Alex Goldiș – Mesia tripat
Grupajul de poeme Uau al lui
Dan Sociu a stârnit deja cele mai puternice reacții pe care le poate
stârni poezia în România actuală: nu numai că prima sa publicare – pe
platforma online a revistei „Vatra” – a atras mii de accesări,
dar volumul cu același nume, apărut la Polirom*, s-a bucurat de o
receptare critică de zile mari: Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș, Mihnea
Bâlici și Alex Ciorogar au scris, cu toții, cronici comprehensive, de
excelentă calitate, întâmpinând volumul ca pe un eveniment. Și,
într-adevăr, ceea ce face ca uau să suscite atât de mult
interes nu e doar logica lui în interiorul carierei poetice a lui Dan
Sociu, ci – probabil – chiar în biografia a ceea ce s-a numit, mai mult
sau mai puțin convențional, poezie douămiistă.
Uau spulberă, dintr-odată,
toate opiniile sceptice cu privire la capacitatea poeziei încă tinere de
a face din (auto)biografism o practică de creație pluristratificată.
Fără a-și părăsi formula care l-a consacrat de la borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână sau fratele păduche până la cântece eXcesive
(unul dintre hiturile incontestabile ale generației), Dan Sociu îi
ridică mizele în mod neașteptat: poezia nesemnificativului, a
accidentelor biografice și a anecdotelor („minimalistă”, cum a fost
catalogată adesea peiorativ) nu doar că este incompatibilă cu o poezie
metafizică, dar cele două formule pot fuziona perfect. Meritul cel mai
important al cărții îl reprezintă identificarea shortcut-ului dintre biografism și misticism, dintre poezia dezabuzată și aparent fără mize spre cea cu orizont maximalist.
Întregul volum reprezintă, au remarcat
toate cronicile anterioare, traseul (expus într-o progresie tensionată,
cu climax, foarte puțin specifică volumelor tradiționale de poezie)
dinspre postura blazată a unui îmbătrânit prematur în cea a unui bizar
profet, cu crize mistice tot mai acute. „Ce chinuială să ai 30 plus, 30
plus pe veci”, „nu-mi mai place rock-ul/ dar îmi place aproape orice cu
orez” sau „n-aveam chef de droguri, m-am scârbit/ de ciudățeală, de
frigul chimic și de toate/ dar ce altceva să fac într-o seară de iarnă”,
sunt doar câteva formule ale autoironiei negre à la Sociu, expuse și de
data asta în formule memorabile ca niște pop-anthem-uri. Doar că la
capătul experiențelor banale – la fel ca volumele anterioare, și uau poate
fi citit ca un continuum confesiv – se profilează revelația: după
adoptarea temporară a unui cerșetor, cu care „Dan” operează un destul de
programatic transfer identitar, personajul se transformă într-un fel de
iluminat, care pătrunde cu forța în clădirea Parlamentului pentru a
aduce un mesaj de la Dumnezeu, se prosternează în lăcașe de cult sau pur
și simplu vede pe stradă lucruri pe care alții nu le văd: „Ani de zile
am umblat prin București privindu-i pe oameni în ochi, nu știu de ce, ca
să caut ceva la ei sau pentru că nu mai priveam în jos, ca pe vremuri,
și întotdeauna aveau o reacție întotdeauna făceau contact de vreun fel,
numai acum nu mai făceau unii, deloc, nici când intram în magazinele
lor, unde erau patroni și vorbeam cu ei, dar nici o secundă nu se uitau
spre mine și erau agitați și voiau să scape repede”.
E drept că ipostaza vocii care acuză societatea din postura homeless-ului nebun a mai fost frecventată în poezia contemporană de Marius Ianuș, în Manifestul anarhist,
unde printre invectivele la adresa României se strecurau fraze
sibilinice. Tot un iluminat sau un filozof cynic (un fel de Diogene
fracturist), care își expune public corpul, cu toate nevoile lui
elementare, dar vizează în același timp o revoluție spirituală („Cei
care se masturbează sunt niște flori/ pe stradă (…) Când o să terminați
toată porcăria asta cu dragostea/ Când o să vă iubiți?”) era și „Marius”
din „România – un manifest fracturist”, ba chiar și personajul care se
ipostazia, în volumul ulterior, în „ursul din container”.
