Contemporanul » Eseu - Publicistică » Permanenţa şi devenirea lui Iuda

Permanenţa şi devenirea lui Iuda

Scris de Conte în Eseu - Publicistică Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie 2019 18 noiembrie 2019 0 6 Accesări

Iuda modern e un mutant, culpa morală nu‑i mai tulbură liniştea, nu mai este încercat de crize de conştiinţă…

Când fără de număr experienţe particulare spun că o astfel de paradigmă, de vechime biblică, e validată în relaţiile interumane de fiecare zi, se înţelege de ce, ca subiect neîncheiat, e dezbătut teoretic şi figurat în variante ficţionale. Arta cuvântului a imaginat manifestarea tipologică a eternului Iuda adecvat contextului. Nu mai puţin arta penelului a vizualizat scena biblică a sărutului prin sugestia figurilor, a gestului şi culorilor, de la Giotto la florentinul Fra Angelico, de la Caravaggio şi până la Corneliu Baba al nostru. Paradigma simbolizată de originarul Iuda nu e simplu reductibilă la ideea de trădare, cum circulă, ca sinonime, în înţelesul comun şi incomplet. Mai există încă un înţeles, de lungă şi universală durată, ce se ridică deasupra cazurilor personale, cotidiene, ce trimit la sensul de suprafaţă, simplu indicativ, instigator, al sărutului dat de Iuda. Hermeneutica textelor biblice, din cele patru Evanghelii, merge la sensul adânc al scenariului dramatic, în care fapta lui Iuda era o necesitate, fără de care nu s‑ar fi impus religia christică. Sensul intern conotat e descifrat, înţelegător prin interpretare. Isus, ca victimă sacralizată, devine model de moralitate, bunătate şi dăruire esenţialmente umane. Prin fapta lui, Iuda e recunoscut ca necesitate tipologică imanentă lumii. Necesar e ceea ce nu poate fi altfel decât este, adică altfel decât aşa cum s‑a întâmplat. Trebuia să se întâmple astfel, încât Isus să fie răstignit şi să devină simbol pentru o nouă religie, religia crucii, noua credinţă. Legenda lui Iuda face inteligibilă, prin detalii, esenţa mecanismului tainic al întemeierii unei religii, resortul ei, uman în fond. Fiinţa raţională are nevoie de credinţă religioasă. Simbolul divin e creat şi apărat de oameni ca suprem refugiu mântuitor şi putere protectoare în clipe de primejdie. Necesitatea psihologică a misticii nu respinge pragmatismul. Propovăduitorul unei doctrine trebuie să dispară fizic spre a se naşte mitul şi credinţa în El. Subiectul e generos deopotrivă pentru hermeneutica religioasă, pentru eseistică speculativ imaginară, pentru plastică şi literatură, cum câteva exemple, la care mă voi mărgini, o susţin.

Interesant de reţinut, ca rezultat al lecturii analitice, că Lucian Blaga dramaturgul stilizează original ideea necesităţii dispariţiei propovăduitorului unei doctrine mistice, spre a se naşte credinţa cu numele Lui. În piesa Zamolxe (Mister păgân) ideea biblică e adaptată timpului mitic al dacilor, când dominaţia spirituală a Magului e înlocuită cu credinţa profetică panteistă a zeificatului Zamolxe. Mai apoi, acesta este ucis şi fizic şi în efigie, marcând dramatic trecerea la o nouă religie, tot prin sacrificiu, cum sugerează Blaga în ultimele replici ale piesei: „Zeul e mort/ Dar ne‑a adus pe Dumnezeu”. Este astfel dramatizată revelarea misterului naşterii unei noi religii.

