Interviu LUCIAN BOIA: „O lume în care există Dumnezeu ar fi mai plină, ar avea mai mult sens…”

LaPunkt

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

„Îmi propun să trec în revistă câteva mari întrebări pe care oamenii şi le-au pus – şi nu încetează să şi le pună – generaţie după generaţie. Sunt întrebările fundamentale privitoare la condiţia umană. Ele continuă, în mare parte, să rămână fără răspuns, sau, şi mai derutant, primesc adesea, din belşug, răspunsuri multiple şi contradictorii. Evident, nu am soluţii de propus pentru a face lumea mai inteligibilă. M-am mulţumit să identific nedumeririle. Lista lor e impresio nantă. Trăim în plin mister“, notează Lucian Boia, în declaraţia de intenţie cu privire la cea mai recentă carte a domniei sale, Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri). Orizontul tematic al acestui volum, de altfel, este cel care a provocat interviul de mai jos.

– Există sau nu Dumnezeu, domnule Boia? Este o întrebare pe care o ridicaţi şi dumneavoastră în cea mai recentă dintre cărţile publicate de dumneavostră, cea despre Întrebări fără răspuns” (sau cu prea multe răspunsuri)…

– Da, este una dintre cele mai grele întrebări. După unii, există; după alţii, nu ar exista. Nu ştiu cine are dreptate.

– Dar dacă aş preciza că pun această întrebare deopotrivă istoricului şi omului Lucian Boia?

– Istoricul nu are instrumente speciale pentru a tranşa definitiv această chestiune. Şi nici instrumente cu care să decidă ce există sau ce nu există în Univers. Istoria, aş zice, se ocupă de lucruri mai mărunte. Nu priveşte spre Galaxii. Dar omul, inclusiv eu, da. O poate face.

– Omul Lucian Boia, atunci?

– Eu nu ştiu. Pur şi simplu, nu ştiu. Este cel mai onest răspuns pe care îl pot da. Dacă însă este să dau un răspuns din zona credinţei, deci dacă omul Lucian Boia vorbeşte de pe această poziţie, eu cred că da, cred că există. Da. Aş mai adăuga şi aşa: aş vrea să existe. O lume cu Dumnezeu ar fi mai plină, mai încărcată, ar avea mai mult sens decât o lume în care această forţă supremă nu ar exista. Dacă eu aş vrea să existe Dumnezeu?, bineînţeles că aş vrea ca acesta să existe. Dacă ar fi după mine…Dar pentru că eu gândesc aşa ceva, nu implică automat că Dumnezeu există sau nu există.

– Ce v-a venit cu această carte – Întrebări fără răspunsuri? Nu avem şi aşa multe întrebări fără răspunsuri? De fapt, nu „ce v-a venit”, ci întrebarea justă e: cum v-a venit această carte?

– Pe undeva în chip firesc. Mereu avem multe întrebări fără răspunsuri. Aceasta este condiţia noastră umană. Cred că am simţit nevoia, de fapt simt aceasta de câţiva ani încoace, să mă ridic mai sus. Tematic, vreau să spun. Sunt, în fond, întrebări pe care mi le tot pun (şi, de fapt, cred că ni le tot punem, căci nu numai eu sunt în această situaţie) şi acum a venit vremea să le sistematizez. Aceasta este, probabil, ultima fază a activităţii mele de istoric – mă ridic ceva mai sus, încerc să văd omenirea într-un context mult mai larg.

– Şi atunci, dacă îmi permiteţi să plusez: de unde ne vin aceste întrebări fără răspuns?

– Sau cu răspunsuri prea multe. Nu e deloc o contradicţie: întrebările care provoacă mai multe răspunsuri sunt şi mai nelămuritoare, ca să zic aşa. De unde ne vin? Sunt ale noastre. Aceasta este condiţia noastră umană. Nu putem să fim ceea ce suntem, nu putem să fim oameni dacă nu le avem. Ne întrebăm mereu: doar atâta e? Ne naştem, murim, asta e tot? Poate că asta e tot. Sau poate că nu e tot. Să sperăm că nu e totul „doar atât”. Dar există şi această variantă: ca asta să fie tot. Nu ştim. Mai mult: eu cred că nu vom şti niciodată.

– Asta e încurajator?

