2018 în proză. Trilogii încheiate, confirmări, surprize, debuturi
Nu îmi place deloc să comit articole de bilanț. E adevărat că, în 2018, am revenit la cronica literară tocmai pentru că mi se pare că o grămadă de cărți bune cad în gol sau nu au parte de o receptare de bună calitate. Nu că aș putea echilibra eu situația, nici vorbă!, dar e singurul lucru concret pe care îl pot face. Sigur că nu am apucat să scriu despre multe dintre cărțile care m-au incitat: fie au picat într-un moment nepotrivit, încărcat și alte cărți s-au așezat apoi peste ele; fie au apărut la finalul anului și grosimea lor a cerut un răgaz pe care nu l-am avut (lucrez la asta). Așa se face că, apucîndu-mă să confecționez turnulețe din volumele pe care vreau să le consemnez aici, mi-am dat seama că e unul alcătuit din cărțile de proză despre care am apucat să scriu și altul, la fel de înalt, din cărțile despre care nu am apucat să mă pronunț. Despre unele, firește, urmează să… E mult arbitrar în scrisul unui cronicar literar, oricît s‑ar strădui să țină pasul (și el se mai ocupă și cu altele în viața lui fadă, oricît nu ar interesa aspectul acesta…).
Încep cu verdictul: anul 2018 a fost unul peste medie în ceea ce privește producția de proză: planul a fost depășit, calitatea a îndeplinit standardele. Recuperînd tonul serios, să spun că se simte faptul că mai multe edituri și-au deschis colecții de proză contemporană: pe lîngă Polirom, care continuă să dețină prim-planul, Humanitas, Nemira, Tracus Arte, Cartea Românească, Paralela 45 și încă altele completează foarte bine tabloul!!! Cartier culege ce e notabil în proza de dincolo de Prut (și nu numai!), așa încît ce scapă unei edituri e recuperat de alta, toate au suficientă vizibilitate ca să putem spune că e un moment în care „scriitorul genial underground“, sabotat de marile edituri, e o ficțiune sau un scenariu de păcălit amicii creduli.
În anul 2018 au apărut cărți importante ale unor scriitori clasicizați. Gabriela Adameșteanu și-a întregit trilogia începută în 1975 prin Drumul egal al fiecărei zile și continuată în 2010 cu Provizorat prin romanul Fontana di Trevi (Editura Polirom), legînd firele și continuînd povestea Letiției în epoci diferite, fără ca provocările și intensitatea conflictelor etice să se diminueze în perioada de după căderea comunismului. Nicolae Breban și-a încheiat și el, cu Frica (Editura Tracus Arte), trilogia despre stalinism, un proiect ambițios, care coboară în subteranele unui „infern splendid“, analizînd cîteva cazuri memorabile de vitalitate, cinism, sete de putere etc. Alături de Singura cale (2011) și Jocul și fuga (2015), recentul roman Frica întregește unul dintre cele mai serioase proiecte epice de după 1990. Tot o trilogie a încheiat și Caius Dobrescu, prin Recviem pentru nimeni (la Editura Crime Scene Press), care este cel de al treilea volum al unei serii de policiers, contribuind la revitalizarea unui gen care a avut un real succes la noi înainte de 1990 și care acum pare a se afla în ofensivă. Dintre autorii consacrați, Radu Aldulescu a dat în Rezidenți în Casa Visurilor (Editura Hyperliteratura), un roman bun, peste cele din ultimii ani, o carte-sinteză, în care se regăsesc nu numai personaje din vechile sale cărți, ci și situații-tip, tipologii, într-un ton mai clasicizat.
Dan Lungu a schimbat strategiile, tonul, în Pîlpăiri (Polirom), virînd spre un discurs de tip speculativ cu bătaie lungă, care îi iese foarte bine. Florina Ilis creează, pe model biblic, în Cartea numerilor o panoramă a mai multor generații care alcătuiesc un fel de istorie a României, într-un discurs neconvențional, compozit, foarte ambițios. Bogdan Suceavă oferă, în Avalon. Secretele emigranților fericiți (Polirom), un roman autobiografic foarte bun, în care își descrie experiența academică americană, în care epicul pur, care reconstituie experiențe-cheie ale exilului, este dublat de pasaje speculative de foarte bună calitate, dar și de un spirit ludic și comic pe care cititorii scriitorului se vor bucura să îl regăsească la cel mai înalt nivel. Dan Perșa a publicat un roman intertextual foarte ambițios, dat fiind că modelul este Divina Comedie: Dincolo (Editura Meditative Arts) e o construcție postmodernistă, care mustește de ironii fine și de umor, dar care construitește o parabolă gravă, dat fiind că totul se petrece în primele 40 de zile de după trecerea la cele veșnice a personajelor. Dan Miron a revenit la Editura Polirom cu Ascultă muzica, un roman al tranziției, care pune în dialog mai multe destine – tot atîtea partituri distribuite muzical. Radu Părpăuță a ieșit, tot la Polirom, dintr-un nemeritat con de umbră, cu un volum de proze scurte, Rămas-bun, în care savoarea graiului moldovenesc se amestecă reușit cu resuscitarea unei lumi arhetipale, bruscate din conturul său de zgomotul de fond al unei realități de dată recentă, mult mai săracă în semnificații. Cristina Andrei a dat, în Matriarhat (Editura Nemira), o foarte bună carte de proze scurte, toate pe teme incomode, dar neșifonate ideologic; e, din punctul meu de vedere, o autoare la care sîntem obligați să fim atenți! La Editura Cartier a apărut un roman extrem de ambițios, Sebastian, al lui Gelu Diaconu, care îl are în centru pe autorul Accidentului, dar reconstituie o întreagă epocă, cu personalitățile sale proeminente (Mircea Eliade, de pildă), cu extremismele sale hidoase (legionarismul) și care prelungește aceeași poveste pînă în perioada de după 1990, repetînd logica unor destine într-o epocă doar aparent diferită.