Sensul sacrificiului christic, subînţeles în Evanghelii, cu amestecul necesar al acţiunii lui Iuda Iscarioteanul, i‑a atras pe alţi doi scriitori, aparţinând unor mentalităţi şi vremuri diferite, Giovani Papini şi Amos Oz. Stilul şi detaliile interpretării vor fi şi ele diferenţiate în consecinţă. Însă efectul esenţial al faptei lui Iuda, deşi altfel formulat, rămâne acelaşi. Iuda e o necesitate în istoria întemeierii noii religii. Cartea lui Papini, Martorii patimilor, prelucrează, imaginând mult şi cu noimă, şapte legende evanghelice. Cea dintâi, dar nu singura, reconstituită într‑un discurs plin de înţelesuri, este Ispitirea lui Iuda. Ceea ce realizează scriitorul italian se poate numi şi proză de evocare pe subiectul maniheismului lumii, al psihologiei abisale, în general, şi al slăbiciunii naturii umane, în special. Textul, care are puţin peste zece pagini, se deschide într‑o notă de mister romantic. Chinuit de gânduri şi insomnie, Iuda vede că e vegheat din umbră de o fiinţă cu înfăţişare diabolică. E cel care îl va ispiti să comită trădarea lui Isus. Îngerul negru îl poate manipula pe Iuda, pentru că îi ştia toate slăbiciunile. Îi cunoştea iubirea pentru arginţi şi ambiţia mai mare decât agerimea minţii. Mai întâi îl umileşte tactic, îl şantajează insinuant, şfichiuitor, apoi îl aţâţă, flatându‑l, astfel îi controlează total voinţa. Ambiţios, Iuda tace vinovat, se revoltă în faţa propunerii, dar se lasă prins în laţul ispitei de a trăda din iubire, pentru izbânda divinizării: „Tu îl vinzi pe Iisus şi te legi să‑l dai prins, numai ca el să poată învinge şi domni ca un Mesia”. Şi îi mai spune: „Sub înfăţişarea vânzătorului, de fapt, tu eşti un colaborator eroic al lui Mesia”. Stimulat de discursul personajului obscur, Iuda merge la Caiafa într‑un fel de transă şi promite vânzarea. În substanţă se configurează paradoxul rar al trădării din iubire. Diavolul îi cere lui Iuda ca, din iubire, să se jertfească pentru mărirea lui Isus. Aici povestirea lui Papini se încheie brusc, cu bănuite puncte de suspensie, fără suicidul făptaşului, act amintit pe scurt în Evanghelii. Astfel, în prelungire, paradigma e adaptată altui timp decât cel biblic. Un timp care poate fi al lui Papini, dar şi al istoriei noastre recente ce n‑a încetat cu totul să fie actuală. Vestită în Biblie sau nu, trădarea e înscrisă de Creator în natura umană.

