Contemporanul » Polemice » România citeşte Contemporanul. Ideea europeană!

România citeşte Contemporanul. Ideea europeană!

Scris de Magda Ursache în Polemice Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie 2019 18 noiembrie 2019 0 4 Accesări

Ce a făcut de la excelent în sus revista? A adus Academia mai aproape de public, i‑a făcut cunoscute campaniile pentru latinitate…

„Cine nu se poate jertfi pe sine
nu va convinge niciodată pe nimeni”.
Traian Dorz

Ce a făcut bun, în primul rând, revista Contemporanul. Ideea europeană? A replicat intelectualilor elastici, chipurile open mind, puşi să creeze derută axiologică. Spune Nicolae Breban că eroarea nu este credinţa sinceră într‑un ideal (fiecare credinţă trebuie respectată, zic eu), ci laşitatea de a te descotorosi de ea. Să suporţi consecinţele (şi prozatorul le‑a suportat cu vârf şi îndesat) e o formă a luptei, la fel ca rezistenţa la cântarea sirenelor corectitudinii politice. Citesc în Omul recent: „Corectitudinea politică este un decret de comportare socială, pe care o minoritate luminată îl impune unei majorităţi înapoiate. Majoritatea vizată de modificarea de comportament social cerută de corectitudinea politică este înapoiată deoarece foloseşte clişee de comportament nu îndeajuns de progresiste. Aceste clişee de comportament trebuie modificate. Cum? Declarând că sunt reacţionare, ofensatoare, împotriva drepturilor omului etc. De unde ştim că sunt aşa cu adevărat? O ştim pentru că există o minoritate luminată care ne‑o spune”. (H.‑R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, 2001, p. 306).

Trăim iarăşi vremi de cădere spirituală. Ne‑au de‑personalizat (sau au încercat), în anii cincizeci, cu ajutorul cozilor de topor unse în RPR academicieni. Din aceeaşi rădăcină a răului, stalinismul, cresc altele. Se sapă la conştiinţa de neam, afirmându‑se repetat că originile „rumânilor” sunt în ceaţă, că nimeni nu ştie când au apărut. Dovezi arheologice? N‑avem! Continutate? Nu‑s izvoare scrise. Amintesc doar faptul că un editorial din Scânteia, 15 decembrie 1948, avea ca ţintă patriotismul şi se intitula Dezrădăcinarea naţionalismului. În numele internaţionalismului proletar, care‑şi dorea şubrezirea credinţei că, la judecata lui Dumnezeu, vor fi chemate neamurile. Şi ce? Era greu să fie evacuat Dumnezeu din teren, cu secera şi cu ciocanul?

Acum? Îţi manifeşti patriotismul firesc şi eşti considerat om al „Cârmaciului”, nostalgic ceauşist etc. Numai că Salus patriae suprema lex vine de departe! În fapt, deranjează românismul, de vreme ce Mircea Vulcănescu n‑a fost izbăvit de sentinţa „criminal de război” dată de Tribunalul poporului. Deranjează românismul, dacă Blaga a fost ironizat pentru sintagma „spaţiu mioritic”, şi de la deal, şi de la vale. Deranjează românismul, dacă despre Iorga au fost reiterate injuriile lui I.Peltz („vulcan care scuipă borş”). Când am auzit prima oară de Eugen Lovinescu, în liceu, ni s‑a spus că e „valet al imperialismului”; Preda e acum, pentru detractori, „valet al ceauşismului”.

Excesele critice la adresa valorilor fundamentale nu contenesc. În 19 august 2017, teleastul cu emisiune Sabin Gherman găsea cu cale să afirme: Iorga? „Un om inteligent, dar foarte prost.” Nae Ionescu e trecut şi el la categoria inteligenţilor proşti, care ar fi încarnat „răul istoric absolut”. Şi Ţuţea. Şi Anton Dumitriu. Şi Noica, acuzat de „totalitarism”, „etnicism”, „iraţionalitate”.

Se râde de „aluatul” etnic românesc (cum o face Cioflâncă), se bagatelizează specificul naţional. Dacă nu vă place sintagma, spuneţi‑i, ca G. Călinescu, „trăsătură diferenţială specific românească”, deşi criticul de excepţie e declarat „critic ratat”, băutor de „cucută ideologică realist‑socialistă”, „lozincard neologizant”, „clovn isteric”, mediocritate etc.

Spune Mircea Platon şi‑l aprob: „Junimiştii refuzau să bagatelizeze specificul naţional (…) de dragul unui trecut mitic‑livresc şi al unui sistem de valori universaliste de împrumut (Contemporanul. Ideea europeană, iunie, 2016), în articolul Convorbiri literare, seria clasică: manual de construit o ţară (I). A fost repejor acuzat că e un îmbătrânit. De îmbătrânire a fost acuzat şi acad. Ioan‑Aurel Pop. Bătrâni anacronici? Cred că nu vor fi astfel nici la 102 ani.

Să fie naţionalismul (dragostea accentuată de neam) drum închis în literatura actuală? Desigur, nu. Diferenţa în constructul UE (sat global) o fac şi o vor face, pentru o bună vieţuire între etnii, spaţiul naţional, tradiţia naţională, scriitorii naţionali. Iată de ce se merge la de‑construirea canonului naţional. De‑clasicizarea clasicilor duce la negarea inteligenţei creatoare a românilor. De aici, din aproape în aproape, un filosof aşază poporul în ghilimele. Alt filosof (N. Breban îi numeşte „siamezii ideologici”) spune că etnicul cu religia nu trebuie amestecate, ci ţinute în borcane separate. Îl contrazice Steinhardt. Eu văd convertirea lui Steinhardt la ortodoxie ca o iubire dublă faţă de ţară, a evreului atât de român. A primit Sfântul Botez în închisoare de la un basarabean, ieromonahul Mina Dobzeu. Şi parcă n‑a fost destul, dacă a ales să sfârşească între ţărani maramureşeni, ca simplu monah, pe crucea căruia scrie: Monahul Nicolae. Atât. Are dreptate Răzvan Voncu: Steinhardt e „monah exemplar în duh”, dar „s‑a manifestat public ca un intelectual laic”, aşadar, „în deplină libertate de cuget”. Nu fără a atenţiona testamentar: „Libertatea nu se confundă cu libertinajul şi nebunia”.

Breban crede în „necesitatea naţiunii”. Şi mai crede că atacurile concertate la marile valori înseamnă că ele sunt punctele de rezistenţă ale etniei; că aceste valori îmbunătăţesc identitatea şi că, fără ele, deconstrucţia e mai lesne de realizat. În contrapartidă, domnul Alexandru Florian bagă continuu zâzanie, pe baze etnice. Pe urmele lui, merg câţiva istorici şi istorici literari elastici, dispuşi să nege autori capitali, mai ales pe cei patru mari intelectuali: Blaga, Eliade, Cioran, Noica. După un istoric, Cosmin Pătraşcu Zamfirache, ar fi fost „căzuţi în mrejele fascinaţiei legionare”, ca să nu mai pomenesc iarăşi de „înfierările” doamnei Alexandra Lavastine, cu termeni împrumutaţi de la propagandiştii stalinişti.

După domnul Zamfirache, Eliade, ca „învăţăcel al lui Nae Ionescu”, ar fi propagat „ideologii antisemite”. Cum o fi ajuns Eliade de la antisemitism la Istoria religiilor nu se întreabă acuzatorul. Eu întreb: ce‑i rău în faptul că Eliade „milita” pentru „o societate bazată pe valori româneşti” în România? Andrei Oişteanu susţine că Iphigenia este „o odă dedicată sacrificiului legionar” şi că‑s străvezii subiectul şi semnificaţiile piesei. N‑aş spune că sacrificiul pentru o credinţă dreaptă ar fi blamabil. E legionară lupta pentru apărarea patriei, ideea sacrificiului? Iar astfel de exagerări ar merge până la eliminarea din ediţiile Eminescu a poemei Somnoroase păsărele, pentru că ar conţine un protocron legionar: cuvântul cuib. Dacă eliminarea nu s‑o fi făcut deja, cum merg lucrurile.

Blaga n‑a fost legionar. Da, a făcut parte din Asociaţia Prietenii Legiunii, înfiinţată în 1937. Trebuia ca membrii să rămână necunoscuţi autorităţilor, pentru că lucrau în armată, învăţământ superior, diplomaţie, toţi cu înalt prestigiu moral şi profesional, ca ministrul de Externe Mihail Sturza, gen. Petroviceanu, ministru la Instrucţiunea Publică, ori ca Nichifor Crainic, la Radio Bucureşti. Prietenia lui Blaga cu Traian Herseni o fi reprobabilă? Iar piesa Avram Iancu nu mi se pare deloc legionară. Şi cât a tras Blaga din cauza lui Crohmălniceanu, pentru care era „un filosof reacţionar mistic orientat spre fascism” (v. Lucian Blaga, ESPLA, 1963). Mă mir că mă mai mir: N. Moraru, pe cât de incompetent, pe atât de dur doctrinar al dictaturii proletariatului, apăruse în şedinţa USR din 22 decembrie ’89, ca „disident al tiranului”.