Dintre prozatorii încă tineri (No offence!), tineri sau tot mai tineri, destui au produs fie confirmări, fie surprize. Pavel Păduraru oferă, în Moartea lui Igor Alexandrovici (Editura Paralela 45), o puternică proză în manieră parodică și satirică, încărcată însă de un realism dramatic, pentru că se perindă prin carte cîteva personaje tipice tranziției basarabene. Liliana Corobca își continuă, în Capătul drumului (Polirom), proiectul de recuperare a unui trecut traumatizant prin intermediul ficțiunii, aducînd în prim-plan cazul unei bătrîne părăsite, care îi povestește strănepoatei experiența deportării în îndepărtatele stepe ale Kazahstanului, o traumă care nu a exclus și momente de bucurie, de iubire, de speranță, de credință. Tatiana Țibuleac a avut parte de o bună receptare, pe deplin meritată, cu Grădina de sticlă (Editura Cartier), cartea unei fetițe care reușește să își păstreze puritatea, crescînd într-un mediu toxic, dar plin de umanitate. Stilul poetic, sincopat contribuie din plin la reușita cărții.
O „surpriză cum nu se poate mai plăcută“, ca să citez cuvintele din deschiderea unei cronici amputate într-o cunoscută redacție bucureșteană, ne oferă Andreea Răsuceanu, cunoscut istoric, critic și teoretician literar, care reușește să scrie, în O formă de viață necunoscută, una dintre cele mai frumoase cărți de proză ale anului. Împletind trei povești similare ale unor femei, una din secolul al XVI‑lea, a Stancăi Mântuleasa, una din timpul Primului Război Mondial și alta din timpul comunismului, prozatoarea reușește să creeze, de fapt, aceeași tensiune, tema mare fiind cea a timpului care poate fi oprit prin iubire, prin dorința de a întemeia ceva durabil (o biserică, o casă, o familie). E și cartea unei pecepții acute, permanent inervate, o carte de o senzorialitate aparte, în care nuanțele sînt foarte rafinate, personajul principal devenind adesea vocea narativă.
Tot la Humanitas a apărut și primul roman al lui Radu Vancu, Transparență. E cumva cartea-sinteză, erudită și în care intră toate temele scrisului lui Radu Vancu, de la sinuciderea tatălui la alcool, politică sau la Mircea Ivănescu și, mai ales, la Mircea Cărtărescu. Cu pagini de o puritate extraordinară, tensionate mai ales poetic, cu o frază amplă, impecabil lucrată, cu o intrigă barocă și, prin asta, redundantă, cartea are în centru o poveste de iubire memorabilă, dublată de credința relegioasă în magia literaturii. Transparență este, în același timp (și acesta e, din punctul meu de vedere, primul ei păcat) și cea mai cărtăresciană proză apărută la noi vreodată, mai cărtăresciană chiar decît multe pagini din Orbitor: e reciclat aici, asimilat uneori pînă la pastișă, un întreg imaginar, o manieră stilistică, chiar și „senzaționalul“ și amestecul de oniric, fantastic, apocaliptic din Solenoid sau Nostalgia. Luată în sine, Transparența se citește ca un thriller poetic.
2018 a adus și cîteva îmbucurătoare confirmări. La aceeași editură, Bogdan Răileanu a trecut de la proză scurtă la roman, în Dinții ascuțiți ai binelui, o carte care intră în două medii sociale total diferite, cel monahic și cel interlop, construind un personaj contradictoriu, dar viu, pe cămătarul Maldini, aflat în criză mistică. O carte autentică, bine construită, care ocolește clișeul și nu cade în melodramă. În fine, după o primă carte foarte bună, nedrept de leneș primită, Gastarbeiter, Mihai Buzea revine cu Jimmy, romanul picaresc al unui îndrăgostit, care, pentru a-și proteja iubita infidelă și mofturoasă, traversează jumătate din lume și intră în situații tot mai ciudate. E o carte scrisă cu mult umor și cu verva cunoscută a autorului. Cristian Englert a dat, în Piramida (Editura Nemira), un roman cu accente de thriller, care are în centru o farsă, o substituire nu numai de nume, ci și de notorietate, un joc care scoate la suprafață tarele vieții literare. Tot dintre tinerii prozatori, Vlad Roman a confirmat debutul din 2016, cu un nou roman, Prima secundă (Editura Univers), cu acțiunea plasată în secolul al XVI-lea, cu o intrigă de policier, dar cu foarte multe trimiteri savante, într-o țesătură care impune prin maturitate, erudiție, dar și prin ludic.
Am reținut două debuturi foarte bune: cel al lui Iulian Bocai, Ciudata şi înduioşătoarea viaţă a lui Priţă Barsacu (Editura Polirom), o novella poetică, dar și realistă, prezentînd nu numai o biografie, ci și o lume dură, neiertătoare, care e, în plus, o mare reușită stilistică, și cel al Ralucăi Nagy, Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira), un roman exotic, aproape fără intrigă, scris pe model nipon, despre experiența unei tinere în Japonia, care îi schimbă nu doar viața, ci și percepția, conștientizarea simțurilor și conștientizarea de sine. O carte scrisă cu mare rafinament.
Spuneam că nu îmi place să comit astfel de articole retrospective. De fiecare dată uit să trec în pomelnic cîte un titlu, dacă nu mai multe, și aștept reacțiile celor ignorați. Un critic literar nu poate citi totul… Dar, din cîte am citit, pot spune că, în ceea ce privește proza, anul 2018 a fost unul bun, peste media ultimilor ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu