Cehov, Sahalinul și Iadul

• 25-07-2019 Nr. 980, Camelia DINU, eseu, Observator cultural

Călătoria din 1890 pe insula Sahalin a influențat ireversibil viziunea existențială și estetică a lui Cehov. Imagini și subiecte decupate din realitatea carcerală și convertite în fic­țiune pot fi identificate facil în nuvele precum În exil, Povestea unui necunoscut, O crimă, Salonul nr.6, scrise toate după revenirea scriitorului „în Rusia“. În zilele noastre, majoritatea instituțiilor culturale de pe insula Sahalin poartă numele lui Cehov, nemaivorbind de­spre denumirile punctelor geografice, districtelor, golfurilor, străzilor, restaurantelor, centrelor comerciale.
Cu cîteva săptămîni în urmă, pe fațada celui mai important aeroport de pe insulă, din orașul Iujno-Sahalinsk (aeroport care are, desigur, numele lui Cehov), au fost gravate portretul scriitorului și citate din operă, aşa cum se vede în imaginea din aceste pagini, preluată de la televiziunea ASTV.
Pe întreaga insulă locuiesc acum puțin peste 500.000 de oameni, dintre care 90% sînt ruși, iar restul coreeni, ucraineni și tătari. O călătorie Moscova-Sahalin durează 128 de ore cu automobilul și 8 ore cu avionul. Cu 129 de ani în urmă, drumul dificil spre insulă, hrana necorespunzătoare, frigul și umiditatea au contribuit substanțial la agravarea tuberculozei care i-a fost fatală lui Cehov la numai 44 de ani. Însemnările sale, reunite în volumele Insula Sahalin și Din Siberia, au zguduit literalmente societatea rusă. Datorită acestor consemnări elocvente, Cehov este perceput astăzi ca precursor al literaturii Gulagului. Pe lîngă sacrificiul personal și inestimabilul demers umanitar al autorului, informațiile adunate în călătorie dovedesc faptul că monstruosul mecanism de represiune sovietic a avut un model timpuriu redutabil.
Sahalinul, cea mai îndepărtată insulă a Federației Ruse, poziționată în apropierea coastei estice a Rusiei continentale și în nordul Japoniei, a fost descoperită în secolul al XVII-lea de atamanul și exploratorul Ivan Moskvitin. Din 1869, pe insulă sînt trimiși exilații de sistemul penal țarist, după criterii relativ neunitare. Astfel, erau deportați atît condamnații pentru delicte ușoare, cît și calificate sau grave, la care se adăugau condamnații politic. Inițial, închisorile au fost construite numai în partea de nord a insulei, apoi s-au extins și în sud. Guvernul țarist rezolva simultan două probleme: îi înlătura pe delincvenți și coloniza teritoriile îndepărtate.