– Nu. Deloc nu e încurajator. Dar eu nici nu am avut intenţia de a scrie o carte încurajatoare, motivaţională. Revin: nu cred că vom şti vreodată răspunsurile definitive la aceste întrebări. Se adună foarte multe necunoscute şi sentimentul meu este, vorba aceasta nu îmi aparţine, dar îi împărtăşesc sensul, că pe măsură ce ştii mai multe, cunoşti de fapt mai puţine. Întrebările acestea nu sunt de istorie sau nu sunt numai de istorie – ele sunt specii ale întrebării acesteia care ne compleşeşte: ce căutăm noi pe lumea aceasta? Lucrurile au un sens sau nu au nici un sens? Şi, dacă nu au nici un sens, ne chinuim de-a lungul unei vieţi? Pentru ce? De ce să ne chinuim?

– Este, din punct de vedere tematic, cea mai complicată carte pe care aţi scris-o?

– Se poate spune aşa. Tematic, da; însă nu şi în privinţa scriiturii, pentru că eu am lucrurile acestea în minte de multă vreme. Dar ea este, poate, cea mai ambiţioasă şi mai riscantă, în ordinea interpretărilor. După cum, cred că am reuşit să rezolv cumva, cel puţin pentru mine, pentru satisfacţia mea personală, chestiunea aceasta a mersului istoriei. Pur şi simplu, e imprevizibilă…

– Nu aveţi o schemă aici…

– Nu am şi nu cred că are cineva o schemă, dacă e să fie onest până la capăt. De unde să o am? Cred că istoria însăşi nu are o „schemă”. Este un paradox aici: istoria este făcută de oameni, dar oamenii nu pot să o ţină sub control. Istoria înseamnă, inclusiv într-un sens al simultaneităţii, o cvasi-infinitate de oameni, de sensuri, de întâmplări. Astea se combină într-un mod aproape aleatoriu. Iar noi aproape că nu putem să prezicem de azi pe mâine; cu atât mai greu ne este, imposibil de fapt, să prezicem pe termen lung. Nimeni nu poate să prevadă cum va arăta lumea peste 10, peste 20 sau peste o 100 de ani. Nu ştim, nu ştim încotro ne duce.

– Deci nu putem face mare lucru? Încă o dată: nu sună deloc încurajator…

– Nu ştim ce va fi. Nu ştim de unde venim şi încotro ne ducem. E „vesel”, nu?

– Dar, dacă aşa stau lucrurile, ce putem să facem atunci?

– Mare lucru nu putem. Sigur, putem să ne trăim viaţa, putem să încercăm să o facem, pe cât se poate, echilibrat, armonios, neconflictual. Putem, cum ar spune Voltaire, „să ne săpăm grădina”. Putem să încercăm să facem ceva, aşa încât, cum se spune, să nu facem degeaba umbră pământului. Dar aceasta este, până la urmă, o consolare slabă. Dacă nu credem în ceva de dincolo de moarte, atunci, odată cu moartea, lucrurile acestea se vor şterge, vor dispărea. Dacă însă există Dumnezeu, Dumnezeul din Biblie – care ne va răsplăti sau care, dimpotrivă, ne va pedepsi la sfârşitul timpurilor –, lucrurile ar fi, atunci, oarecum suportabile. Ar avea un sens.

– Se poate spune, categoric, irefutabil, că nu ar exista Dumnezeu?

– Se poate, cred, demonstra la fel de bine că Dumnezeu ar exista şi că Dumnezeu nu ar exista. În ce mă priveşte, eu nu aş formula, categoric, o asemenea negaţie. Eu nu sunt ateu. Am însă dubiile mele în această privinţă – pe care fiecare o gândeşte, desigur, în felul lui.

– Mai rămân puţin la tematica aceasta, cu mai multe trepte: cum poate să împace istoricul contradicţia (aparentă? reală?) dintre credinţă şi discursul raţional?

– Aceasta este o problemă reală. Şi nu cred că avem cum să o lămurim definitiv. Cred că discursurile noastre sunt impregnante, fie şi foarte subtil, de credinţele noastre. Eu citesc în mod regulat literatura aceasta care tratează chestiuni de ordin cosmic, legate de originea vieţii, legate de tema aşa-numitei creaţii. Este o carte în care este vorba despre originile vieţii, mai precis despre „povestea ştiinţifică a creaţiei” – Jim Bagott este autorul acesteia. Citind-o, nu sunt deloc lămurit că sunt, la finalul ei, în posesia unei explicaţii ştiinţifice; vreau să spun că nu e mai puţin uluitoare povestea pe care o avansează această carte, o ipoteză să îi spunem ştiinţifică, decât povestea biblică. Cum a apărut viaţa? Cum a fost posibil aşa ceva, în condiţiile în care noi nu putem, din nimic, să creăm viaţa? Noi putem să combinăm toate elementele, putem să facem aceasta în moduri extraordinare, uluitoare, dar să creăm viaţă – aceasta nu putem să o facem.

