Contemporanul » Editorial » Secolul meu

Secolul meu

Scris de Nicolae Breban în Editorial Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie 2019 18 noiembrie 2019 0 22 Accesări

Acest secol, îmi pare, dacă‑mi permiteţi, ca o felie enormă de existenţă plenară, istorică, evenimenţială, uriaşă, greu de cuprins între anumite limite, ca orice manifestare ce depăşeşte stricta, elementara normalitate…

A fost cu siguranţă cel trecut, al XX‑lea! Din păcate (sau, mai ştii, dintr‑un fel de noroc, mai degrabă ciudat, dar… totuşi noroc?!…), unul dintre cele mai barbare ale celui de‑al doilea mileniu, comparabil – cel puţin prin părţile noastre, europene, la Vest, dar şi la Răsărit – cu unele secole ce au stat la graniţa uriaşă, plină încă de mistere şi uimire, a prăbuşirii Imperiului Roman, dar şi, prin aceasta, a întregii antichităţi a continentului, secole numite Ev Mediu, al cărui timp uman, evenimenţial, numai mediu nu a fost. Vorbim de începuturile lui, barbarul, goticul, o mişcare amplă, excesiv dramatică a unor mase mari de indivizi, o formă a unui anume dezechilibru. Aşa cum, da‑da, aşa cum, într‑un fel, ni se întâmplă şi nouă azi, când ne căutăm o nouă credinţă după cea pe care am suportat‑o decenii, care zace, se zice, în ţăndări la picioarele noastre. Şi când suntem îndemnaţi, pur şi simplu, dacă nu ne putem hotărî, să renunţăm la un asemenea mod de a fi şi de a trăi, aşezându‑ne comod la masa bogată ce ni se aşterne în faţă, cea a tuturor necesităţilor zise materiale. Sau tactile. Sau exotice. Dumnezeu mai ştie ce mai înseamnă azi, la începuturile mileniului al treilea, acest epitet! În binefăcătoarea absenţă împovărătoare a lui Dumnezeu, ca şi a tuturor artelor inutile, cu literatura în frunte, începând cu poezia pe care, o vedem, marile edituri europene nu o mai susţin. Şi cu filosofia, se înţelege, care, o ştiu mulţi, spre deosebire de ştiinţă, n‑a ajuns la rezultate perfect controlabile şi certe, nu are cum să fie o disciplină esenţială. Necesară!

Nu avem ce face, am pătruns într‑un timp, într‑un secol al multor întrebări şi incertitudini. Celui trecut, al XX‑lea, oho, nu i se poate reproşa în nici un fel acelaşi lucru. Dimpotrivă, cele trei sisteme „categorice”, fascismul, nazismul şi comunismul, dârdâiau şi rezonau asurzitor de atâtea ferme şi ultra‑ferme convingeri, care nu erau „adevărate” sau înţelese decât dacă duceau şi la entuziasm. Şi, acolo şi atunci, el însuşi, entuziasmul (politic, ideatic, etic, filosofic, nu conta!) trebuia, ce mai, să ducă, necesarmente, şi la… credinţă! Astfel încât azi, printr‑un reflex extrem de simplificat al reacţiunii fizice şi umane, azi, noi, îmbătrâniţi sau cinizaţi de o experienţă atât de barbară, de o insuportabilă, să‑i zicem, „originalitate”, ca şi de pretenţiile ei absolutiste, dacă nu respingem ideea de credinţă sau de credinţe mai vechi, numite tradiţie, ca şi artele, marea descoperire a Renaşterii, le suspectăm în orice caz! Nu ni se mai par… corecte, adică rezonabile, cum se spune în lexicul justiţiar! Ni se spune, din surse autorizate, că se poate trăi fără un respect exagerat faţă de tradiţie, dar şi fără, cum să‑i zicem?…, da‑da, de credinţă! Şi toate astea vor fi obţinute mai lesne dacă coborâm niţeluş steagul ideii de naţiune de pe lancea sa, un pic prea orgolioasă. A, se înţelege, vorbim doar, în acest caz, de naţiunile mici şi de, să zicem, cele mijlocii. În cazul celor mari, pe care unii răutăcioşi le numesc imperii, epitetul şi pânza naţională va mai fâlfâi un timp, orgolioasă pe aceeaşi lance. Oare nu seamănă cumva acest mod de a gândi cu ideea leninistă, a dispariţiei ideii de stat, în adevăratul comunism?

O splendidă idee furată de la anarhişii italieni şi ruşi, de la ideologul numit Bakunin, amic al lui Lenin, una dintre acele idei care prin platitudinea şi prin miraculozitatea speranţelor pe care o dădea atâtor gânditori, nemulţumiţi pe drept de „mizeria totală a lumii”, de violenţa care se ascunde în faldurile statului şi a justiţiei sale plac şi au plăcut multora. Şi le‑au aţâţat nu puţine visuri ce ţin de o psihologie a dreptăţii, văzută în straiele ei vindicative, de pe la începuturile organizării umane, înainte să fi existat bazileii atotputernici, preoţii cu altarele lor sau… nobilii! Zişii aristocraţi, cei vasali şi încuscriţi doar cu… Zeii, prin sânge, se înţelege, şi prin unica, inconfundabila naştere!