„Mă simt ca și cum aș merge la război“

Timp de cîțiva ani, în taină, Cehov a planificat o călătorie amplă în Orientul Îndepărtat rus, în care obiectivul principal era insula Sahalin. La prima vedere, în 1890, tînărul de 30 de ani era într-o etapă foarte bună a vieții. Depășise lipsurile materiale, pe lîngă schițele umoristice erau deja publicate multe dintre prozele sale notabile (Dramă la vînătoare, Stepa, O întîmplare banală), piesa Ivanov fusese reprezentată cu succes, ca și vodevilurile Ursul și Nunta, iar în 1888, devenise laureatul importantului premiu literar „A.S. Pușkin“. Totuși, într-un eseu publicat în toamna lui 1888, face un portret sumbru al contemporaneității, în ton cu psihastenia care îl consuma și poate dintr-o nevoie acută de inițiere, chiar dacă brutală, în viața „autentică“: „În timpurile noastre bolnave, cînd societățile europene sînt cuprinse de lene, plictis și necredință, cînd disprețul de viață și frica de moarte, strîns legate, domnesc peste tot, cînd chiar și cei mai buni oameni stau cu mîinile în sîn, justificîndu-și lenea și depravarea prin absen­ța unui scop în viață, cei devotați sînt necesari ca lumina soarelui“.
După ce au aflat despre intențiile scriitorului, prietenii și familia au încercat, fără succes, să-l convingă să renunțe. Cehov a plecat la drum pe cheltuială proprie și cu bani împrumutați, îndoindu-se el însuși de planul nebunesc („Mă simt ca și cum aș merge la război“, îi mărturisea unui prieten), dar temeinic pregătit științific. Notele de subsol dense din Insula Sahalin conțin referințe și citate din lucrările unor călători, zoologi, botaniști, etnografi și criminaliști care vizitaseră anterior zona și ale căror studii Cehov le parcursese cu acribie înaintea plecării. După o absență de opt luni, pe 8 decembrie 1890, scriitorul a revenit la Moscova, iar la începutul lui 1891 începea să sorteze, într-un proces care a durat patru ani, informațiile adunate într-o călătorie uluitoare, fără precedent în acele vremuri – a traversat Rusia pentru a ajunge pe insula condamnaților.
Întunecata Enciclopedie a Sahalinului, tradusă în numeroase limbi, dar eclipsată de celebrele creații prozastice și dramatice cehoviene, a fost reeditată la noi după ediția din 1961, astfel încît putem (re)citi impresiile scriitorului în volumul Insula Sahalin. Însemnări de călătorie (traducere de Alice Gabrielescu, Tatiana Panaitescu, Polirom, 2017). Ar trebui să mai avertizez și că „urmează informaţii care vă pot afecta emoţional“.
Cehov a mers cu trenul pînă în orașul Iaroslavl, cu vaporul, pe fluviile Volga și Kama, spre orașul Perm, din nou cu trenul pînă în orașul Ekaterinburg, unde a aflat că primul vapor Tiumen-Tomsk pleacă peste 20 de zile. A decis să continue călătoria călare. A trecut prin orașele siberiene Tomsk, Krasnoiarsk, Irkutsk. Pe 5 iulie 1890, a sosit în orașul Nikolaevsk-pe-Amur, unde „poposeau mulți aventurieri ruși și străini și se stabileau coloniști, atrași de belșugul nemaivăzut de pește și vînat“, apoi, cu vaporul, a traversat Oceanul Pacific pînă pe Sahalin. Ajuns pe insulă după 82 de zile de traseu complicat, a lucrat trei luni într-un ritm inimaginabil pentru a realiza recensămîntul populației și s-a familiarizat cu detaliile vieții deținuților: „Mă trezeam în fiecare dimineață la ora 5, mă culcam tîrziu, și eram tot timpul foarte tensionat la gîndul că mai aveam multe de făcut“. A revenit în Moscova (traseul de retur a fost pe mare, cu orașele portuare Hong Kong, Singapore, Colombo, Aden, Istanbul, Odessa) cu zece mii de fișe statistice, plus petiții și plîngeri.