„Iluminările” lui Sociu sunt mai puțin protestatare/sociale, însă după Uau i se va recunoaște probabil meritul de a inventa un transcendent mizerabilist sui generis.
Numeroaselor trimiteri și imagini religioase („certitudinea că Dumnezeu
mi-a făcut pârtie”, „noi spunem că Dumnezeu e departe de oameni, dar el
e tati al nostru, al meu”) li se suprapun până la indistincție scenele
extazului obținut prin mijlocirea stupefiantelor. Nu numai că
personajele care populează imaginarul lui Sociu pe axa Berlin-Botoșani
sunt consumatoare de iarbă, LSD, amfetamine, dar însăși realitatea pare
permanent reflectată în pupila mărită a poetului. „Totul e frumos și
mistic (…) e starea de visătorie în care mă simt cu adevărat acasă, nu o
visătorie psihedelică neapărat, dar o rupere de tot ce-i în jur, atât
de profundă, că, dacă văd ceva din realitatea exterioară, ce văd are
aură”. Scena revelației finale, climaxul psihologic al volumului, poartă
însemnele unei modificări cvasi-chimice a percepției, când „se
accelerează toate”, iar simțurile obișnuite par să se acutizeze: „Am
avut săptămâni la rând senzația că aș putea să dărâm blocurile cu pumnul
și că am o voce bubuitoare”.
Ecuația subtilă a volumului constă în
ambiguitatea dintre misticism și un misticism provocat de „frigul
chimic”. Ea face, de fapt, posibilă anexarea dimensiunii metafizice fără
ca Sociu părăsească vreo clipă formula biografistă care i-a devenit
marcă înregistrată. Există, de-a lungul întregii plachete, sugestia că Uau
nu e altceva decât e traducerea extazului creștin în limbajul
consumatorilor de acid. O transcendență accesată organic, simplă
emanație a modificării compoziției trupești, care dispare odată ce
substanțele încep să fie eliminate din corp: „itʼs like wow/ itʼs like
right now” (Beck), versul motto al volumului, e elogiul unei revelații
tranzitorii, egală în intensitate și în viziune cu cea creștină, care
acutizează sentimentul de prezență al lui Dumnezeu („el e tati al
nostru, al meu”), dar care nu durează mai mult decât efectul unei
pastile.
Caracterul indus artificial al crizei mistice din Uau
e jucat inclusiv stilistic. Iluminările lui „Dan” nu sunt cuprinse în
pasaje de poezie (redactate ca atare grafic), cel mai adesea tranzitive
și concrete, ci în cele de proză – aglutinantă, păstoasă, care permite
derularea pe speed a evenimentelor și descrierea surescitării
percepțiilor. Așa încât mărturisirea finală, de neconsemnat în procesul
verbal al amendei pentru pătrunderea cu forța în clădirea Parlamentului –
„nu mi-am manifestat nemulțumirile, am transmis un mesaj de la
Dumnezeu” –, e strigătul în pustiul birocratic al unui Mesia tripat,
probabil singura formă de mesianism admisă de imaginarul sincer cu sine
până la masochism al lui Sociu.
Uau nu e doar cartea unei
experiențe mistice sau relatarea unei convertiri (caz în care probabil
că poezia lui Sociu ar fi alunecat destul de ușor în kitsch), ci o
meditație cu privire la semnificația și modalitățile extazului într-o
lume tot mai refractară la transcendență. Nu în ultimul rând, un pariu
de formulă al celui mai îndrăzneț poet contemporan: acela de a face din
religie, indiferent de formele de acces concret la ea, un teritoriu al
biografismului dezabuzat. Poate că misticul a dispărut ca valoare
absolută, dar el supraviețuiește ca formă esențială de adicție, spune
printre rânduri acest poet care rămâne teribilist chiar când scrie
despre Dumnezeu.
____________
*Dan Sociu, Uau, Polirom, Iași, 2019, 128 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu