginar simpatic, mă gândesc că-i auzeam pe ai mei vorbind de
Caritas, de unde scoți de șapte ori mai mulți bani. Suna așa, ca o
magie…
– Din fericire lumea nu mai e așa credulă ca atunci. Dar atunci, în
anii ’90, cred că toată România era o uriașă masă de manevră, dacă știai
cum s-o apuci și dacă aveai instrumentele necesare. Oamenii ieșiți din
comunism erau orbiți, ca atunci când ieși la lumină după mult întuneric.
Eu am descoperit lumea pe cont propriu. A fost bine pentru că nu era
nimic filtrat, să fiu protejat… am avut acces la tot, de la cruzime la
dragoste. Și-n felul ăsta am cunoscut oameni și cred că până la urmă m-a
pregătit pentru un soi de asumare a realității.
Întorcându-mă la deciziile pe care le luăm în viață: mi-am dat seama
că deciziile pe care le-am luat mereu, de-a lungul vieții, au fost cele
mai incomode. N-am luat niciodată deciziile „safe”. Drept dovadă,
iată-mă, scriitor. – Ne vine mult mai ușor decât părinților noștri să vorbin
despre ratare, rușine sau violență. Și e ciudat când începi să remarci
că părinții nu pot vorbi de niște lucruri…
– Păi sunt niște inhibiții. Tabuuri. Sunt firești pentru fiecare
generație, cred. Fiecare crește cu un fel de formatare psihologică și
morală. Eu m-am lovit de asta, în medii cât se poate de diferite. Oameni
cu o generație sau două mai în vârstă, venind din medii culturale… cu
cât veneau dintr-un mediu mai elevat, mai educat, cu atât aveau mai
multe interdicții și tabu-uri.
Mi se părea puțin contradictoriu. Invers decât ar trebui să fie.
Asociau ideea de cultură cu ideea de superioritate într-un fel, un soi
de elitism. Și atunci lucrurile vulgare sunt doar pentru vulg. Dar
gândește-te că noi ne raportăm acum așa, pentru că noi venim dintr-o
istorie foarte recentă. Oamenii ăștia au trăit așa secole. Noi suntem
ăia proaspeți, ca să zic așa. – Eu mă întreb uneori dacă suntem conștienți de efectul
anilor de comunism asupra familiilor noastre, nu neapărat asupra
noastră, ca persoane.
– E foarte greu să faci asta. În primul rând pentru că poți să
transferi doar poveștile. Dar nu poți trăi teama de atunci și nici nu o
poți explica. Poți să le reconstruiești, dar nu știi niciodată dac-o să
semene cu ce-a fost acolo, cu originalul. Și atunci cu fiecare
generație, de fapt, se pierd senzațiile, atmosfera.
Vorbind de comunism, povesteam cu alt jurnalist, care a fost la o
dramatizare după Fenomenul Pitești. Erau și câțiva supraviețuitori acolo
care au spus, la final, că n-a fost nicio exagerare. Și am zis, bun, și
oare ce-o să înțeleagă adolescenții de acum din Fenomenul Pitești?
Pentru ei e o poveste, ca Holocaustul, ca al Doilea Război Mondial, ca
orice alt eveniment istoric, oricât de grav.
E o poveste. Informația istorică, în sine, nu transmite emoția.
Pentru asta există literatură. Care să recreeze puțin atmosfera aia.
Să-ți dea măcar o părticică din senzațiile de atunci. O reconstrucție
emoțională a istoriei. De care cred că este nevoie. Altfel o să fim tot
mai distanți, mai opaci la ce se întâmplă. Știm că s-a întâmplat. Dacă
nu îți spune nimic, dacă nu-ți declanșează o chestie imunitară, un
anticorp, se va întâmpla din nou. – Avem copii de aceeași vârstă. Știi ce au pe telefon?
– Știam, într-o vreme. (râde) Pentru că aveam o aplicație de familie.
Și după aia n-am mai avut aplicația. Dar acum mă pune fiică-mea să-mi
instalez tot felul de aplicații, ca să comunicăm pe ele. Nu am cum să
țin pasul cu toate. – Voiam să te întreb asta. Cum ținem pasul cu ei?
– Dar nu-i obligatoriu să ținem pasul cu ei. Pentru că sunt acum
într-o zonă în care descoperă tot. Și sunt foarte multe rahaturi pe care
trebuie să le descopere.
Adică, ai nevoie de experiență ca să ai discernământ. Și pentru asta
trebuie să vezi foarte multe lucruri. Noi am trecut de asta, nu mai
trebuie să descoperim foarte multe lucruri. – E, eu aș vrea să mai descopăr niște lucruri…
– Hahaha! Da, și eu, dar nu așa, cu găleata. Mai rafinat cumva. N-ar
mai trebui să ne intereseze atât opțiunile, pentru că noi ne-am făcut
alegerile. Acum rămâne să devenim profesioniști pe direcțiile noastre.
Să ne specializăm tot mai mult pe niște chestii. Cred că asta e mai
important pentru noi: să devenim specialiști foarte buni în ce facem. – Aș vrea să vorbim și de partea cealaltă a carierei tale, cea de editor. Cum vezi lumea asta a tinerilor scriitori români?