„Locul celor mai cumplite suferinţe“

Impresia produsă de Sahalin asupra lui a fost profundă, după cum îi scria unui prieten: „Regret că nu sînt sentimental, altfel aș spune că în locuri precum Sahalinul ar trebui să mergem să ne închinăm, cum merg turcii la Mecca“; „E locul celor mai cumplite suferinţe pe care le poate suporta un om liber sau un rob“.
Scriitorul a călătorit ca persoană fizică, inițial fără permisiunea oficială de a-i investiga pe deportați. Cînd a ajuns pe Sahalin, s-a adresat generalului zonei și guvernatorului și a obținut o aprobare de vizitare a localităților și închisorilor. Datorită celebrității pe care deja o avea, i s-a permis să circule liber și să chestioneze populația, cu excepția deportaților politic (interdicție respectată parțial). Primele impresii despre insulă sînt legate de porturile neamenajate, de coastele abrupte, primejdioase și de vapoarele naufragiate, de zada siberiană, „o mărturie a solului sărac și mocirlos și a climei aspre“ și de ceața aproape permanentă. Erau exasperante „roiurile de țînțari, adevărați nori, atît de deși, că se făcuse întuneric din pricina lor. Fața și mîinile îmi ardeau de înțepături și nu era chip să te aperi de ei“. O altă scenă teribilă, cu ploșnițe și gîndaci, petrecută într-o noapte în podul casei unui gardian, va fi consemnată mai tîrziu: „Pereții și tavanul păreau căptușiți cu un văl de doliu care unduia ca sub o adiere de vînt“. Observațiile lui Cehov au continuat tot mai diversificat: clima (ploaia, ninsoarea, absența soarelui, bălțile și noroaiele nesfîrșite, mlaștinile), populația și istoria insulei (disputele teritoriale cu Japonia), condițiile din închisori, locuințele deportaților și ale coloniștilor, starea agriculturii și a meșteșugurilor, statutul femeilor, al copiilor, situația școlilor, a spitalelor, stațiilor meteorologice. Pentru a delimita populația (actuali sau foști ocnași, coloniști și țărani), a hotărît să realizeze un recensămînt. A umblat prin sate și cătune, din izbă în izbă, notînd sistematic: numele satului, numărul izbei, situația locuitorului, numele și prenumele, relația între cel înscris și stăpînul casei (membru al familiei, argat, chiriaș), vîrsta, confesiunea, locul nașterii, anul sosirii în Sahalin, ocupația și meseria, nivelul de educație, starea civilă (căsătorit în Sahalin sau în Rusia, concubinaj), numărul de copii și statutul lor (legitimi sau nu, adoptați sau nu), ajutorul primit din partea Statului (cum se hrănește și dacă primește rație).
Cartea cuprinde 23 de capitole, abundente în statistici. Primele 13 sînt însemnări de călătorie (despre nordul și sudul Sahalinului), iar celelalte sînt dedicate unor aspecte punctuale ale modului de viață de pe insulă. Titlurile, dintre care am selectat aleatoriu cîteva, anunță realitățile brutale: Închisoarea din Aleksandrovsk. Dormitoarele comune. Ocnașii ferecați în lanțuri. Latrinele. Munca silnică, Moralitatea deportaților. Criminalitatea. Instrucția și judecata. Pedepsele. Vergile și biciul. Pedeapsa cu moartea, Ce mănîncă și cum mănîncă deținuții, Evadații din Sahalin. Scriitorul s‑a ocupat cu cercetarea localităților situate pe rîuri (unele greu accesibile), precum și a principalelor închisori. În virtutea formației sale de bază, s-a implicat și în consultații medicale. A înregistrat ravagiile făcute de variolă, sifilis, scorbut, tuberculoză, bolile gastro-intestinale și senilitatea precoce.