Eseul cvasiliteraturizat al lui Papini este subtil animat de un sentiment al urgenţei, al nevoii ca omul secolului al XX‑lea, închinător şi el la „viţelul de aur”, evident modificat, remodelat sub doctrină, să vadă pericolul mutilării propriei conştiinţe. E ca un semnal de alarmă. Traducerea şi publicarea eseului la noi, în 1941, nu era întâmplătoare. Iuda al lui Papini vinde, dar nu se sinucide, deci se abate de la modelul biblic din Evanghelia după Matei, singura care istoriseşte şi căinţa prin autosuprimare. Dacă Papini n‑a respus toată legenda după Matei este pentru că omul vremurilor noi se rezumă la trădare, iar cei treizeci de arginţi pot fi astăzi traduşi în varii forme de profit. Discursul scriitorului italian avea, deci, o ţintă morală, se adresa omului modern apt numai pentru trădare, nu şi pentru expiere. Din Evanghelia lui Luca, Papini a luat cu împrumut ispititorul („Dar a intrat satana în Iuda”), spre a‑l folosi ca instrument provocator într‑o excepţională analiză psihologică. În istoria trăită de mulţi dintre noi, ispititorul „înger negru”, rămas în umbră, era cel care îi racola pe cei apţi de trădare. El insinua ameninţător, cum o făcea şi diavolul imaginat de Papini: „Eu caut, ascult, scormonesc, întreb, aduc aminte – să ştiu totul…, ştiu o mulţime de lucruri pe care tu nici nu le bănuieşti”. Temător şi slab, ispititul devenea turnător, scria periodic note informative, sub nume codificat, despre cel pe care s‑a angajat să‑l vândă. Însă e un Iuda incomplet, fiindcă nu cunoaşte căinţa. El comite răul pentru rău, fără procese de conştiinţă şi astfel se excomunică din categoria biblică a necesităţii, în care a fost Iuda. Trădătorul modern e convins repede să comită răul. Uneori însă ispita prinde şi pentru că există fiinţe umane structural înclinate să‑l comită, unele fiindcă au suferit în copilărie o traumă (atac la pudoare, o boală, frustrări etc.), care, din punctul lor de vedere, se cuvine răscumpărată, ca reflex de apărare târzie. Se poate accepta ideea că gânditorul italian a prefigurat „omul nou”, fabricat după o altă reţetă. Iuda modern e un mutant, culpa morală nu‑i mai tulbură liniştea, nu mai este încercat de crize de conştiinţă. Decăzută calitativ, fapta lui ucide, într‑un anume fel, prestigii şi cariere, dar nu mai poate avea drept efect sanctificarea celui trădat. Biblicul Iuda e constrâns din interior să se autopedepsească. Impulsul i‑l dă conştiinţa. Înainte de a‑l acuza alţii de greşeală, el se face singur răspunzător. Se detestă pe sine, se sinucide înainte ca Isus, învăţătorul iubit şi vândut de el, să fie crucificat între doi tâlhari. Numai prin ispăşire radicală se creează paradigma completă. Fără căinţă, el ar fi fost un trădător oarecare, cum sunt milioane de trădători anonimi pierduţi pentru istorie. Astăzi, la noi şi aiurea, vânzătorul are ipocrizia de a nu‑şi recunoaşte vinovăţia, e dur în reacţii când e descoperit, sau, după temperament, se poate ascunde defensiv sub masca umilinţei, a discipolului prietenos. Alţii, în faţa suspiciunii, sunt miraţi şi pot poza în victime impulsive. Toate disimulările îi acuză fapta trădării ce nu se vrea nicicum corectată printr‑o minimă încercare de căinţă, ceea ce ar atenua eşecul total în ordine etică. Încât modelul biblic se dizolvă în apele tulburi ale mentalităţii „omului nou”. Dar el tot Iuda se va numi. Cum Iuda ca paradigmă, se vede, nu e o problemă încheiată, complicată şi adaptivă fiind la evoluţia societăţii şi mentalităţii, încă se mai scrie pe subiect, înnoind nuanţele cu reinterpretări posibile. Cu un deceniu în urmă, în traducere românească, se putea citi Cartea lui Iuda a lui Nicolas Grimaldi. El adaugă hermeneuticii clasicizate o nouă faţetă, dramatică, a situaţiei personajului biblic, tragismul. E vorba, desigur, de un tragism de ordin psihologic, autotelic, ceea ce înseamnă lipsă de eroism. Iuda resimte nevoia interioară de a ispăşi vina trădării, care nu e renegare, cum o făcuse apostolul Petru, ci confirmare. Gestul sărutului e tot un ecce homo, înainte ca Pilat din Pont să fi spus asta. S‑ar putea, deci, accepta că din conştiinţa răului produs s‑ar naşte, ca sentiment interiorizat, vina tragică rezolvată prin autojertfire radicală. E de presupus că, reactualizarea, literaturizată sau nu, a personajului biblic, e încurajată de o descoperire relativ nouă a unui text apocrif numit Evanghelia după Iuda, o reinterpretare despre Iuda. Relativ recent, în 2014, Amos Oz, un mare scriitor umanist contemporan cu noi, şi‑a intitulat Iuda unul dintre ultimele sale romane. Departe de a fi o reabilitare banală a personajului biblic, dezbaterea temei pune accentul, studiat, pe două idei fundamentale deduse din scenariul străvechi, trădare şi necesitate. Perdeaua ficţiunii, fiind foarte subţire, nu acoperă intenţia autorului de a da regim de pregnanţă acestui fond de idei, care motivează titlul. E un fond intricat, pentru plăcerea lecturii, în canavaua poveştii unui tânăr student preocupat ştiinţific de problemă, cât de ştiinţific poate fi lămurită o secvenţă din Biblie. Cele două detalii sunt decupate din viziunea mai largă a evreilor despre apartenenţa etnică şi condiţia socială a lui Isus. Obligat, din pricini materiale, să‑şi părăsească studiile şi disertaţia pe tema Isus în ochii evreilor, Shmuel se angajează să întreţină intelectual, prin conversaţii, un bătrân profesor pensionar. Ambii vor perora însufleţit pe teme politice privind întemeierea statului lor. Tânărul face o pasiune pentru misterioasa şi frumoasa văduvă Atalia, nora bătrânului şi stăpâna casei vechi de la marginea Ierusalimului. Dezamăgirile şi întâmplările aventurii erotice povestite au partea lor de poezie, însă sunt întretăiate frecvent de meditaţii, dialoguri şi bibliografie pe subiectul relaţiei Isus – Iuda, care se impune ca substanţă a romanului. Sunt cele două axe, trădare şi necesitate, pe care, crede Amos Oz, se poate rediscuta o paradigmă despre care el însuşi îşi strecoară discret opinia.

Aventura erotică a lui Shmuel este rama narativă inventată de scriitor, gândită să încapă dezbaterea analitică, cele trei personaje fiind intelectual apte s‑o întreţină. Iniţiat în bibliografia istoriei lui Isus, Wald, bătrânul profesor, ce pare a fi, în concepţie, umbra scriitorului, se arată nemulţumit de faptul că, „în cărţi şi în ochii majorităţii creştinilor simpli”, Iuda Iscarioteanul este arhetipul reprezentativ pentru trădare, o „personificare a trădării”. Este multiplu interpretat sărutul lui Iuda, discipol evreu al lui Isus, ca şi ceilalţi, toţi încrezători în divinitatea învăţătorului. Însă Iuda e singurul care se sinucide, ceea ce contrazice reducţia la imaginea simplă de vânzător: „Poate l‑a sărutat pe Isus ca să‑l îmbărbăteze”, spune Wald. În fond, ambii, murind, „au făcut mai mult după moarte decât în timpul vieţii”, prin ceea ce au devenit ca imagine. În dialog permanent cu Shmuel îndoctrinatul din cărţi, Wald numeşte drept „afirmaţii prosteşti” încercările medievale, şi mai noi, ale evreilor de a‑l denigra pe Isus, până la demitizare. În dialogul dramatizant pe problemă, el subliniază că noua religie s‑a născut fără voia sacrificatului. Acesta a fost un propovăduitor umanist, creştinismul s‑a întemeiat după răstignire, ca adoraţie a modelului care a fost Isus galileeanul, mântuitor prin moarte. Contrazis metodic de Wald, Shmuel plusează în reconsiderarea lui Iuda ca subtilă necesitate. Îi radicalizează rolul în termeni direcţi, într‑o serie de afirmaţii risipite în cursul dialogului. Iată câteva, ce pot compune un silogism: „Dar fără Iuda poate n‑ar fi existat crucificarea, şi fără crucificare n‑ar fi existat creştinismul”, „Iuda Iscariotul este, deci, creatorul, regizorul şi producătorul operei crucificării”, „Iuda Iscariotul e întemeitorul religiei creştine”. Wald îi ironizează eroarea de a fi redus fenomenul credinţei numai la cauză, ignorându‑i efectul, răspândirea şi durata peste milenii. În replica ultimă a înţeleptului Wald recunoaştem convingerile pacifiste profesate de Amos Oz în toate prozele sale. Mai e însă şi o altă nuanţă, nelipsitele conflicte între religii: „Dacă ar dispărea de pe faţa pământului toate religiile şi toate revoluţiile – spune Wald – toate până la ultima, ar fi mult mai puţine războaie în lume”. Sunt încă şi mai multe semne că în romanul Iuda îl regăsim pe Amos Oz pacifistul din eseuri şi beletristică. E suficient să rememorezi lectura incitantului volum Cum să lecuieşti un fanatic, ca să înţelegi discursul unui umanist lucid, trăitor într‑un mediu al intoleranţei reciproce. În roman scriitorul redeschide dezbaterea problemei neîncheiate a lui Iuda cu noi şi radicale interpretări, convins fiind că eternitatea paradigmei adecvat implicată în trădările din istoria omenirii nu va mai fi şi o necesitate. - Elvira Sorohan