– Să știi că și în poezie și proză e o diversitate mare și nu mai
poți să spui că există o direcție. Mai ales la post millenials, nu mai
există o direcție, una singură. Pot fi influențați de un om pe care l-au
cunoscut la un cenaclu virtual, că acum cenaclurile reale sunt tot mai
puține.
Există o sumedenie de tendințe, și dintre ele sunt foarte puțini
autori care reușesc. Or, pariul unui editor nu e doar să găsească un
tânăr autor care vrea să debuteze, care dă o carte bună într-o zonă
estetică sau ideologică.
Ci să găsească pe cineva care o să fie preocupat de asta, o să mai
scrie, o să mai scoată o carte. O să fie de cursă lungă. Pentru că cei
mai mulți debutanți sunt oameni de o carte, două.
Apoi cariera lor se frânge pentru că sunt foarte deziluzionați, au
așteptări foarte mari la început. Așa că în momentul de față avem autori
care încă experimentează cu modernismul. Not my thing! Sunt autori care descoperă și experimentează o grămadă de formule postmoderne, că nici postmodernismul n-a murit. – Nimic n-a murit.
– Evident, toate coexistă. Asta este ideea. Ultima modă acum e zona
asta de post ironie, scriitori tineri în plină post ironie. Cred că mai
durează un an-doi, și apoi descoperă altceva. Post umanismul e iar
foarte la modă acum. Ai de unde să alegi.
Sunt foarte mulți tineri buni, promițători, cu care dacă lucrezi
puțin… și ei să și accepte să lucreze cu tine, atunci te duci undeva.
Cei mai mulți sunt reticenți și au impresia că dacă le elimini două
versuri le distrugi poemul și toată construcția. Dar sunt și unii cu
care poți să lucrezi. – Ce crezi că o să supraviețuiască valurilor ăstora?
– Nu cred că o să supraviețuiască valul. O să supraviețuiască autori,
dacă o să supraviețuiască. Până la urmă autorii contează, nu valurile
estetice sau ideologice. Pentru că toate sunt create de ideologie.
Și de asta cred că rezistă autorul suficient de talentat, suficient
de experimentat să fie eficient în ceea ce face. Să fie profesionist. Și
să spună o poveste. E, acela va rămâne, indiferent de temele lui,
indiferent dacă e post ironic sau nu. – Care e provocarea anilor ăstora pentru editorii de carte scrisă în limba română?
– Păi numai provocări sunt! Cartea scrisă în limba română e spaima
editorilor. Pentru că nu avem un public pentru literatura română.
Sau nu avem un public suficient de mare pentru oferta de scriitori.
Și atunci cartea românească merge cam în pierdere sau la limita
subzistenței. Din poezie apar tiraje infime și sunt cumpărate foarte
puține cărți. – Editorii de poezie sunt oricum niște luptători cu morile de vânt.
– Sunt. – Și distribuția este foarte proastă pentru poezie…
– Pentru că librarii nu iau poezie, că editorii săracii poate că ar
vrea să trimită cărțile. Dar sunt librarii care nu îți iau poezia. Când
le pui poezie în ofertă și ei trebuie să-ți facă comanda, refuză, sau nu
comandă deloc. Pentru că nu se cumpără, zic ei.
Dar nici nu vor să încerce s-o pună în raft. Adică e un cerc din ăsta
vicios pe care din păcate n-ai cum să-l spargi. Ești la mâna
librarului, care nu vrea să-ți ia poezie, poetul, săracul, ar vrea și el
să-și vadă cartea în librărie…
Și tu trebuie să-i explici că nu ești tu de vină, ci librarul, care
nu vrea să-i comande cartea. Din păcate, chiar trebuie să fii un Don
Quijote, pentru că te lupți cu niște mori de vânt. Soluția ar fi să avem
un public mai mare, mult mai mare decât avem acum.
Noi suntem o țară de, hai să zic, 17 milioane, cîți mai suntem în țară.
Publicul nostru cititor de literatură română numără câteva mii. Ceea
ce este infim. Pe miile astea se bat toate editurile și toți autorii
români. Și atunci e foarte complicat să ajungi să vinzi câteva sute de
exemplare dintr-o carte de proză chiar, nu doar de poezie.
Pentru că autori apar, unii foarte buni, care trec neobservați. Și
atunci trebuie să investești în marketing, să investești în promovare…
Și mai e ceva: publicul român este unul care se fidelizează foarte
repede. Dacă el cumpără de la editura cutare, nu mai are nici timp, nici
energie, nici bani, să caute și la ceilalți.
Și atunci se duce chitit acolo și ia orice îi oferă editura
respectivă, fără să mai încerce altceva. Așa că pentru editorii care
intră pe piață și vor să spargă munți și să facă colecții de literatură
română, publicul nu e publicul actual al literaturii.
Acela de obicei este fie fidelizat, fie e foarte greu să-l atragi de
partea ta. Și atunci trebuie să-ți faci un public propriu, din rândul
tinerilor, din rândul celor care nu au apucat să fie fidelizați, care
acum descoperă literatura. – Succes cu asta…
– Hahaha. Aici e o mare problemă. Majoritatea se opresc din citit
după ce și-au dat bacalaureatul. Și poți să-i atragi, dar nu cu
evenimente de tip Cântarea României. Și din păcate încă avem reflexul
ăsta.