– Se poate spune că istoria este şi o ştiinţă despre credinţe sau acesta este un fel de a aduce din condei lucrurile?

– Evident că este (şi) aşa ceva. Credinţele joacă un rol enorm în desfăşurarea istoriei; prin urmare, că este asumat sau că nu este, istoria este şi despre credinţe. Şi istoria în sine, ca sumă cvasi-infinită a faptelor, şi discursul istoric, ca naraţiune şi interpretare a acestor fapte. Pe de altă parte, a gândi şi a vorbi despre istorie în aceşti termeni – că ar fi (cum eu cred că este) şi un discurs despre credinţe – este oarecum la polul opus faţă de teoria marxistă, aceasta din urmă punând accentele decisive pe materie, pe factorii economici şi aşa mai departe. Dar ce are omul în cap, credinţele lui, toată această parte nevăzută – toate sunt enorm de importante pentru istorie şi ar fi o nedreptate „ştiinţifică” să nu încercăm să înţelegem lucrurile din această perspectivă. Pe de altă parte, deşi – probabil – ce are omul în cap este mai importat decât orice altceva, şi credinţele sunt foarte diverse. Ele duc adesea la conflict. Problema rămâne: un răspuns clar şi definitiv la toate aceste chestiuni nu numai că nu îl avem, dar nici nu este posibil. Aşa zic eu, aşa cred eu; dacă greşesc, greşesc…

– Este Istoria – cu I mare – un fel de zeitate?

– Dar ce nu este Istoria? Sigur că da, este şi aşa ceva. Dar, în orice caz, îşi face foarte mult de cap. Pur şi simplu, nu reuşim să controlăm istoria. Noi o facem, dar ne scapă, nu reuşim să o controlăm.

– Dumneavoastră în ce credeţi, domnule Boia?

– Ooo, Doamne… (zâmbeşte, cade pe gânduri)

– Întreb, apropo de tematica aceasta – şi ea cu multe „etaje” – a credinţei…

– Pe lângă Dumnezeu – şi această credinţă este, în fond, ceva intim –, eu am avut, încă de la 10-12 ani, o pasiune extraordinară pentru istorie. Este o pasiune care nu s-a consumat nici acum. Cum să nu cred, deci, în istorie? Pur şi simplu, am vrut să trăiesc în istorie, să mă ocup cu istoria. Mă întreb însă, şi dacă toate acestea au vreo valoare. Şi, onest, nu am un răspuns; alţii au răspunsuri, dar nu înseamnă că au şi dreptate. A avea răspunsuri nu implică automat a avea şi dreptate.

– V-aţi schimbat, în timp, nucleul credinţelor dumneavoastră?

– Nu cred că m-am schimbat prea mult în timp, dar accentele, sigur, au variat. M-am ocupat cu anchetele mele de ordin istoric şi cred că acum am cam terminat cu lucrările acestea de pură istorie şi am putut să stau de câtăva vreme să mă gândesc mai aplicat la lucrurile acestea mai înalte. De unde venim? Unde ne ducem? Are viaţa noastră vreun rost? Ce este cu istoria? Şi cred că acesta este, foarte probabil, ultimul capitol din viaţa şi opera mea…

– Ce înseamnă a avea dreptate pentru un istoric?

– Pentru mine pot să răspund: în materia temelor pe care le survolez în această carte, nu am certitudini. Sunt, cred, de fapt, că suntem foarte departe de a avea certitudini. Şi atunci – a avea dreptate? A pretinde că deţii adevăruri imbatabile? Să fim totuşi ceva mai modeşti. Să luăm numai un exemplu – din multitudinea de exemple de ordin cosmic, să zicem aşa. Vedeţi, problema aceasta a altor umanităţi, a altor civilizaţii… Logic, pentru că există miliarde şi miliarde de planete, ar trebui să existe. Logic ar fi să existe şi alte „omeniri” cu care ne-am putea compara. Însă, în realitate, ce ştim despre aceasta? Nimic, mai nimic. Nu cred că vom ajunge vreodată să le descoperim. Sunt prea departe, mult prea departe de noi.