Fără pisică, fără greieri, fără patrie

Dincolo de caracterul documentar, Insula Sahalin conține inflexiuni meditative pregnante ce reies din insistența autorului asupra problemei identității condamnatului, ca ființă simplă și profund nefericită: „Peste tot aceeași viață dezolantă, care reneagă proprietatea, singurătatea, comoditatea și somnul liniștit“. Oamenii descriși individual sau colectiv sînt înfometați, apatici, abrutizați („Oamenii rătăceau ca niște umbre și tăceau, tot ca umbrele“) și recurg adesea la sinucidere prin otrăvire cu plante toxice. Ochiul sensibil al observatorului remarcă în cimitire crucile mici, identice, fără inscripție (în simetrie cu fișele personale incomplete ale condamnaților, inconvenient care îi împiedică, de pildă, să-și întemeieze o familie legitimă), zeci de oameni care nu-și amintesc numele (își inventează ad-hoc prenume sau porecle), vîrsta, ziua săptămînii, pe fundalul analfabetismului aproape complet. În ansamblu, insula este caracterizată ca loc al penitenței excesive: ocnașii cu răni purulente trec pe stradă zornăindu-și lanțurile, se aud constant țipetele și gemetele celor pedepsiți cu bice. Casele sînt învelite precar cu coajă de copac, ferestrele nu au geamuri sau sînt acoperite cu scînduri bătute în cuie. Aspectul cătunelor este deplorabil: „Majoritatea caselor sînt părăsite de stăpînii lor; pe jumătate dărîmate, privesc din orbitele negre ale ferestrelor fără geamuri și cercevele, ca niște ochi de mort“. Gospodăriile sînt fără trecut, fără tradiție, fără obiceiuri: „Oamenii nu au pisică, nu au nici măcar un greier care să țîrîie în serile lungi de iarnă și, mai ales, nu au patrie“.
Vocea este a omului de știință, dar și a literatului. Nu de puține ori, Cehov, care și-a propus (sau impus?) rolul de documentarist și de observator imparțial, încalcă propriile con­venții, copleșit de seducția registrului beletristic. Descrierile de orice fel (geografia insulei, condițiile de viață și obiceiurile condamnaților și coloniștilor, tipurile de muncă forțată și pedepsele, starea închisorilor, a spitalelor) sînt construite ca statistici enumerative, dar au și inserții de proză artistică, în care recunoaștem marca artistică cehoviană (biografia socială a banalului, tragismul mărunțișurilor cotidiene, generalizarea filozofică și scepticismul, psihologismul, tehnica montajului, concizia expunerii), mai puțin ironia, care ar deveni distonantă aici. Cîștigă, în schimb, o trăsătură absentă în proza matură a lui Cehov –  poziționarea auctorială față de aspectele expuse. În Insula Sahalin, autorul reacționează frecvent la abuzurile pe care le constată.