Și-ți mai trebuie implicarea din partea statului, că un ONG n-o să poată să facă de unul singur campanii naționale.
Dar aici deja vorbim de niște lucruri în care astrele trebuie să se
alinieze. Și probabil că avem de așteptat. Nu știm exact câte secole.
Cosmin Perța are 37 de ani și este din Vișeu de Sus, Maramureș. A
absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A
obținut doctoratul cu o lucrare de cercetare despre fantasticul în
literatura est-europeană. Este lector la Universitatea Hyperion din
București. A debutat în 2002 cu volumul de poezie Zorovavel. A
publicat poezie, proză și eseuri. În 2012, a fost desemnat Tânărul
prozator al anului, într-un eveniment organizat de Institutul Cultural
român.
De ce a învățat LIMBA DACĂ Richard I al Normandiei, în secolul X?
Dacă
Adevărul Istoric ar fi pus la locul lui, tot ce știm noi astăzi despre
istoria antică a Europei ar fi aruncat în aer. Astfel, un alt episod
istoric surprinzător și necunoscut în România, legat de traco-geto-daci,
ne vine tocmai din Franța. „Ce treabă ar avea dacii, geții sau tracii
cu Franța?” – ar întreba unii. Dacă luăm în discuție izvoarele istorice,
atunci au multă treabă…
Astfel, istoricul normand Dudon de
Saint-Quentin, care a scris o istorie a primilor duci de Normandia, ne
spune în secolul X că William Spadă-lungă, tatăl viitorului Richard I al
Normandiei, a dat dispoziție (lui Bothon) ca fiul lui să învețe limba…
DACĂ.
Iată citatul: “Pentru că locuitorii
din Ruen utilizează mai mult limba romană decat limba dacă, și pentru că
cei din Bayeux se servesc mai mult de limba dacă decât de cea romană,
eu vreau ca fiul meu sa fie dus cât mai repede posibil la Bayeux ca să
fie, Bothon, crescut și format sub responsabilitatea ta cu cea mai mare
grijă în limba dacă, învățând-o definitiv ca să poata discuta mai târziu
cu oamenii de origine dacă.” („De moribus et actis primorum Normanniae ducum”)
Desigur, prima întrebare care ne poate
veni în minte este: Ce să caute dacii sau limba dacă pe teritoriul
Franței, acum 1.000 de ani, că doar ni s-a spus la istorie că dacii,
geții și tracii au dispărut de pe planeta asta, chiar din sistemul
solar, încă din antichitate?!? Și, desigur, și-au luat și limba cu ei…
Păi, în realitate, legendele normande
vorbesc despre originea troiană, adică tracă, a normanzilor, relatând
cum, după căderea Troiei, regele Antenor a fugit cu 2000 de cavaleri și o
suită de alte 500 de persoane, a trecut pe lângă Dunăre, prin Dacia,
Panonia, Germania si a ajuns in Scandinavia… De acolo, mai târziu,
urmașii acelora au coborât în Normandia. Ceea ce explică acest
surprinzător episod de istorie medievală. (Citește aici: Légende de
l’origine troyenne des Normands)
Despre aceste legende ale originii
troiene (tracice) a normanzilor ne vorbesc Dudon de Saint-Quentin (a
trăit între 965-1043), Guillaume de Jumièges (a trăit între 1000-1070)
și Benoît de Sainte-Maure (a murit în anul 1173).
Peste toate, cercetătorul Gabriel
Gheorghe spune în cărțile sale că limba franceză veche (cea de azi este o
limbă academică confecționată acum câteva secole pentru a unifica
dialectele din Franța) conține foarte multe cuvinte identice cu cele
românești și că românii de azi pot să o înțeleagă destul de bine, mai
bine decât francezii de astăzi!!! Te pune pe gânduri acest lucru, nu-i
așa?
Și istoria surprinzătoare a normanzilor nu se oprește aici. Voi reveni în curând…
Ca o notă de final, vă reamintesc că și
istoria înființării Romei are legătură cu legenda troianului Eneas care a
ajuns în peninsula italică după războiul Troian și a pus bazele unei
cetăți. Ce mică și plină de traci e lumea!
INTERVIU: Amos Oz, despre trădători, fanatici şi despre criza
democraţiilor de azi, lipsite de lideri de anvergură, dar prinse în
capcanele naţionalismului şi xenofobiei
(interviu publicat pe News.ro) Fără
ca asta să le fi fost intenţia, Hitler şi Stalin au făcut lumii un
cadou paradoxal: au creat un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult
de jumătate de secol mulţi oameni au fost ruşinaţi să fie numiţi
rasişti sau să îşi manifeste deschis şovinismul, spune scriitorul
israelian Amos Oz, într-un interviu acordat în exclusivitate agenţiei de
presă News.ro. Acum, însă, termenul de valabilitate al cadoului a
trecut şi vechi instincte reprimate revin în scena pe care lupta se dă
nu între civilizaţiile lui Huntington, ci între fanatici şi toţi
ceilalţi. Mai mult, adaugă Oz, absenţa liderilor politici cu viziune
face şi ea parte din tabloul unei crize a democraţiilor contemporane. În
acest context, Amos Oz dezvăluie că, după alegerile prezidenţiale din
SUA, i-a transmis un mesaj Angelei Merkel, în care o numeşte ”liderul
lumii libere”. Scriitorul aminteşte că, de multe ori, cel care iese din
rând şi îşi asumă schimbarea va fi etichetat drept ”trădător”, aşa cum
s-a întâmplat şi cu Iuda, a cărui poveste neo-testamentară e
responsabilă pentru mult sânge vărsat în istorie.