– De ce ar trebui să ştim? De ce ar trebui să ştim mai multe?

– Nu ştim în realitate foarte multe. Şi, dacă nu ştim de unde venim, dacă nu ştim care este rostul nostru, dacă nu ştim ce destin avem, încotro ne ducem – ce ştim de fapt? E o mare ironie aici, a istoriei şi a vieţii. De ce ar trebui să ştim? Nu am pus această problemă în carte. De ce nu am vorbit noi doi înainte de a termina această carte? Aş fi pus încă un capitol la ea.

– Mă întorc puţin la tema credinţei, a credinţelor: este sănătos să ne schimbăm credinţele? Este igienic să o facem, să ni le ajustăm? Când trebuie să ne schimbăm credinţele?

– Aceasta este o opţiune personală şi ea poate să survină sub presiunea mai multor factori, a mai multor fapte. Dar noi putem să credem în orice; capacitatea de a crede a oamenilor este uluitoare. Şi dacă nu avem prea multe certitudini, cred că există totuşi câteva – una dintre ele este chiar aceasta, că omul este o fiinţă religioasă, are nevoie să creadă. Nu suntem oameni dacă nu avem capacitatea, dorinţa de a crede în ceva. În zeităţi mai mult sau mai puţin inventate, mai simplu sau mai complicate, mai blânde sau mai violente. Omul are nevoie de a şti, are nevoie de un absolut, are nevoie să îşi încarce viaţa cu un sens. Cine nu reuşeşte să îşi încarce viaţa cu Dumnezeu găseşte „materie”, ca să zic aşa, în diverse religii seculare. Spre exemplu, în comunism. Sau în nazism. Sau în naţionalism. Sunt religii secularizate care, de bine, de rău…

– De regulă – „de rău”…

– Da. Religii decăzute, mecanisme cvasi-religioase care încearcă să ofere scheme de mântuire diverse. De regulă, da, violente, sângeroase. Dar sunt, până la urmă, nişte surogate.

– Se poate face o istorie a… întrebărilor fără răspuns?

– Cum să nu? Şi la ce ne foloseşte? Dar, de fapt, dacă ducem mai departe această idee – şi mă leg acum şi de titlul cărţii mele, mai ales de ceea ce am pus între paranteze (sau „cu prea multe răspunsuri”) –, vom vedea că istoria e o disciplină unde, de regulă, la una şi aceeaşi temă sau problemă, avem mai multe, uneori chiar foarte multe răspunsuri. Aceasta – pluralitatea răspunsurilor, a interpretărilor – poate fi, deopotrivă, fertilă sau derutantă. Putem să credem sau putem să nu credem în unele sau în altele.

– Nu relativizaţi cam mult?

– Nu e vorba despre relativizare, cred. Ci mai degrabă despre faptul că nu avem prea multe certitudini. Şi atunci, decât să pretinzi că deţii ceea ce e evident că nu deţii, mai bine stai deschis, mai bine formulezi în mod dubitativ. Putem să credem în diverse interpretări sau putem să nu credem într-un noian de interpretări. Nu există o singură întrebare, nu există un singur răspuns.

– Ştiţi acum, domnule Boia, mai multe despre istorie decât ştiaţi la 30 de ani, la 40 de ani?

– Da, ştim mai multe, în mod cert. Ar fi culmea să nu ştiu mai multe. Istoria înseamnă timp, deci acumulare, pentru că istoria însăşi este o materie la limită nesfârşită.

– Ştiţi, ştim mai multe, dar cunoaştem cum anume?

– Vorbeam şi mai înainte – pentru că avem aşa de puţine certitudini, şi în orice caz nu cu privire la marile întrebări –, putem să fim în situaţia în care să acceptăm această condiţie: că, de fapt, ştim multe, dar cunoaştem puţine. Poate fi o formă de resemnare cu condiţia noastră umană. Mai e ceva, ceva logic, natural: pe măsură ce ştim mai multe, apar şi mai multe întrebări, deci şi mai multe nelămuriri, confuzii, enigme. De aici sau şi de aici sentimentul acesta – că am cunoaşte, de fapt, puţin sau mai puţin. Ia să ne gândim puţin: cum era sistemul cosmic pentru cei care trăiau în Antichitate? Relativ simplu – în orice caz, destul de simplu de înţeles. Şi cum este el acum? Ştim sigur că e compus din cel puţin câteva miliarde de galaxii. Miliarde! Este aproape de neînţeles, aproape de neimaginat. Cum să nu fii perplex în faţa unei asemenea ipoteze ştiinţifice? Cum să faci să imaginezi, să vizualizezi aşa ceva? Doamne! Miliarde de galaxii care conţin poate, fiecare, miliarde de stele! Cum să spun? E o nebunie…

– Putem să spunem că Timpul este o temă majoră pentru opera dumneavoastră de istoric?

