Contemporanul » Eseu - Publicistică » Critica estetică şi teoriile occidentale. E. Lovinescu şi „teoria rezonanţei”

Critica estetică şi teoriile occidentale. E. Lovinescu şi „teoria rezonanţei”

Scris de Bogdan Creţu în Eseu - Publicistică Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie 2019 18 noiembrie 2019 0 28 Accesări

Teoria lui Lovinescu, cu versiuni anterioare mai puţin laborioase, datează din 1929. Problema este că, în epocă, esteticul era ideologizat, considerat o garanţie a excelenţei naţiunii, o sursă a identităţii…

Cel care a pus sistematic problema perimării esteticului, caracterul lui prin definiţie mobil a fost E. Lovinescu (îl anticipa Paul Zarifopol, în Din registrul ideilor gingaşe, dar mai eseistic). Teoria „mutaţiei valorii estetice” a stat la baza programului criticii sale de direcţie, care îşi propunea orientare către modernism a literaturii române în prima parte a secolului al XX‑lea. În fond, Lovinescu afirmă câteva lucruri de bun‑simţ, dar care păreau, în epocă, progresiste, cel puţin pentru una dintre direcţiile încă autoritare în câmpul literar românesc, aceea a tradiţionalismului, care avea interesul de a cultiva dacă nu confuzia, măcar convergenţa etnicului, eticului şi esteticului. Lovinescu percepe că, după ce Unirea celor trei mari provincii româneşti, s‑a realizat, după ce există, ca realitate politică, statul naţional, literatura trebuie să părăsească poziţiile militante pe care se situase decenii la rând şi să îşi recupereze statutul prioritar estetic, să îşi cultive specificul. Ce susţine Lovinescu? Pe scurt, faptul că „esteticul nu e o noţiune universală, uniform valabilă, ci numai expresia unei plăceri variabile, individuale” şi că variaţiile detectării şi definirii lui sunt condiţionate de cel puţin doi factori: de rasă şi de timp. Criticul foloseşte conceptul de „rasă” în tradiţia sociologiei franceze, în sens strict cultural. Culturile naţionale nu sunt sigilate, ci deschise către influenţe multiple. „Caracterul de «unicitate» a civilizaţiei unui popor nu porneşte, prin urmare, numai din capacitatea lui de invenţie ci, mai ales, din capacitatea de adaptare”^[1]. Prin urmare, prin imitaţie, urmată de adaptare la „temperamentul etnic”, ia naştere specificul unei culturi. Un al doilea factor care modifică percepţia asupra esteticului este cel legat de timp: există un „spirit al veacului”, numit de Tacitus saeculum, care determină receptarea. Perspectiva sincronistă asupra artei aduce la acelaşi numitor comun opere care sunt diferite şi le nivelează, imprimându‑le acelaşi mesaj: cel al prezentului. Numai că, argumentează criticul, aceasta este o forţare a receptării, întrucât contactul prezentului cu operele Antichităţii sau cu cele clasice se poate realiza nu direct, „pe calea intuiţiei estetice, pe calea sensibilităţii”, aşa cum se petrece cu operele contemporane, ci „numai prin studiu, pe cale intelectuală”^[2]. În fine, ar mai exista un factor care marchează mutaţia esteticului, dar acela este profund subiectiv şi nu intră în interesul ştiinţei esteticii: aspectul individual, profund subiectiv. Într‑un alt capitol al volumului final al sintezei privitoare la istoria literaturii române contemporane, Lovinescu dezvoltă şi o altă teorie privitoare la tipurile de culturi şi modul în care esteticul se negociază în funcţie de starea fiecăreia: „Pe când în culturile de formaţie evolutivă dislocările de sensibilitate se fac încet, în civilizaţiile de formaţie revoluţionară, cum e a noastră, dislocările se fac brusc în toate domeniile; printr‑o violentă sincronizare cu formele de artă ale Apusului, pentru a ne pune dintr‑o dată, pe picior de egalitate, fazele intermediare, lente, organice au fost suprimate”^[3]. Altfel spus, în culturile tinere, silite să recupereze rapid experienţe artistice pe care nu le‑au consumat la timp, spre deosebire de culturile vechi, care au avut o evoluţie organică, prezentul e nevoit să găzduiască, într‑o simultaneitate ciudată, direcţii care nu par contemporane. Trecutul devine, astfel, un ingredient al prezentului. Exemplul lui Lovinescu este apropiere în timp a romanticului Eminescu de dadaistul Tristan Tzara: îi despart numai câteva decenii, deşi, ca viziune şi concepţie asupra literaturii, diferenţele sunt mult mai mari. Mai adaug eu un exemplu: contemporaneitate numai temporală a lui Octavian Goga, un poet militant, un tribun, produs al unei civilizaţii care îşi trăia agonic complexul pre‑unionist cu Urmuz, cazul‑limită al literaturii române, modelul prin excelenţă al avangardiştilor.