Amos Oz este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai lumii,
totodată o voce puternică şi legitimă în spaţiul public. Nu se
eschivează de la a denunţa răul, politic şi social, acolo unde acesta
există, de la a lua poziţie faţă de teme esenţiale, cum este, în Israel,
tema confictului israelo-palestinian. Adept al ”soluţiei celor două
state”, Amos Oz spune, răspicat, că oriunde există viaţă, există şi
compromisuri.
În interviul telefonic, Amos Oz vorbeşte şi despre relaţia dintre
fanatism şi trădare, despre nevoia umană de a identifica ţapi ispăşitori
şi de a-i eticheta drept trădători pe toţi cei care ies din mulţime şi
îşi asumă schimbarea. Fanatismul, crede scriitorul israelian, este în
nucleului conflictelor din epoca pe care o trăim: nu este vorba, aşa cum
credea Samuel Huntington, despre o ciocnire de civilizaţii şi nici
despre o luptă între Est şi Vest, ci despre bătălia dintre fanatici şi
noi, ceilalţi.
Pe de altă parte, spune Amos Oz în interviu, lumea modernă stă sub
semnul absenţei liderilor politici majori, cu viziune, aşa cum a fost
Shimon Peres în Israel. După alegerile prezidenţiale din Statele Unite
ale Americii, câştigate de Donald Trump, mai degrabă un om de afaceri
decât un om politic, Amos Oz i-a transmis un mesaj cancelarului german
Angela Merkel, în care i-a spus că rolul ei este, astăzi, acela de a fi
”liderul lumii libere”. O lume care se aşază din ce în ce mai mult sub
semnul naţionalismului, o formă de fanatism, pentru că, remarcă Amos Oz,
cadoul făcut fără intenţie de Hitler şi Stalin, acela de a lăsa ”în
conştiinţa lumii un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult de
jumătate de secol mulţi oameni au fost foarte ruşinaţi să fie numiţi
rasişti, să-şi manifeste deschis şovinismul, să mai fie revoluţionari
însetaţi de sânge”, a expirat.
În ultimul volum tradus în limba română de Editura Humanitas,
intitulat ”Iuda”, Amos Oz reia una dintre temele recurente în literatura
sa, trădarea, recontextualizând şi redefinind astfel termenul.
Arhetipul trădătorului în istorie, spune Oz, este Iuda, a cărui poveste
este una dintre cele mai cunoscute poveşti ale umanităţii, sărutul pe
care i-l dă lui Iisus atunci când îl vinde depăşind în celebritate chiar
şi sărutul dintre Romeo şi Julieta. Această naraţiune a Noului
Testament este una atât de puternică, încât Iuda a devenit sinonim
pentru evreu în general, multe limbi europene având termeni aproape
identici pentru a-i desemna. Povestea trădării lui Iisus de către Iuda
este atât de puternică, spune Oz, încât este responsabilă pentru cel mai
mult sânge vărsat de-a lungul timpului, de la persecuţii şi până la
Holocaust.
Interviul acordat de Amos Oz: Magda Grădinaru: Vă mulţumesc pentru deschidere,
pentru mine este un privilegiu. Dacă sunteţi de acord, voi începe
dialogul nostru cu câteva întrebări despre ultimul roman tradus în limba
română cu titul de ”Iuda”. Ştiu că în ebraică titlul este diferit. Amos Oz: În ebraică titlul este ”Evanghelia după
Iuda” , pentru că numele de Iuda este un prenume comun în ebraica de zi
cu zi şi dacă mi-aş fi numit cartea în ebraică ”Iuda”, (“Yehuda”) ar fi
fost ca şi cum aş fi numit-o ”John” sau ”Paul”, nume comune.Tatăl meu
se numea Yehuda, iar fiul meu a fost numit după el, tot Yehuda aşadar.
Aşadar, eu sunt fiul şi tatăl lui Iuda. În alte limbi, nu a fost nevoie
ca titlul să fie ”Evanghelia după Iuda”, pentru că titlul ”Iuda” este
suficient de incitant.