– Istoria asta înseamnă: timp, durată. Da, este cum spuneţi. Şi este o temă foarte importantă pentru mine, în mod direct, personal.

– Dacă timpul e aşa de important pentru dumneavoastră, ce ne puteţi spune despre viitor?

– Nimic, chiar nimic important şi limpede. Elementele viitorului le avem, în bună măsură, la îndemână. Dar, simultan, nu le ştim pe toate. Şi cu atât mai puţin ştim combinaţia viitorului care va ieşi în cele din urmă. Combinaţia care iese este aleatorie. Nu avem cum să cunoaştem viitorul; nu putem să ştim ce ne aşteaptă.

– Dar trecutul? Cum putem cunoaşte trecutul?

Niciodată integral. Stăm, în privinţa cunoaşterii, ceva mai bine decât stăm cu viitorul – dar nu cu mult mai bine. Trecutul îl ştim mai bine decât viitorul, dar mecanismele după care acesta se agregă şi mai ales pe acelea după care selectăm părţile care ni se par relevante din trecut nu prea le stăpânim. Încă o dată: e mai uşor cu trecutul decât cu viitorul – pentru că aici avem ceva. Dar interpretările sunt foarte problematice. Aceasta a fost şi una dintre marile mele preocupări din ultimele decenii – cea a cauzalităţii din istorie. De ce alegem ceea ce alegem din istorie, de ce legăm aşa şi nu altfel lucrurile? Jocul cu trecutul, da…

– Dar despre prezent?

– Că încă mai trăim…

– Care este din punctul dumneavostră de vedere întrebarea la care, uman, este cel mai greu, dacă nu chiar imposibil de răspuns? Care e Întrebarea cu majusculă, să zic aşa?

– Întrebarea aceasta cred că este simplă: dacă avem vreun rost pe lumea aceasta sau nu avem nici un rost. Răspunsul însă nu e deloc simplu.

notă: acest interviu a fost publicat în numărul din luna noiembrie 2019 al revistei RAMURI

