Contemporanul » (Con)texte » Evul Mediu… ne‑întâmplător

Evul Mediu… ne‑întâmplător

Scris de Maria-Ana Tupan în (Con)texte Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie 2019 18 noiembrie 2019 0 27 Accesări

Sub pretextul participării la un pariu al Fabianei, menit, de fapt, unui curtezan nedorit, dar mai ales din dorinţa de solitudine şi meditaţie asupra sensurilor istoriei pe care o studiază, Ralf se angajează să trăiască în izolare într‑o cabană…

Acesta nu este încă un comentariu al popularei piese a lui Romulus Guga din 1984, dar schema retorică a asocierii timpului prezent cu o epocă revolută în scopul satirizării celui dintâi, folosită de Sonia Elvireanu şi Stellamaris (Michel Chevalier) în două cărţi recente de proză speculativă, este aceeaşi. Guga scria la un an după apariţia romanului Ruşinea de Salman Rushdie, unde fanatismul religios căruia i‑a căzut victimă autorul este amendat şi prin adoptarea calendarului islamist al Hagirei. Oscilarea incertă între două cadre temporale, două alcătuiri sociale istorice, între realism şi umplere a lacunelor istoriografiei cu elemente de fantezie, sunt parametri de discurs ai realismului magic în categoria căruia se încadrează Ceaţa de Sonia Elvireanu, în vreme ce Xura, scris de Michel Chevalier ca autor principal, e metafabulaţie: broderii epice şi lirice în jurul universului fictiv creat de H P Lovecraft în Tărâmul viselor.

Ambele naraţiuni invocă forţele redemptive ale credinţei într‑o ordine a valorilor care ar putea fi Graalul societăţii contemporane degradate politic şi etic, cangrenată de droguri, vicii, conflicte absurde şi sângeroase. În lumea reală, orice gest pare să‑şi fi pierdut eficienţa. Nu eroii lipsesc, aşa cum se temeau filosofii decăderii Occidentului în secolul trecut, de vină fiind insensibilitatea şi mediocritatea climatului de opinie. Nu cu mult timp în urmă, un misionar s‑a apropiat de o insulă populată de sălbatici din Oceanul Indian cu cuvintele „Isus vă iubeşte”. A fost doborât de săgeţi… Sfântul Sebastian nu a făcut mai mult, dar lumea în care a trăit avea sentimentul sublimului sau al tragicului din care s‑a născut un cult. În lumea noastră, tânărul a fost perceput ca subdezvoltat mintal, iar poliţia a întocmit dosar penal barcagiului care l‑a transportat spre insulă…

Cândva, Marchizul de Sade a spus că, în contextul ororilor Revoluţiei Franceze, doar apelul la iad şi supranatural mai făcea literatura posibilă. Obişnuinţa cu ororile din realitate a făcut acum realismul imposibil …

Scriitorii vor apela, aşadar, la fantezie şi la muzeul imaginar al tuturor poveştilor umanităţii turnate în limbajul diverselor arte. În locul miturilor modernităţii – imperialismul civilizator, victoria ştiinţei concretizate în tehnologie, prosperitatea materială, falanstere şi alte gospodării colective ‑, devenite realităţi demne mai curând de proiecte distopice, povestitorii se refugiază în Evul Mediu – nu cel fundamentalist, politic sau religios – ci în naraţiunile lui, care, chiar şi atunci, se aflau în deplin contrast cu realitatea. Baladele trubadureşti ale Porvenţei şi baladele celtice ale Britaniei despre cavaleri şi domniţe au hrănit deopotrivă imaginaţia lui Michel Chevalier, care a plecat din cea dintâi pentru a se stabili la Brest, unde a deschis editura Stellamaris. (Acesta este şi pseudonimul sub care publică.) Tot după moda medievală, când „Franţa” însemna ţara, dar şi regele. Împrumutând din Lovecraft motivul unui univers oniric stăpânit de demoni ai răului, Chevalier îl „încetăţeneşte” prin motive şi scheme retorice europene. Naraţiunea este atribuită unui autor multiplu cu Stellamaris în calitate de coordonator de joc şi câţiva colaboratori care interpretează rolurile unui scenariu schiţat de cel dintâi – care sunt, deci, tot atâtea centre de conştiinţă şi voci. Omogenitatea stilistică ne lasă însă mai curând impresia că lecturăm povestirile lui Boccaccio depănate de un presupus grup de aristocraţi refugiaţi în afara Florenţei de teama ciumei care devasta oraşul. Poemele intercalate dezvoltă intriga într‑o varietate de scheme prozodice practicate în literatura medievală: balada, rondelul, peonul (metru „antic”, asociat vindecătorului zeu Apollo), sonetul.