M. G.: Arhetipul trădătorului, care apare în ”Iuda”
apare, de asemenea, şi în alte cărţi pe care le-aţi scris, ”Pantera din
subterană”, ”Cum să lecuieşti un fanatic”. Cum se întâlnesc cele două,
trădarea şi fanatismul şi care e raportul dintre ele? Amos Oz: De regulă, adevăraţii fanatici sunt cei
care îi văd pe trădători peste tot şi care îi vânează pe trădători şi
încearcă să îi distrugă pe trădători. În ochii fanaticului, toţi cei
care se schimbă, toţi cei care încearcă să fie diferiţi, toţi cei care
oferă variaţii la adevărul acceptat, toţi aceştia sunt priviţi drept
trădători. M. G: Cum e personajul Abarbanel, cel care i se opune lui Ben Gurion. Amos Oz: Ca Abarbanel. Ca Iuda. Ca mulţi alţii. Ca
profeţii din Vechiul Testament, mulţi dintre ei au fost numiţi
trădători. Abraham Lincoln, care a eliberat sclavii negri din America
era privit de către mulţi dintre sudişti ca un trădător. Şi până la urmă
l-au şi împuşcat. Charles de Gaulle, care a scos Franţa din Algeria, a
fost privit ca un trădător. Curajoşii ofiţeri germani care au încercat
să îl ucidă pe Hitler au fost executaţi pentru trădare. Chiar şi Mihail
Gorbaciov, cel care a demolat blocul comunist, a fost privit de către
comuniştii dogmatici drept un trădător. Şi aş putea continua la
nesfârşit. Istoria este plină de astfel de cazuri, care de altminteri
formează un club foarte respectabil. Thomas Mann, Emile Zola,
Soljenitin, unii dintre cei mai buni scriitori, gânditori, oameni de
stat au fost etichetaţi drept trădători de proprii contemporani. M. G: Reevaluaţi aşa-numita trădare a lui Iuda, dar
spuneţi că nu aţi scris un roman-manifest, ci unul de idei. Iuda are o
dublă sinonimie: e perceput ca sinonim atât pentru evrei, cât şi pentru
trădare. De ce e importantă reaşezarea lui Iuda în cultura universală? Amos Oz: Să pornim de la faptul că istoria asta din
Noul Testament, din Evanghelii, despre Iuda, despre cei 30 de arginţi
pentru care l-a vândut pe Iisus, despre sărut, cel mai faimos sărut din
istorie, mai faimos decât cel din ”Romeo şi Julieta”, este una dintre
cele mai teribile naraţiuni spuse vreodată. Această poveste este
responsabilă pentru mai multă vărsare de sânge decât orice altă poveste
din istoria umanităţii: persecuţii, pogroame, Inchiziţia, Holocaustul.
Mii şi mii de vieţi, zeci, sute de mii de persoane au plătit cu viaţa
lor pentru această identificare simplistă între Iuda, evrei şi
trădători. În limba română există o diferenţă între cuvântul care
desemnează evreii şi cel care îl numeşte pe Iuda, dar în alte multe
limbi este aproape acelaşi cuvânt: în germană avem Jude şi Judas, în
spaniolă Judas şi judios, aproape acelaşi cuvânt. Milioane de creştini
de bună credinţă nici măcar nu pot face diferenţa. Este o poveste extrem
de neplăcută, deloc una inocentă. Este o poveste înecată în sânge
nevinovat. M.G.: Să facem un pas suplimentar, păstrând acest
arhetip al lui Iuda-trădătorul.Cine e Iuda din zilele noastre? Mai bine
întrebat, avem nevoie să identificăm trădători, să aratăm cu degetul pe
cei responsabili pentru că lucrurile merg prost, să găsim aşa-numiţii
ţapi ispăşitori? Amos Oz: Nu trece nicio zi, nici măcar o oră, în
România, în Israel, sau oriunde altundeva, fără ca unii oameni să îi
numească pe alţii ”Iuda”. A devenit un fapt banal. Oamenii au ajuns să
folosească acest cuvânt în limbajul de zi cu zi. Sunt sigur că în acest
moment, când noi doi vorbim, undeva în lume cineva îl numeşte pe altul
”Iuda”. M.G.: Spuneţi aşadar că există o nevoie puternică de a identifica trădătorii. Amos Oz: Iar trădătorul, adeseori, este pur şi
simplu o persoană care se schimbă, în ochii acelora care nu vor să se
schimbe, care dispreţuiesc schimbarea, cărora le este frică de
schimbare şi care ajung să privească schimbarea ca deviaţie şi trădare. M.G.: Aşadar cel care iese din mulţime. Amos Oz: Cel care iese în evidenţă, câteodată cel
care este cu un pas în faţa timpului în care trăieşte sau cel care are
un mod de gândire alternativ. M.G.: În cărţile dumneavoastră schiţaţi deseori
portretul fanaticului. Aţi scris chiar o carte “Cum să vindeci un
fanatic”. Este fanatismul boala vremurilor noastre? Amos Oz: Cred ca aşa este, acesta este sindromul
ultimelor decenii. Acum vreo douăzeci de ani, Samuel Huntigton vorbea
despre “războiul civilizaţiilor” dintre Est şi Vest. Cred că nu avea
dreptate. Adevărata bătălie a zilelor noastre nu este cea dintre Islam
şi lumea occidentală, sau dintre Est şi Vest, ci este lupta dintre
fanatici şi noi, toţi ceilalţi. Fanaticii cred în mântuirea imediată,
spre deosebire de noi. Şi sunt gata să sacrifice oricâte vieţi este
nevoie pentru această mântuire. Noi, ceilalţi, credem că viaţa este
valoarea supremă, prin ea însăşi. Că viaţa nu este un mijloc, ci un
scop.
M.G.: Cum am putea însă nu doar să “vindecăm”, ci să
învingem fanatismul? Să luăm de exemplu atacurile teroriste din Europa
din ultimii ani. Amos Oz: Acum aţi folosit doi termeni foarte
diferiţi, ca şi cum ar fi sinonimi. “Cum să învingem” şi “cum să
vindecăm”. Sunt două lucruri diferite. Sunt de părere că este nevoie
uneori de a folosi forţa pentru a te împotrivi fanatismului. Eu nu sunt
un pacifist, nu sunt genul care să “întoarcă şi celălalt obraz”
duşmanilor. Nu sunt adeptul lui “make love not war”. În vocabularul meu,
răul suprem nu este războiul sau violenţa, ci agresiunea. Şi de multe
ori agresiunii trebuie să i se răspundă prin forţă. Aşadar eu nu mă
identific cu Abrabanel, nu sunt un hipiot din anii şaizeci care crede în
iubirea universală şi nu sunt nici Iisus. Cred însă în forţa
compromisului. Cred ca viaţa însăşi se bazează pe compromisuri. Ştiu ca
mulţi dintre tinerii idealişti, de orice fel ar fi, de stânga sau de
dreapta, au tendinţa să considere ”compromisul” drept un cuvânt
respingător. Pentru ei este sinonim cu oportunismul, lipsa de
verticalitate morală, lipsa de onestitate. Dar nu este aşa în
vocabularul meu, unde “compromisul” este sinonim cu “viaţa”. Oriunde
există viaţă apar şi compromisuri. Iar opusul acestui cuvânt nu este
“idealismul” şi nici “integritatea”. Opusul compromisului este
fanatismul şi moartea. Şi credeţi-mă că ştiu câte ceva despre
compromisuri, sunt căsătorit cu aceeaşi femeie de aproape 50 de ani. M.G.: Sunteţi deci şi adeptul compromisului, al soluţiei celor “două state” pentru conflictul israelo-palestianian. Amos Oz: Da. M.G.: Şi astfel aţi ajuns dumneavoastră înşivă să fiţi etichetat drept “trădător”. Amos Oz: Chiar de mai multe ori de-a lungul vieţii
am fost numit “trădător” de către compatrioţii mei. Aţi citit ”Pantera
din subterană”, aşadar ştiţi când mi s-a întâmplat prima dată: eram
copil şi m-am împrietenit cu un sergent de poliţie britanic. În orice
caz, de fiecare dată când contestatarii mei mă numesc „trădător”, eu fac
din asta un titlu de onoare. Acum câţiva ani, Jacques Chirac,
preşedintele Franţei atunci, mi-a acordat Legiunea de Onoare, iar când
am citit undeva că sunt un trădător, mi-am pus această etichetă la
rever, chiar lângă medalia Legiunii de Onoare. Si asta, deoarece am
considerat că sunt pus astfel într-o minunată companie a unor mari
oameni. M.G.: Aţi spus, la înmormântarea lui Shimon Peres,
că lumea noastră duce lipsă de lideri autentici, oameni cu viziune
asupra statului şi a societăţii, aşa cum a fost chiar Shimon Peres.
Remarca acesta se poate aplica şi recentelor alegeri din Statele Unite?
La urma urmei, câştigătorul este mai curând om de afaceri decât om
politic. Amos Oz: Chestiunea asta se înscrie într-un fenomen
universal, al crizei elitelor din democraţiile de pretutindeni.
Calităţile necesare pentru ca un individ să fie ales, într-o societate
democratică, sunt în vremurile noastre opuse acelor calităţi pe care ar
trebui să le aibă cei care conduc destinele unei naţiuni. Adeseori
oamenii votează de parcă ar fi la un spectacol, nu fac distincţia între
divertisment şi politică. Politica a devenit o ramură a industriei de
divertisment. Oamenii îl votează pe acel candidat care este nostim, care
spune lucruri amuzante, care este implicat în scandaluri, pe scurt
pentru acela care nu va fi plictisitor, ci distractiv. În acelaşi timp
presa de pretutindeni a devenit la rândul ei o parte a industriei de
divertisment. Iar acesta este semnul unei crize profunde a democraţiei
din foarte multe ţări. Inclusiv din ţara mea. M.G.: Discursul de campanie al lui Donald Trump a
fost denumit „noul naţionalism american”. Putem privi din acest unghi şi
alte evenimente recente, precum Brexitul. Se ridică iar spectrul
naţionalismului în lumea occidentală? Este naţionalismul o formă de
fanatism? Amos Oz: Am să vă dau un răspuns care poate vă va
şoca. Acum 70-80 de ani lumea a primit un cadou foarte frumos din partea
lui Hitler şi a lui Stalin. Nu a fost intenţia lor de a ne face acest
cadou, dar totuşi ni l-au dat: au lăsat în conştiinţa lumii un şoc atât
de puternic, încât pentru mai mult de jumătate de secol mulţi oameni au
fost foarte ruşinaţi să fie numiţi rasişti, să-şi manifeste deschis
şovinismul, să mai fie revoluţionari însetaţi de sânge. Şi asta doar din
cauza acelui şoc cauzat de Hitler şi Stalin. Dar se pare ca termenul de
valabilitate al cadoului a trecut. Nu mai este relevant pentru noile
generaţii care nu au amintirea acelui şoc. Iar oamenii devin iar
vulnerabili instinctelor până acum reprimate: instinctele naţionaliste,
xenofobe, antisemite, islamofobe, chiar şi cele împotriva femeilor. Pur
şi simplu asistăm la revenirea acelor lucruri. Până acum am avut doar o
pauză, un interval de respiro cauzat de acel şoc pe care ni l-au dat
Stalin şi Hitler. Iată că acel şoc a fost punctul de început al unei
relative epoci de aur, cu mai puţină violenţă ca în trecut, cu mai
puţine războaie, cu mai puţin rasism, cu mai puţină ură, cu mai puţin
bigotism, cu mai puţin naţionalism fanatic. Şi iată cum acum toate
aceste lucruri se întorc. Mi-e teamă că ele fac parte din natura umană.