Cum s-au revoltat dacii împotriva stăpânirii romane. Atacurile date de cetele de lotrones şi uciderea unor reprezentanţi ai ocupanţilor 7 ianuarie 2020, 04:23 de Alin Ion Devino fan Salvează în arhivă download pdf print article Cum s-au revoltat dacii împotriva stăpânirii romane. Atacurile date de cetele de lotrones şi uciderea unor reprezentanţi ai ocupanţilor Dacii s-au răsculat în mai multe rânduri împotriva stăpânirii romane În perioada stăpânirii romane în Dacia, sistemul sclavagist de exploatare care consta în forme brutale de supunere dă naştere unor puternice nemulţumiri şi lupte de clasă. Clasa şi păturile exploatate erau formate în cea mai mare parte din dacii autohtoni, supuşi, deposedaţi de aproape toate bunurile şi drepturile lor, înrobiţi sau rămaşi oameni liberi, iar stapănirea era alcătuită din colonişti, funcţionari imperiali şi trupele staţionate în provincie. „Lupta de clasă în Dacia romană se împleteşte, un timp cel puţin, cu lupta dusă de populaţia autohtonă împotriva stăpînirii romane. Pentru ea, stăpînirea romană a însemnat impilare şi exploatare, o viaţă mizeră de sclavi şi de oameni supuşi la tot felul de corvezi, impozite şi vexaţii. Dar coloniştii au adus şi dinafară un număr de sclavi. Cu timpul, rândurile clasei şi păturilor exploatate au fost îngroşate de unele elemente ale coloniştilor de la oraşe, sau de la sate , sărăciţi şi lipsiţi de mijloace proprii de existenţă. La aceştia s-au adăugat grupurile de populaţie barbară, în vremea războaielor marcomanice sau după aceea au fost aşezaţi pe solul provinciei“, prezintă istoricul Mihail Macrea în lucrarea „Viaţa în Dacia romană“. În aceste condiţii, în Dacia au apărut aprige lupte de clasă împotriva clasei stăpânitoare şi în general împotriva stăpânirii romane. Lupta împotriva claselor exploatatoare şi a stăpânirii romane a constat în trei tipuri: fuga peste graniţele provinciei, la triburile libere din afară, atacurile prin surprindere ale unor cete sau luptători izolaţi, care erau numiţi latrones, şi răscoalele pe faţă ale populaţiei oprimate. Fuga peste graniţe Fuga peste hotare era o metodă folosită în primul rând de sclavi, de cei condamnaţi la lucrul în mine sau în carierele de piatră, de datornici şi de toţi cei ameninţaţi să-şi piardă libertatea, Minele şi carierele erau supravegheate de detaşamente militare, iar graniţele erau păzite de trupe înşiruite pe toată lungimea lor, dar şi de către trimişi speciali ai legatului consular. Rolul lor era de a opri dezertările peste hotare şi pentru a răspunde unui eventual atac al triburilor libere dinafară. Cu toate că romanii încheiaseră tratate cu barbarii pentru predarea fugarilor, dezertările continuau. Lupta cetelor de latrones Lupta cetelor de latrones apare într-o serie de inscripţii de-a lungul drumului dintre Drobeta la Sarmizegetusa. Astfel pe pietrele funerare se aminteşte de persoanele ucise de latrones. Cei vizaţi de aceşti luptători erau orăşenii bogaţi, cu demnităţi municipale sau care proveneau din familii de bogaţi proprietari funciari. „În ochii romanilor, aceşti latrones apăreau ca hoţi şi jefuitori, deşi termenul era aplicat şi rebelilor, răsculaţilor şi tuturor celor care luptau nedeclarat împotriva statului roman şi a reprezentanţilor săi. În realitate, ei sunt oameni care nemaiputând suporta exploatarea se ridică la luptă şi atacă izolat