Se ştie că Noica a intrat în mişcare când a fost asasinat CZC şi a ieşit când a fost asasinat Iorga? Şi da, Noica a fost impresionat de „sacrificiul legionarilor Moţa şi Marin”, în războiul din Spania. Să fi fost impresionat de luptătorii pentru cauza comunistă, comisarii ilegalişti Leonid Tismineţki şi Valter Roman? Tot N. Breban a pătruns calm şi echilibrat sub coaja problemei, în Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti, prima ediţie, Muzeul Literaturii Române, 2010. Iată o mostră de stil brebant: „Domnii mei, în istorie, nu se poate pleca din strictul şi purul prezent, doar dacă nu eşti în esenţa ta un spirit definitiv primitiv, inapt de un act critic şi reflexiv. Sau dacă eşti pregătit să comiţi o nouă barbarie, absolut modernă sau postmodernă, crezându‑te apt de a‑i judeca de pe un scaun înalt şi unic pe cei dinaintea ta după nişte criterii care, pe măsura vremurilor pe care le trăim în acest început de mileniu, prind tot mai mult o turnură a fugii sau a ironiei faţă de orice ne aminteşte de esenţe”. Dar, despre această carte‑eveniment, cu alt prilej.

A promova consecvent, în aceşti ultimi ani, cultura naţională e o intreprindere riscantă, însă Contemporanul. Ideea europeană nu stă deoparte, Nicolae Breban fiind diapazonul care dă tonul colaboratorilor săi şi mă refer la cei lucizi, corecţi, sinceri, responsabili, curajoşi. Echipele de zgomot ale vajnicilor tineri de stânga afirmă, pe direcţia vechilor propagitatori, că pericolul cel mai mare al secolului al XXI‑lea ar fi re‑inventarea naţionalismului, confundându‑l voit cu xenofobia. Întrebare pentru cei care vorbesc de acest pericol: Protejarea culturii naţionale e rea? De ce literatura n‑ar avea voie să fie autohtonistă? Scrie Petru Ursache în Etnoistorie şi imagologie, Editura Eikon, 2019: „A vorbi despre români şi pentru români a devenit din ce în ce mai greu, dacă nu imposibil. Anton Golopenţia a căzut victimă pentru că a vorbit despre ei. I‑au urmat şi cei pe care a încercat să‑i cunoască «la Est de Bug». Iar răul s‑a extins tot mai tare şi mai tare. Nu ne rămâne decât să ne dezmeticim de periculoasa şi acaparatoarea propagandă venită de «sus», prin şcoli şi prin presă”. Şi eu cred că acesta (şi nu altul) e adevăratul pericol: continuitatea doctrinei cominterniste.

Am ricanat la început (şi am recunoscut greşeala) la titlul Contemporanul. Ideea europeană: revista cu două nume. Petru m‑a contrazis: „N‑ai dreptate. Breban a realizat echilibrul necesar. Conştiinţa naţională şi culturală sunt de nedesprins şi necesare pentru a deschide singura cale: Europa”. „Nucleul etnic al culturii a fost destul dispreţuit în prolecultură, ca vetust. Or, nu‑i aşa. Şi nu uita că Ideea Europeană este revista scoasă de C. Rădulescu‑Motru, loial comunităţii identitare şi valorilor ei”.

Breban nu şi‑a mai dorit o Românie depresivă şi defetistă. A rostit adevărul despre trecut (avem trecut, nu trecuturi), auzindu‑l pe Eminescu: „Trecutul e în mine şi eu sunt în trecut/ Precum trăieşte cerul în marea ce‑l respiră”. Aşa îl aude şi Theodor Codreanu. Prozatorul a replicat calomniatorilor săi şi calomniatorilor literaturii române, ca literatură minoră de diletanţi. În ce mă priveşte, nu sunt nici deprimată, nici exaltată privind literatura română şi n‑o consider periferică. În puterea, în forţa reperelor ei, da, cred. Aş introduce în codul penal o amendare a atitudinilor de acest fel: că 90% dintre literaţii români sunt veleitari, că literatura română nu are nimic, dar nimic esenţial şi că‑i lipseşte expresivitatea. Asta n‑ar restrânge libertatea de exprimare, dar ar aduce măsura. Cu cuvintele Aurei Christi: „Ar trebui să existe o măsură în toate”.

Ce a făcut de la excelent în sus revista? A adus Academia mai aproape de public, i‑a făcut cunoscute campaniile pentru latinitate („Pentru N. Breban, ca şi pentru strămoşii săi ardeleni, latinitatea este ca o axiomă, vine din trecut şi ne duce spre viitor”, scrie, cu prilej aniversar, Ioan‑Aurel Pop), pentru unire, pentru imaginea normală a firii românilor pentru limba ce‑o vorbim.

Ce vreau să spun în încheierea acestor rânduri este: Da, România citeşte Contemporanul. Ideea europeană. Etnosoful anonim nu trebuie ignorat: „Bine faci, bine găseşti”.- Magda Ursache