Istoriile unor vieţi distruse

Ascultînd mii de istorii ale unor vieți distruse, Cehov le-a integrat în scenarii narative și a creat portrete vii și scene memorabile. De pildă, capitolul VI, „Povestea lui Egor“, relatează omorul pentru care Egor a fost condamnat printr-o eroare judiciară, etapele deportării și resemnarea finală. Cehov dezaprobă caracterul aleatoriu al unor crime, cauzate adesea nu de înclinațiile vicioase ale condamnatului, ci de contextul absurd. Alt „personaj“ cu o biografie nefastă este ocnașul Krasivîi, de 71 de ani, „ghebos, cu omoplații ieșiți în afară, o coastă ruptă, la mînă îi lipsește degetul mare și tot trupul îi e acoperit de cicatrice lăsate de urmele bicelor și vergilor cu care a fost bătut pe vremuri. E îmbrăcat în zdrențe și umblă desculț“. Capitolul al XIX-lea cuprinde prezentarea unei nunți a ocnașilor în contrapunct cu înmormîntarea unei deportate, în urma căreia rămîn complet singuri doi copii mici, în privința cărora autoritățile nu știu cum să procedeze. Capitolul al XXI-lea este despre pedepsirea unui evadat, bătut crunt cu biciul, scenă la care Cehov nu poate asista decît parțial, căci i se face rău.
Nu sînt ocolite nici celebritățile odioase ale Sahalinului – un bătrîn „cu ochi tulburi de culoarea plumbului“, care omorîse în jur de 60 de oameni („Alegea dintre deținuții nou-veniți pe unii care aveau bani, îi ispitea să evadeze împreună eu el, apoi îi omora în taiga și îi jefuia; ca să ascundă urmele crimei, spinteca trupul victimelor, aruncînd bucățile în rîu“), colonistul Terki, fost călău, torturat la rîndul lui de actualul călău, ocnașul Pișcikov, condamnat la muncă silnică pe viață, care „își omorîse în bătaie soția, o femeie cultă, însărcinată în luna a noua; a bătut-o cu nagaica timp de șase ore, pînă ce nenorocita și-a dat sufletul. Mobilul crimei fusese gelozia retrospectivă pentru viața ei înainte de căsătorie“. Bătrîna Uliana, condamnată la 20 de ani de muncă silnică, și-a omorît copilul și l-a îngropat, iar „la judecată a declarat că nu l-a ucis, ci l-a îngropat de viu, crezînd că vina ei va fi mai mică“.
Cehov a cercetat și situația de dinaintea construirii închisorilor pe insulă și modul de viață al ocnașilor care trăiau în iurte insalubre, cu igrasie, cu fîntîni contaminate de excremente umane și gunoaie. Nu i-a omis nici pe deportații care locuiesc în afara închisorii cu familiile lor, într-un fel de cazărmi, cu săli mari și paturi comune, ca în închisori: „Femeile libere și copiii care locuiesc laolaltă, în condiții mizerabile, cu ocnașii cartofori, cu amantele lor și cu porcii ilustrează destul de viu politica de colonizare a autorităților locale“. Poate părea neobișnuit pentru cititorul de azi că unii deportați umblau liberi, fără lanțuri și supraveghetori, și lucrau ca vizitii, rîndași, bucătari și dădace. Sistemul penal din acea perioadă îi trimitea pe unii condamnați în exil siberian, fără a fi închiși în pușcărie după ce ajungeau la destinația consemnată în sentin­ță. Deportarea ca atare, în zone nelocuibile, reprezenta un supliciu de cote înalte, iar Sahalinul era o convenabilă închisoare „naturală“.
Pagini dure sînt despre populația băștinașă – comunitățile de ghiliaci, ainu și oroci. Ghilacii nu se spală niciodată și emană un iz insuportabil, iar „apropierea caselor lor este semnalată de mirosul nesuferit de pește pus la soare și de măruntaie de pește intrate în putrefacție“. În jurul uscătoriilor de pește, pot fi văzuți „viermi mărunți, acoperind pămîntul cu un strat gros de un țol“. Slutele femei ainu, care își vopsesc buzele cu albastru și nu mai au chip de om, ci de vrăjitoare, sînt folosite de bărbații lor ca sclave și vîndute pe o suliță, pe un cîine sau pe o luntre.
Pe insulă, procentajul femeilor este mic, aproximativ 10% din numărul total de indivizi. Femeile care au venit după soții lor deportați și-au distrus viețile. Cehov vorbește despre repartizarea deportatelor care sînt obligate să se prostitueze, indiferent de vîrs­tă, religie sau stare civilă: „Femeia este ceva între om, gospodină și o ființă inferioară, ba chiar mai puțin decît un animal domestic“, „Prostituata care cîștigă pîine este un animal domestic de folos și bărbatul o respectă“. Acte abominabile intră în firescul atmosferei de pe insulă: femei violate de ocnași sau de gardieni, adolescente căsătorite forțat de către părinții lor cu coloniști sau țărani vîrstnici, tinere vîndute, prostituție infantilă. Copiii sînt slabi, palizi, zdrențăroși, veșnic flămînzi, mulți născuți în închisoare, fără acces la învățămînt: „Nașterea unui copil este privită cu ostilitate de familie. Lîngă leagăn nu se cîntă cîntece, se aud doar plînsete, bocete sinistre. Părinții se jeluie că nu au cu ce hrăni copilul, că el nu va avea nimic bun de învățat aici; «Mai bine l-ar strînge Dumnezeu!», spun ei. Cînd copilul mai mărișor țipă sau se joacă strigînd, i se poruncește cu răutate: «Tacă-ți gura, lua-te-ar moartea!»“.
Imoralitatea este generalizată. Se face contrabandă cu alcool, se ia camătă cu dobînzi enorme, se practică jocuri de cărți cu mize mari, se fură sistematic. Pedepsele corporale sînt aplicate fără menajamente și excepții (bătaia cu biciul din trei curele, cu vergile, ferecarea în lanțuri la roabă), ca și încarcerarea și tortura. Cehov divulgă sadismul felcerilor, al gardienilor și abuzurile asupra ocnașilor, care înlocuiesc animalele de povară sau devin sclavi (unii ocnași sînt repartizați sub acest statut unor șefi din administrație). Munca silnică se executa în Sahalin în minele de aur sau cărbune, la tăierea pădurilor, la asanarea bălților, la pescuit, secerat, în construcții și la încărcarea corăbiilor. O viață insuportabilă, comparabilă cu a ocnașilor, o au și militarii dislocați pe insulă, precum și unii reprezentanți ai administrației.

„Dacă aș fi eu un deportat, aș încerca să evadez de aici cu orice preț“

Discursul însemnărilor se schimbă treptat și devine mai tensionat, mai laconic, perturbat probabil de experiențele traumatice filtrate de autor. O dovadă a acestei presiuni psihologice o constituie empatia cu deportații: „Țărmul îndepărtat cheamă ademenitor și deodată te cuprinde o tristețe și o disperare, de parcă niciodată nu vei mai scăpa din acest Sahalin. Nu-mi mai pot desprinde ochii de pe malul opus și mi se pare că, dacă aș fi eu un deportat, aș încerca să evadez de aici cu orice preț“. Pe de altă parte, se afirmă imposibilitatea evadării (taigaua, munții, ceața, urșii, roiurile de țînțari, marea, gerul, inaniția sînt tot atîtea bariere). Impresia generală este copleșitoare: „S-ar părea că ai ajuns la capătul pămîntului, că mai departe nu mai ai unde să te duci. O înfiorare îți cuprinde sufletul, înfiorarea simțită de Ulise cînd colinda pe mări străine și presimțea nelămurit întîlniri cu făpturi neobișnuite“.
Cehov descrie Siberia și Sahalinul ca o lume cu legi proprii, concentrată pe condițiile minime de supraviețuire, complet detașată de viața socială, politică și culturală a Rusiei: „Doamne, cît de diferită îți pare viața de aici față de cea din Rusia! […] Am avut mereu impresia că felul de viață din Rusia este cu desăvîrșire cunoscut celor de pe-aici, că Pușkin și Gogol n-ar putea fi înțeleși și prin urmare sînt inutili acestor oameni, că istoria noastră este plictisitoare pentru ei, iar noi, cei ce venim din Rusia, le părem cu totul străini. […] Dacă vreți să-i faceți pe locuitorii de pe Amur să caște plictisiți, vorbiți-le de politică, de forma de guvernămînt din Rusia sau de arta rusească“.
După publicarea însemnărilor, datorită rezonanței publice, Ministerul Justiției și Administrația Generală a Închisorilor au trimis reprezentanți pe insulă. Rapoartele oficialilor de rang înalt au confirmat observațiile lui Cehov. Treptat, guvernul a reformat legislația privind condamnații și exilații de pe insulă, iar un deceniu mai tîrziu, situația lor s‑a îmbunătățit parțial. Tema Sahalinului a fost extinsă ulterior în lucrarea documentară Sahalinul. Ocna (1903), a jurnalistului rus Vlas Doroșevici, și în cvasificțiunea Ocna (1988) de Valentin Pikul, dedicată unor episoade din Războiului Ruso-Japonez (1904-1905).
Nu putem spune azi cu exactitate cît cunoștea Cehov despre insula Sahalin înainte de călătorie, dar intuim că a găsit mai mult decît și-a propus. Într-o scrisoare din 2 ianuarie 1894, către A.S. Suvorin, scriitorul evalua în stilul său ironico-amar însemnările despre Sahalin: „Mă bucur că în garderoba mea fic­țională va atîrna și această zeghe aspră de pușcăriaș. De ce să nu atîrne?“.