sau în cete pe cei mai tipici reprezentanţi ai asupritorilor, membri ai aristocraţiei municipale, latifundiari etc. Asemenea latrones sunt cunoscuţi şi din alte părţi ale imperiului (Moesia, Dalmaţia, Thracia) şi chiar la Roma. Este deci un fenomen social mai larg în vremea imperiului, expresie a antagonismelor de clasă şi a nemulţumirilor de tot felul, a înăspririi exploatării“, se menţionează în volumul „Viaţa în Dacia romană“. Latronii pot fi asemuiţi cu haiducii. Aceştia se manifestau cu preponderenţă în zonele muntoase şi împădurite din sudul provinciei. Răscoalele care au măcinat stăpânirea romană Răscoalele în masă ale populaţiei nemulţumite reprezentau o formă superioară de luptă comparativ cu lupta cetelor de letrones. Cel dintâi eveniment din istoria Daciei romane este atacul concomitent, la începutul domniei lui Hadrian , în anii 117 - 118, al iazigilor din vest şi al roxolanilor din răsărit. Populaţia răsculate din interiorul provinciei a participat la acest eveniment. Mai multe date arheologice indică faptul cpă legatul consular al Daciei de pe atunci a murit în luptele de pe atunci. Pentru înăbuşirea răzvrătiţilor, în Dacia este trimis Q. Marcius Turbo. Podul de la Drobeta a fost distrus, mai ales părţile superioare din lemn pentru a preveni o eventuală trecere a barbarilor peste fluviu. „Abandonarea de către romani cu acest prilej a teritoriului Munteniei şi retragerea trupelor romane din castrele pe care le ocupaseră până acum în acest ţinut nu pot fi explicate numai ca urmare a războiului cu roxolanii, care, după cum am văzut, cereau doar mărirea subsidiilor, şi care au fost repede potoliţi prin înţelegerea încheiată de Hadrian cu ei. Evacuarea teritoriului Munteniei poate fi mai uşor înţeleasă ca urmare a răscoalei împotriva stăpânirii romane a populaţiei dacice din acest teritoriu, într-un moment deosebit de favorabil pentru ea, când întreaga stăpânire romană instituită de Traian la nordul Dunării a fost pusă în cumpănă“, arată istoricul Mihail Macrea. Alte răscoale au loc în vremea lui Antoninus Pius (138 - 161). Cele mai importante au fost provocate de dacii liberi, când au fost aduse noi trupe în Dacia. Guvernatorul provinciei, M. Statius Priscus, a închinat un altar Victoriei Augusta în apropierea ruinelor de la Grădiştea Muncelului, fostă reşedinţă a regilor daci. Istoricul Mihail Macrea menţionează că populaţia autohtonă a participat la aceste lupte. O alăt situaţie deosebit de gravă a fost înregistrată în Dacia în timpul războaielor marcomanice, în timpul domniei lui Marcus Aurelius. Barbarii care au pătruns în interiorul provinciei au produs mari devastări şi distrugeri. De asemenea, pe altă parte, populaţia nemulţumită s-a răsculat împotriva stăpânirii. „În istoria luptelor din Dacia romană, cu toată carenţa ştirilor literare sau de altă natură, credem că putem deosebi două etape: una în epoca Antoninilor şi in tot cursul secolului al II- lea , când ele sunt puternic sprijinite de populaţia autohtonă şi când stăpânirea romană din Dacia, fiind puternică, le face uşor faţă, înăbuşindu-le , a doua în secolul al III-lea, când, datorită crizei economice, a creşterii numărului celor săraci şi lipsiţi de mijloace de trai, a atenuării deosebiri lor dintre colonişti şi autohtoni , ele se înteţesc şi au un mai ascuţit caracter de clasă“, se prezintă în studiul citat.