Secolul pe care îl numesc al meu face parte, indubitabil, din ceea ce numim Evul Mediu de început, cel „primitiv”. Acest secol, îmi pare, dacă‑mi permiteţi, ca o felie enormă de existenţă plenară, istorică, evenimenţială, uriaşă, greu de cuprins între anumite limite, ca orice manifestare ce depăşeşte stricta, elementara normalitate, aşa precum oceanul, în revărsările sale magmatice, seismice, numite tsunami, invadează teritorii vaste şi sute de mii de existenţe. Da, întreg secolul îmi pare ca un platou istoric ce s‑a prăvălit, a alunecat, da, a alunecat pe rulmenţii săi enormi, teribil de zgomotoşi, înapoi, scârţâind şi sfâşiind barbar, grotesc, tot ce părea calm şi odihnitor, cucerit şi stabilizat definitiv în morala şi credinţa milioanelor. Da, a alunecat, uruind şi sfârtecând în timp, înapoi, să zicem, în ceea ce cu toţii credeam revolut şi încheiat, condamnat şi clasat în arhive. Sau, mai ştii?, poate… a alunecat înainte?!.. Să fi fost acesta, secolul trecut, al XX‑lea, de fapt, un posibil, real şi, mai ştii, necesar viitor al umanităţii şi al posibilei, noii organizări, ceva ce… nu am înţeles?! Ceva ce nimeni nu a înţeles?!

În ce mă priveşte, romancierul care sunt, eu am încercat în ultimul deceniu – în ciuda vârstei zise înaintate sau tocmai cu vitalitatea şi disperarea, oarecum, de oţel a acestei vârste, care, iată, mă urmăreşte ca o altă identitate – am încercat, aşadar, să mă achit de obligaţia mea de, să zicem, meşter al marilor spaţii epice. Şi am dedicat acestui… secol, uneia din frânturile sale extrem de tipice, de expresive şi contondente în cel mai înalt grad, numite bolşevism, în care am trăit decenii insuportabil de lungi o bună parte a Europei, o trilogie romanescă: Singura cale, Jocul şi fuga şi, peste câteva zile, în această toamnă nesfârşită şi splendidă, va apărea romanul Frica, scrisă pentru că voiam eu însumi să înţeleg, sau poate, mai ştii, să re‑trăiesc în felul meu epoca stalinistă care pe teritoriul României nu a existat realmente decât vreo cincisprezece ani, între 1948 şi, să zicem, 1964, restul fiind numit otova şi binişor fals „comunism”. Şi, cum spuneam altădată, re‑inventând ceea ce este, sau ceea ce a fost, pur şi simplu, cu un anumit, specific şi poate scuzabil orgoliu, ca şi cu una dintre cheile a ceea ce numim ficţiune. Sau epic!

Iar dacă întreg trecutul nostru, al naţiunii sau al continentului, îl putem defini sau expedia sub generoasa şi vaga denominaţie de istorie, pentru mine, cel puţin, această perioadă, numită stalinism, eu o resimt – şi sunt convins, nu numai eu! – ca depăşind cu o vigoare şi sălbăticie de nedescris emblema şi titulatura a ceea ce numim istorie şi o încarc cu exploziva şi, da‑da, misterioasa noţiune de absolută existenţă! În ceea ce are ea mai concret, mai rebarbativ şi mai anti‑uman, dacă vreţi, sau mai ştii, pe dos, în toată, profunda ei semnificaţie umană – cea a Suferinţei, dom şi cupolă a înţelesului trăirii noastre pe pământ, o lecţie, pe care eu, personal, am învăţat‑o de la mai marele meu Meşter în ale epicului, Fiodor Mihailovici Dostoievski.

Da, acest secol este încă o dată al meu. Nu, nu în sensul imediat că mi‑ar aparţine – posesiunile mele, puţine, se află în cu totul altă parte! –, deoarece fiinţa mea de carne, aşa‑zisa biografie a mea s‑a întâmplat pe nava sa, pe „coverta” sa amplă şi extrem de dramatică, la limita barbariei, o platformă, un peisaj cu note abrupt primitive şi un orizont adesea macabru. Dar, mai ştii, poate cu unele luciri profetice?! E un secol ce părea, sau va părea, ca şi ades citatul de mine Ev Mediu primar, ca o cheie a destinului nostru, al tuturor? Sau, oricum, măcar al destinului continentului pe care trăim? Şi pe care ne regăsim mormintele!

Nu, nu mă dezic de el, de acest secol, aşa cum nu mă dezic de biografia mea socială, precum unii contemporani obosiţi sau dezamăgiţi din nu se ştie din ce pricini de ceea ce ar fi trebuit să fie destinul lor, de propria lor viaţă sau biografie, îmi aparţine şi, dacă va fi şi voia Lui, îi voi aparţine. Sunt aici şi, ha, ha, era cât pe ce să adaug că încă sunt aici, ceea ce ar fi fost cu totul neavenit şi fals, cum se scrie în actele notariale. Nu, sunt cu adevărat aici dintr‑un fel de eternitate, cea născută odată cu mine. Sigur, unii vor retorca şi faptul că această „eternitate” arogant invocată e discutabilă, în măsura în care scrisul meu, adică existenţa mea, cum se zice specifică, literară, va dăinui! Posibil nu pentru totdeauna, numeroşii mei detractori nu se află, de data aceasta, în culpă, au şi ei propriul lor adevăr, dacă n‑ar fi decât popria lor nedumerire, adesea stângaci sau pripit manifestată, deoarece… într‑un unic sens au şi ei dreptate. Ei nu se aşteptau ca eu să apar, mai ales în forma şi în sunetul artei care m‑a anunţat şi, se pare, m‑au confirmat. Măcar pentru unii! Pentru un timp. Care? Cine poate şti, cine poate jura?!…

■ Viaţa mea (II)

Nicolae Breban