Nefericirea vieţii de familie, ratarea, suferinţa fizică adesea cauzată de droguri determină un personaj, Alwena, să caute refugiul în vise, induse de o iarbă halucinogenă, unde descoperă un alt tărâm fascinant. Nu ştie că acela care o corupe este un demon care reuşeşte astfel să se folosească de trupul şi vocea ei pentru a pătrunde în lumea pământenilor. Fratele, iubitul şi prietena pornesc în căutarea ei, cercul afectiv al familiei părând să fie ultima oază de unde poate începe reformarea spirituală şi morală a umanităţii. Aventurile neobişnuite, semănând pe alocuri cu peregrinările lui Gulliver, deoarece peisajul şi personajele întâlnite sunt alegorizate, sfârşesc, desigur, cu victoria binelui. Alwena este răpită, ca în romanele cavalereşti, dar nu un cavaler în armură strălucitoare o va salva, ci Hélėna, o fată rămasă infirmă în urma unui accident cauzat de consumul de droguri, dar a cărei inimă e plină de sentimente generoase. Ea este eternul feminin care îl înalţă în tării pe Xura – demonul care vrea să distrugă umanitatea – eliberându‑l de ură şi făcându‑l să simtă binefacerile substituirii sentimentelor negative prin bunătate şi iubire de pace. O femeie ia locul cavalerului neînfricat plecat în călătorie plină de primejdii pentru a afla leacul vindecării – nu a unui rege bolnav, ca în Parsifal, ci a prietenei, iubitei, surorii Alwena care zace în comă. Mai mult, numele celui mai important personaj al amorului şi aventurilor curtene, Arthur, este dat aici unei creaturi hibride şi vampireşti, un fel de Charon al ţinutului temutului Xura.

Hélėna nu are de înfruntat dragoni sau alte creaturi înspăimântătoare, ci pe Xura, care este demonul slăbiciunilor sufleteşti. Acesta speră să distrugă oamenii făcându‑i să cadă pradă propriilor slăbiciuni, vicii. A înfrunta răul din interior, de către fiecare individ, este cheia salvării pentru întreaga umanitate. Îndoiala de sine este supremul rău. Kristen, fratele Alwenei, se teme ca nu cumva Xura să‑i folosească drept portal către oameni şi propune să se sinucidă toţi trei. Helena îi răspunde într‑un poem intitulat Nebunie că tentaţia morţii trebuie respinsă, deoarece e un labirint necunoscut. Tărâmul morţii din care nu s‑a mai întors nimeni îl mai întâlnim menţionat în Antigona lui Sofocle, în Montaigne, în Hamlet… Helena, dezabilitată fizic, dar înţeleaptă, uzurpă astfel poziţii ale rostirii sapienţiale masculine.

Citite, fără îndoială, cu aviditate de publicul statornic al literaturii fantastice, cartea apărută în acest an la Editura Fides în traducerea Amaliei Achard, sub îngrijirea lui Ionuţ Caragea, va fi gustată şi de literaţii atraşi de subtilitatea jocurilor intertextuale, a prelucrării unor motive celebre după un anume algoritm şi cu fineţea unui sintetizator de sunet.

Uimitor de asemănător, atât ideatic, cât şi din punctul de vedere al construcţiei, este romanul Ceaţa de Sonia Elvireanu apărut în acest an la Editura Ars Longa. Şi aici identificăm răsturnări ale semnificaţiilor mitopoetice tradiţionale care semnalează o criză umanitară de proporţiile atinse în ultimul secol prin cele două conflagraţii mondiale, regimuri totalitariste, războaie civile. Muntele, simbol tradiţional al revelaţiei, apare aici învăluit în ceaţă, aceeaşi incertitudine ontologică instalându‑se şi în acest roman, ca în foarte multe opere canonice contemporane. Ceaţa de pe creştetul Munţilor Tatra devine portal către trecut şi către alte, îndepărtate, tărâmuri. Naraţiunea e plină de mister, de avertismente, profeţii, coincidenţe stranii, oscilând în cea mai bună tradiţie a literaturii fantastice definită uneori ca pendulare incertă între real şi supranatural, îngăduind o dublă interpretare, în ambele chei. Este foarte dificil de realizat acest cod bivalent, dar naraţiunea astfel structurată e plină de imprevizibil, menţinând cititorul într‑o stare de alertă continuă, obligându‑l nu doar la un exerciţiu de lectură, ci la un efort hermeneutic.