Teoria lui Lovinescu, cu versiuni anterioare mai puţin laborioase, datează din 1929. Problema este că, în epocă, esteticul era ideologizat, considerat o garanţie a excelenţei naţiunii, o sursă a identităţii; criticii descoperă prin literatură legitimări ale naţionalismului, concepte eseistice, aproximative prin natura lor, precum „specific naţional”, „etnotip”, „viziunea românească a existenţei” îşi caută în literatură sursele sau justificarea. G. Călinescu realizează, în capitolul ultim al Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, o hartă spirituală a României mari, în care operele literare sunt purtătoare de valori identitare. Aşa stând lucrurile, esteticul este folosit ca o valoare sigură, constantă, mereu şi oriunde aceeaşi, detectabilă în orice condiţii şi mai ales în toate epocile istoriei naţionale, dacă există „spirit critic”. Nu întâmplător, cel mai important critic care se opune teoriei mutaţiei valorilor estetice este chiar G. Călinescu, care neagă caracterul mobil al esteticului şi explică variaţiile de receptare fie prin lipsa spiritului critic, fie pur şi simplu prin ignoranţă: „Variaţiunile receptorului estetic nu dovedesc lipsa elementului permanent, ci întunecarea impersonalităţii critice, prin subiectivisme sau, pur şi simplu, nepregătire. Ideea de permanenţă – am zis altădată – e însuşi postulatul artei”^[4]. Reacţia lui Călinescu se poate explica şi prin concepţia sa clasic(ist)ă asupra frumosului, conform căreia critica literară sau estetica reprezintă arte care au posibilitatea de a „intui universalul”^[5], dar şi prin viziunea sa, mai curând ideologică decât clasică, asupra istoriei literaturii, care ar fi o sinteză în urma căreia se poate face radigrafia amănunţită a specificului naţional, înţeles mai ales în sensul său etnic.

Tensiunile pe care le stârneşte teoria lui Lovinescu sunt de neînţeles în orice regim neutru al receptării. Există destule asemănări, de altfel, între mutaţia valorilor estetice şi teorii recente referitoare la „rezonanţa” literaturii, la modul în care mesajul ei se propagă în timp. Aleg doar un exemplu, poate pe cel mai ilustru. Un studiu semnat de Wai Chee Dimock, din 1997, se intitulează A Theory of Resonance^[6]. Teoreticianul porneşte de la întrebarea „Cum sună un text literar când este citit douăzeci, două sute sau două mii de ani după ce a fost scris?”^[7] În fond, asta era şi întrebarea‑cheie a lui Lovinescu, iar exemplele lui proveneau, deloc întâmplător, din Antichitatea greacă sau latină, din clasicismul francez sau din romantismul de secol al XIX‑lea. Şi Lovinescu, şi Dimock folosesc acelaşi vocabular teoretic: sincronismul presupune pretenţia eronată conform căreia „orizontul hermeneutic al textului dincolo de momentul compoziţiei, faptul că circumstanţele din viitor pot aduce alte posibilităţi de semnificaţie”^[8]. Criticul american propune conceptul unui istoricism diacronic („a diacronic historicism”), care „permite textelor să fie percepute ca obiecte care călătoresc mult: prin spaţiu şi mai ales prin timp. Şi când călătoresc intră în noi reţele semantice, în noi modalităţi de a impune semnificaţii”^[9]. Nu altceva spusese Lovinescu, cu 50 de ani mai înainte, într‑o cu totul altă cultură şi într‑un cu totul alt circuit al ideilor: esteticul se modifică în funcţie de cultura în care este receptat (ceea ce presupune ideea de spaţiu, la Dimock) şi în funcţie de timp. Teoreticianul american propune, pentru a da corp conceptual acestei teorii, termenul de rezonanţă („resonance”). Textele literare călătoresc precum sunetele, pe frecvenţe care sunt amplificate în timp, care se mută dintr‑un loc în altul, căpătând alte şi alte vibraţii, care contribuie la naşterea altor sensuri. („I call the travelling frequencies of literary texts: frequencies received and amplified across time, moving from farther and farther from their origin, causing unexpected vibrations in unexpected places”^[10].) Lovinescu luase şi el în calcul, ca şi Dimock, deplasările semantice pe care nu numai anumite cuvinte le suferă, ci şi efectele pe care emancipările limbii literare, mult mai rapide într‑o cultură tânără, precum cea română, le poate avea asupra receptării în timp a operelor. Lovinescu nu a dus până la ultimele consecinţe teoria lui, care e tot una a receptării, nu a avut în vedere o concepţie larg democratică asupra literaturii, nu a formulat explicit ideea că un text rămâne literar tocmai schimbându‑şi specificul de la o generaţie la alta, făcând faţă provocărilor interpretative diferite în timp şi spaţiu. Dar a formulat şi el ideea că esteticul nu reprezintă un atribut concret, fix al textului literar, ci, cum spune Dimock, o relaţie, „o formă de angajare, între obiectul în schimbare şi un recipient care schimbă, între o prezenţă tonală şi modul în care este auzită în mod diferit în timp”. Concepţia lui Lovinescu este mai prudentă: pentru el, nu textul se schimbă, ci percepţia noastră asupra lui; pentru Dimock, textul nu este un artefact finit, ci un proces, iar caracterul lui literar („esteticul” lui Lovinescu) se referă „la ceea ce rezonează pentru cititorul din trecut, prezent şi viitor”^[11].

Fireşte, orice influenţă este exclusă în cazul de faţă. Provocări diferite pot duce, uneori, la teorii similare. Dar e o demonstraţie că laboratorul conceptual românesc nu este rupt de teoriile occidentale. Şi că ceea ce s‑a numit critica estetică e o poarte integrantă a criticii occidentale.

Note:
^[1]  E. Lovinescu, Opere. II, Istoria literaturii române contemporane. Istoria literaturii române contemporane (1900‑1937), ed. coordonată de Nicolae Mecu, introducere de Eugen Simion, Academia Română, FNSA, Bucureşti, 2015, p. 334‑335.
^[2]  Idem, p. 343.
^[3]  Idem, p. 485.
^[4]  G. Călinescu, Opere. Publicistică (1920‑1932), vol. I, ed. Nicolae Mecu, pref. Eugen Simion, Bucureşti: Academia Română, FNSA, 2006, p. 483.
^[5]  Ibidem.
^[6]  Wai Chee Dimock, A Theory of Resonance, PMLA, vol. 112, no. 5 (Oct. 1997), p. 1060‑1071.