Într-adevăr, trăim deja într-o lume a fanatismului, sub multe forme:
fanatism naţionalist, rasist, sexist, religios sau de tipul
radicalismului revoluţionar. M.G.: Încă o întrebare, revenind la alegerile din
SUA. După ce aţi aflat rezultatele alegerilor, aţi scris o scrisoare
adresată cancelarului german Angela Merkel. Dacă nu sunt prea
indiscretă: ce i-aţi scris? Amos Oz: I-am transmis un mesaj, nu o scrisoare.
I-am spus că, începând cu a doua zi de după alegerile din America, adică
imediat după 9 noiembrie 2016, eu o consider pe Angela Merkel liderul
lumii libere. Nu al lumii occidentale, acesta fiind preşedintele SUA, ci
al lumii libere. Dacă va gândiţi puţin, e de-a dreptul uimitor: la 100
de ani de la Imperiul Prusac, cu militarismul german şi cu aristocraţia
militară germană, şi la 80 de ani după Hitler, liderul lumii libere este
un cancelar german, care este şi o femeie. Cine şi-ar fi putut imagina?
Este mai fantastic decât imaginaţia celui mai fantezist scriitor. Şi
poate asta ar fi o bună concluzie a discuţiei noastre: istoria nu s-a
terminat încă. Multe lucruri suprinzătoare se mai pot întâmpla. Lucruri
bune şi lucruri rele. Unele dincolo de orice imaginaţie. Acum 100 de
ani, pe timpul împaratului german Wilhelm sau acum 80 de ani, în vremea
lui Adolf Hitler, dacă ar fi spus cineva că un cancelar german va deveni
într-o zi liderul lumii libere şi democratice, probabil ar fi fost
internat într-un azil de nebuni. Şi iată, aceasta este acum realitatea! M.G.: Sunteţi unul dintre scriitorii care au
considerat necesar să-şi asume o misiune publică, cea de a denunţa răul
oriunde şi oricând apare. Cât de important este pentru un scriitor să-şi
asume un astfel de rol? Amos Oz: Nu vreau să spun nimic despre scriitori în
general, pot doar să vorbesc pentru mine însumi. În ceea ce mă priveşte,
simt deseori o nevoie de neoprit de a-mi exprima public opiniile
politice, ideologice. Dar pentru un alt scriitor lucrurile pot sta
foarte diferit, poate fi un scriitor excelent dar care nu simte acest
impuls. Deci nu vreau să spun nimic despre “rolul unui scriitor”, nu
cred că există aşa ceva. Despre rolul meu personal, da, pot vorbi, şi
cred că este cunoscut. Nu am însă niciun fel de pretenţii de la vreun
alt scriitor, ale cărui temperament, mentalitate şi instincte pot fi
foarte diferite de ale mele, dar care poate foarte bine să fie un
scriitor foarte bun. M.G.: Sensul întrebării mele era următorul: deoarece
mulţi au păstrat tăcerea în vremea Holocaustului sau în timpul
comunismului, nu cumva tăcerea este o formă de complicitate? Amos Oz: Da, însă nu vorbim aici doar despre tăcerea
scriitorilor. Tăcerea oricărei fiinţe umane în faţa unei crime este
complicitate. Tăcerea unui scriitor este astfel la fel de gravă ca şi
tăcerea unui şofer de autobuz sau a unui dansator. M.G.: Mă bucur enorm că aţi acceptat acest dialog. Vă mulţumesc.
Amos Oz s-a născut în 1939 la Ierusalim, părinţii săi fiind originari
din Polonia şi Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda,unde a
practicat agricultura şi a predat la liceul local până în 1986, când s-a
mutat cu familia în oraşul Arad, potrivit biografiei autorului
furnizată de Editura Humanitas. Primul său volum de povestiri, ”Acolo
unde urlă şacalii”, apare în 1965, fiind urmat de romanul ”Altundeva
poate” (1966).
În 1967, Amos Oz a luptat în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 în
Războiul de Yom Kippur. După succesul internaţional al romanului ”Soţul
meu, Michael” (1968; Humanitas Fiction, 2013), scriitorul continuă să
publice cărţi de ficţiune: ”Până la moarte” (1971), ”Atinge apa, atinge
vântu”l (1973), ”Muntele Sfatului Rău” (1976; Humanitas Fiction, 2012),
”Odihnă desăvârşită” (1982; Humanitas Fiction, 2011), ”Cutia neagră
”(1987; Humanitas Fiction, 2012), ”Poveste despre dragoste şi întuneric”
(2002; Humanitas Fiction, 2008). Semnează eseuri literare, culturale şi
politice, cele mai cunoscute aflându-se în ”Cum să lecuieşti un
fanatic” (2006; Humanitas Fiction, 2011).
În 2012, a publicat împreună cu fiica sa, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul ”Evreii şi cuvintele”.
Opera sa e tradusă în peste 40 de limbi. Printre cele peste 30 de
premii şi distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii al
Editorilor Germani (1992), Premiul Goethe (2005), Premiul Grinzane
Cavour (2007), Premiul Príncipe de Asturias pentru literatură (2007),
Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013).
După ce ai scris peste o mie o sută de pagini format mare, Ulysses, 732. Romanul romanului, ce ar mai fi de spus oare despre opul lui James Joyce?!
Lucian Boia, prizatul autor de romane de ficțiune al editurilor Humanitas și UM 0225 a CIE, fosta DIE,
afirmă adeseori, auto-plagiindu-se în șablon, la Hotnews sau UM Digi
TV, că Stefan cel Mare și Sfânt habar n-avea că e român ci moldovean și
că, evident, vorbea “moldovenește” și nu limba română. Elucubrația a
devenit deliciul presei “moldoveniste” de la Chișinău stipendiate de
Moscova, recte a propagandei serviciilor speciale rusești. Dacă n-ați
știut, vedeți mai jos o reproducere de la postul unguresc Digi TV,
preluată de pe pagina FB “Limba moldovenească” (captură mai sus) și alta de la un organ rusesc din Basarabia.
Acest
secol, îmi pare, dacă‑mi permiteţi, ca o felie enormă de existenţă
plenară, istorică, evenimenţială, uriaşă, greu de cuprins între anumite
limite, ca orice manifestare ce depăşeşte stricta, elementara
normalitate…
În
ce mă priveşte, romancierul care sunt, eu am încercat în ultimul
deceniu – în ciuda vârstei zise înaintate sau tocmai cu vitalitatea şi
disperarea, oarecum, de oţel a acestei vârste, care, iată, mă urmăreşte
ca o altă identitate – am încercat, aşadar, să mă achit de obligaţia mea
de, să zicem, meşter al marilor spaţii epice. Şi am dedicat acestui…
secol, uneia din frânturile sale extrem de tipice, de expresive şi
contondente în cel mai înalt grad, numite bolşevism, în care am trăit
decenii insuportabil de lungi o bună parte a Europei, o trilogie
romanescă: Singura cale, Jocul şi fuga şi, peste câteva zile, în această toamnă nesfârşită şi splendidă, va apărea romanul Frica,
scrisă pentru că voiam eu însumi să înţeleg, sau poate, mai ştii, să
re‑trăiesc în felul meu epoca stalinistă care pe teritoriul României nu a
existat realmente decât vreo cincisprezece ani, între 1948 şi, să
zicem, 1964, restul fiind numit otova şi binişor fals „comunism”. Şi,
cum spuneam altădată, re‑inventând ceea ce este, sau ceea ce a fost,
pur şi simplu, cu un anumit, specific şi poate scuzabil orgoliu, ca şi
cu una dintre cheile a ceea ce numim ficţiune. Sau epic!
Dacă
Adevărul Istoric ar fi pus la locul lui, tot ce știm noi astăzi despre
istoria antică a Europei ar fi aruncat în aer. Astfel, un alt episod
istoric surprinzător și necunoscut în România, legat de traco-geto-daci,
ne vine tocmai din Franța. „Ce treabă ar avea dacii, geții sau tracii
cu Franța?” – ar întreba unii. Dacă luăm în discuție izvoarele istorice,
atunci au multă treabă…
Fără
ca asta să le fi fost intenţia, Hitler şi Stalin au făcut lumii un
cadou paradoxal: au creat un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult
de jumătate de secol mulţi oameni au fost ruşinaţi să fie numiţi
rasişti sau să îşi manifeste deschis şovinismul, spune scriitorul
israelian Amos Oz, într-un interviu acordat în exclusivitate agenţiei de
presă News.ro. Acum, însă, termenul de valabilitate al cadoului a
trecut şi vechi instincte reprimate revin în scena pe care lupta se dă
nu între civilizaţiile lui Huntington, ci între fanatici şi toţi
ceilalţi. Mai mult, adaugă Oz, absenţa liderilor politici cu viziune
face şi ea parte din tabloul unei crize a democraţiilor contemporane. În
acest context, Amos Oz dezvăluie că, după alegerile prezidenţiale din
SUA, i-a transmis un mesaj Angelei Merkel, în care o numeşte ”liderul
lumii libere”. Scriitorul aminteşte că, de multe ori, cel care iese din
rând şi îşi asumă schimbarea va fi etichetat drept ”trădător”, aşa cum
s-a întâmplat şi cu Iuda, a cărui poveste neo-testamentară e
responsabilă pentru mult sânge vărsat în istorie.