Ce realitate contemporană este pusă în abisul coşmarului supranatural? Alegerea polului istoric nu e deloc întâmplătoare. Căderea în alt timp şi alt tărâm îi pare Fabianei o călătorie interioară, în propriul trecut, care o ajută să‑şi definească identitatea. Motivul călătoriei iniţiatice este astfel menţinut, dar scopul este descoperirea de sine concomitent cu maturizarea unor adolescenţi capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc.

Sub pretextul participării la un pariu al Fabianei, menit, de fapt, unui curtezan nedorit, dar mai ales din dorinţa de solitudine şi meditaţie asupra sensurilor istoriei pe care o studiază, Ralf se angajează să trăiască în izolare într‑o cabană în munţii Tatrei. Tulburat de o scrisoare necugetată a Fabianei, el porneşte la întâmplare spre creştet, unde e învăluit de ceaţă. Se trezeşte într‑un loc nefamiliar, întâlneşte un păstor, iar lecturile sale despre Valahia lui Vlad Ţepeş prind brusc conturul unui spaţiu real. Către această Valahie a secolului al XV‑lea e condusă şi Fabiana în încercarea de a‑l salva din „cercul timpului”. Aceste universuri care interferează sunt subiect de speculaţie pentru fizicienii multiversului, ca şi pentru autorii de SF. Aici însă sintagma are alt sens. Punerea sub acuzare a prezentului este mai gravă decât în cazul romanului Xura. Nu este vorba de moravuri şi probleme de conştiinţă, ci de nebunia puterii care produce iar şi iar atrocităţi şi victime. Din perspectiva, nu numai a confruntărilor armate, ci şi a uciderii civililor nevinovaţi, omenirea nu pare să se fi îndepărtat de violenţa şi cruzimile care au traumatizat supuşii lui Vlad Dracul. De‑ar fi să ne gândim doar la decapitările transmise în direct… Istoria nu e traseu evolutiv, este învârtire în cerc şi revenire la aceleaşi erori absurde ale unei umanităţi incapabile de evoluţie morală. Este interesant cum şi traseul eroilor contemporani pare fixare în acelaşi timp cu imaginare evadări, deoarece cabana este până la urmă găsită, iar descrierea ei, cu lac şi pajişte, coincide cu peisajul unde îşi imaginează eroii că au ajuns sub impactul lecturilor.

Care este contrapunctul acestei istorii demonice în Ceaţa? Şi Sonia Elvireanu caută salvare în imaginarul colectiv. Bătrânul este un păstor/ pastor de suflete, peştera sa având pe perete o frescă de sare reprezentându-L pe Isus cu ucenicii. El apare ca un preot/pastor tânăr şi Salvator (încearcă să o salveze pe strămoaşa Fabianei din mâinile ostaşilor lui Ţepeş). Se creează astfel un câmp semantic cu numeroase valenţe simbolice. Textul în care este inserat bătrânul şi o idilică mioară e baladesc la origine, iar stilul este voit artificios, caracteristic genului pastoral. Indicele alegoric al Valahiei, unde Fabiana îl caută pe Ralf, este un vultur prăbuşit în prăpastie, această pasăre apărând pe multe blazoane ale orgoliului feudal şi regal. Fabiana se întreabă dacă mai este viu, sugerând cititorului că, asemeni lui Caligula al lui Camus, răspunsul păsării de pradă ar putea fi: În istorie, sunt încă viu…

În opoziţie cu spiritul de dezbinare şi confruntare, autoarea invocă legături care aduc oamenii împreună în pace şi conlucrare. Fabiana e franţuzoiacă, dar mama e de origine poloneză, iar o strămoaşă cu numele Fabia ar fi însoţit‑o pe principesa poloneză care a fost prima soţie a lui Vald în ţara acestuia, aflându‑şi sfârşitul în cetatea Poienari. Ea studiază acum inginerie şi citeşte cronici vechi în Cracovia, unde întâlneşte o româncă venită şi ea la studii. Mediul universitar, biblioteca sunt comunităţi ale altei societăţi decât aceea a politicienilor veşnic împătimiţi de putere: de provenienţă internaţională, aflând în cultură mediul ideal de comunicare şi comuniune.

Sonia Elvireanu şi Ionuţ Caragea au primit anul trecut premii prestigioase în Franţa, unde au fost traduşi, ei înşişi servind ca mediatori între cele două culturi, traducând din autori francezi contemporani. Similitudinile dintre Xura semnat de Stellamaris şi Ceaţa Soniei Elvireanu nu sunt însă influenţe directe, ci expresii ale unei poetici a timpului.

Maria‑Ana