Citeste mai mult: adev.ro/q3ps2u

Doina Ruşti Doina Ruşti Ciptoreanca 8 ianuarie 2020, 13:39 Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 0 Ciptoreanca Pare doar un nume exotic, iar cine a citit Homeric îl poate crede ficţional, inventat de mine pentru a da culoare romanului. Totuşi, a existat o Ciptoreanca, demult, în misteriosul secol al 18-lea, pe unde adeseori îmi fac plimbările. Numele ei întreg era Casandra Ciptoreanca. Chiar pare născocit, nu-i aşa?! Povestea vieţii ei se află într-un testament publicat de V.A. Urechia, despre care am mai scris cu nişte ani în urmă, în revista Vatra. Fiică de boiernaş, cu ceva stare, Ciptoreanca s-a măritat cu Toma Pavel, aducându-i, pe lângă alte bunuri, şi trei sclavi de care era nedespărţită: o tânără pe nume Chiţa, Gheorghe, iubitul Chiţei, şi Neagu, frate mai mare al lui Gheorghe. Toţi cei trei sclavi sunt foarte importanţi pentru Ciptoreanca, pe care îi pomeneşte în toate documentele, ca fiind “ţiganii mei, moşteniţi de la părinţi”. Lucrurile nu merg tocmai bine în noua casă. În mod inexplicabil, proaspătul ginere, Toma, moare la scurt timp. Dar Ciptoreanca nu rămâne multă vreme văduvă. Împreună cu cei trei sclavi se mută în altă casă. Cel de-al doilea soţ, pe nume Alecse, îi este foarte devotat. Nu după mult, în casa lor, Chiţa naşte o fată, pe care Ciptoreanca o creşte ca pe copilul ei, iar, lucru rar, Alecse este foarte încântat de această situaţie. Totuşi, acest copil va purta veşnic numele Voichiţa Chiţeasca, după mama ei, şi va avea statul de roabă. Timpul trece, iar Ciptoreanca are o singură grijă: ca Vochiţa şi cei trei sclavi să aibă un rost şi să fie oameni liberi. Dar, fireşte, după moartea ei. Şi să nu credeţi că din răutate, ci pentru că dorea să-i protejeze. Lumea din afara casei nu era tocmai blândă cu sclavii eliberaţi. Ciptoreanca întocmeşte un act de iertăciune, adică de eliberare a celor patru, cu multe precizări, cu mulţi martori, întărit de Alecse, despre care v-am spus că-i era devotat. Mai mult, dăruieşte Bisericii case şi prăvălii, cheltuie sume considerabile, ca să se asigure că nimeni nu va pune la îndoială acel document. Iar nu după mult timp, se stinge, lăsând în urmă nişte oameni fericiţi. Sau aproape. Căci Neagu moare cam în acelaşi timp cu Ciptoreanca, fără a mai apuca să se bucure de libertate. Vochiţa primeşte o zestre bună, iar, la vârsta cuvenită, se mărită cu un om liber, român prin naştere, după cum se spune ulterior în toate actele. Iar Chiţa şi Gheorghe duc o viaţă liniştită, timp de 8 ani. Într-o zi, când lumea uitase de Ciptoreanca, rudele lui Toma Pavel, vă aduceţi aminte - mort cam repede - cer drept de stăpânire asupra Vochiţei şi a părinţilor ei. Nu cunoaştem ce valoare aveau Gheorghe şi Chiţa, dar în epocă, un rob costa între 3 si 30 de taleri, la această din urmă sumă ajungând doar femeile tinere şi foarte frumoase, care erau vândute în Imperiu. Iar ca să vă faceţi o idee, cu un taler puteai să cumperi un bou sau doi curcani. În tot cazul, Vochiţa valora destul de mult: avea o moară şi o vie, plus casă în Bucureşti, iar în cazul în care îşi pierdea libertatea, rămânea şi fără aceste bunuri. Proprietarii unui sclav deveneau stăpânii tuturor valorilor deţinute de acel sclav. Şi nu doar atât: toată familia Vochiţei ar fi intrat în proprietatea rudelor lui Toma. Dar Ciptoreanca fusese o femeie prevăzătoare. Procesul durează mult, mai bine de 7 ani. Totuşi, actul întocmit de ea nu poate fi contestat. Întâmplările tinereţii rămân tulburi, ca şi legăturile dintre Ciptoreanca şi sclavii ei. Ca să nu mai vorbim de moartea timpurie a lui Toma. În tot cazul, în casa acestuia, nu mult după nuntă, se petrecuseră lucruri de nepovestit, terminate cu o moarte şi cu o naştere. Există cel puţin o enigmă: într-una dintre reclamaţii, Vochiţa e numită strănepoată a lui Toma, insinuându-se că ar fi existat o legătură de sânge între răposatul Toma şi sclava sa, Chiţa. Deşi această afirmaţie nu poate fi dovedită, ceva adevăr trebuie să fie aici. Moartea inexplicabilă a lui Toma ar putea avea în spate o dramă, începută cu cu un abuz şi urmată de uciderea lui. Ceva dureros s-a petrecut în acea casă, iar episodul a întărit legătura dintre Ciptoreanca şi sclavii ei. În viaţa plină de temperament a sfârşitului de secol al 18-lea, e posibil ca legăturile dintre Ciptoreanca si robi să aibă multe şi secrete faţete. Dacă ne luăm după tabloul lui Auguste Raffet, care înfăţişează o petrecere la Giurgiu (vezi mai sus), s-ar putea ca imaginaţia s-o ia pe cărările romantice ale unei poveşti de dragoste. Poate că Voichiţa era un copil născut dintr-o iubire interzisă, de aici şi insistenţa Ciptorencei de a sublinia c-a fost crescută ca om liber. Dacă e ceva de interes în biografia acestei femei, cu siguranţă se află la tinereţe, poate chiar înainte de măritiş. Prin urmare, Ciptorenca mea, din Homeric, e tânără şi e o vestită ghicitoare care învârte pe deget tot Bucureştiul. Dar în visele ei, nesăbuite de multe ori, se află viaţa viitoare, legată de un sclav care-a murit odată cu ea. “Nu dormea fără Ciptoreanca, nu respira fără să‐i simtă carnea în preajmă. Era legat, era orb şi hotărât mai bine să se sinucidă decât s‐o piardă. Se zice că asta nu e iubire, ci doar pasiune, o legătură organică, unii îi spun de‐a dreptul kimie, un magnet de care nu scapi, decât luând-o la fugă. Dar, chiar şi‐aşa, tot parte a iubirii rămâne, care rupe carnea pe dinăuntru, ca uraganul, iar pe unde trece nu mai poate fi reparat. Cum o astfel de poveste nu putea să aibă un sfârşit suportabil, grecul a dispărut. Într‐o dimineaţă de iarnă, ghicitoarea a găsit patul gol, a atins cu tălpile catifeaua podelei şi‐a descoperit lângă pat o grămăjoară de spumă, care era cămaşa fostului domn. ” (Homeric)

Citeste mai mult: adev.ro/q3schi

EXCELSIOR !

Despre mine

miercuri, 8 ianuarie 2020

Interviu LUCIAN BOIA: „O lume în care există Dumnezeu ar fi mai plină, ar avea mai mult sens…”

LaPunkt

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog