Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Gândirea înţelegerii, înţelegerea gândirii, în Frica, de Nicolae Breban

Gândirea înţelegerii, înţelegerea gândirii, în Frica, de Nicolae Breban

Scris de Marian Victor Buciu în Lecturi - Despre Cărți Din numărul: Nr. 06 / Iunie 2019 17 iunie 2019 0 69 Accesări

Atenţie la ce înţeles viu, conjunctural, acordăm înţelesului amorţit ori inerţial, avertizează, în fel şi chip, naratorul

Falsa gândire bântuie fantomatic personajele Fricii (N. Breban, Frica, roman, Editura Tracus Arte, 2018). Dar poate exista gândire înfricoşată? Cum citim în cap. IV, gândirea funcţionează în stalinism, până la un punct precum în scurta dictatură carlistă, ca acţiune înrolată. Termenul istoric era de fapt acum: angajată. El funcţiona în marxismul teoretic internaţional. Se cerea să „gândeşti”, dar nu cu propriul cap. Totul, gând şi fapt, era petrecut în spunere. Adică: „spunere”, vorbire (mai potrivit: vorbărie). Ideile, propagate şi repetate în ecou, fac acum totul, ca într‑un început de religie. Aparenţa de verificare este aici uitată. Ca şi argumentaţia generală, vagă, cu trimitere la „practică”, la „viaţă”. N‑am să eludez totuşi în acest studiu al romanului anumite referinţe la ele.

Ligia Fărcaşiu, aproape de începutul romanului, prin cap. II, îi spune lui H.L. Bejan: „gândesc la modul absurd”. Decidenta „gândeşte” absurd, dar singur şi aparent „sigur”.

Aflăm chiar de la începutul Fricii că, mic, dinamic, părând inteligent, Bejan, „omuleţul nostru nu prea avea încredere în propriile gânduri”. Relativa autosuspiciune reflexivă rămâne chiar fundamentul fiinţei sale. Măcar el e conştient de neputinţa gândirii. Se poate crede că tânărul se află abia la începutul carierei în jurnalismul servil ideologic, când mai curând se pune la încercare. Dar până la sfârşit se va învârti tot în acest cerc, al neputinţei expuse cu onestitate. S‑ar spune chiar că se judecă sever, ba chiar deformant. Cu atât mai mult în sprijinul calificării sincerităţii sale. Flori, „actriţă a vieţii”, îi devine în această privinţă favorabilă, încurajatoare, întrucât îi admite lui Bejan puterea gândirii. Constatare inversă. Sau pe dos. De urmărit în roman care‑i faţa şi care‑i dosul şi în alte privinţe din jurul gândirii.

Singularul, cum se închipuie, în cap. II, Bejan, neîncrezător în gândirea proprie, trăieşte însă eminamente solipsist: „m‑am copiat pe mine însumi”. Gândirea nesigură nu‑l înstrăinează în conştiinţă. El e un activ, într‑o epocă „activistă”. În prezenţa Ligiei Fărcaşiu, Bejan, vedem asta în cap. III, nu mai gândeşte. Ca şi cum nu mai există. Nici el, nici un altul. Se supune până la eliberarea de gândire.

Despre Flori(ca) Atanasie, leninistul – în stalinism – Ion Nistor, amantul ei, spune tranşant, radical, de la început, din primul capitol, că „a înţeles totul pe dos”. (Ne)înţelegerea, examinată extensiv în acest studiu al Fricii, este un dintre ţesăturile rezistente ale acestui roman, o voi citi şi lămuri ca atare separat. Dosul şi faţa, trebuie notat aici, formează un tip de cuplu, erotico‑activ(ist). Tânăra studentă, curând ajunsă asistentă universitară la Istorie, îşi îndepărtează obedienţa bibliografică. Fără a se opune cursului dezlănţuit al istoriei. Şi ea se înlănţuie neabătut pe linie. Râvneşte la autonomia de conştiinţă, etică, nu şi politică. Citim în a doua jumătate a romanului, prin cap. V: „Flori voia, pur şi simplu, să gândească cu capul ei”, dar, de reţinut, tot „partinic”, 439. Să gândeşti singur e ceva demn. O anumită rezistenţă în demnitate naşte inevitabil reactivitate. Dar gândirea cu propriul cap, obligatoriu partinic, rămâne iluzorie.

Cum (se) înţeleg oamenii din epoca (post)stalinistă şi dejistă a Fricii? Şi acest nou roman elaborează şi dezvoltă ceea ce se şi recunoaşte în el, o „semiotică a psihicului sau sufletului”.

Există întâi impresia că ei „prea” se înţeleg. Au o înţelegere care întrece măsura legitimă a acţiunii. O hiper‑înţelegere. O atribuire de sensuri furnizate de o conştiinţă ameninţată şi dereglată, din nou o spun, fără măsură. Pe Bejan, soţia îl acuză că, notează el, „interpretez halucinant unele semne de încredere” ale Ligiei Fărcaşiu. Bejan despre Ligia Fărcaşiu, birocrata dirijoare, activistă, a colectivizării agrare, a furtului de proprietate rurală, ţărănească: „admir capacitatea ei reală de a înţelege, de a comprima, simplifica şi analiza toată acea hârţogăraie”. Admiră înţelegerea a ceea ce nu poate el ca să înţeleagă, lui părându‑i‑se de neînţeles. Sau admiră ca să ajungă eventual să înţeleagă. Bejan, efeminatul, despre Ligia Fărcaşiu, femeia „obosită de o singurătate pe care nu o înţelegea prea bine (…) absolut feminină neînţelegere”. Greşeala e sexuală, apoi alt­fel, psihologică etc. Nistor îl tot întreabă pe Bejan: „înţelegi?”. Când se referă la promovarea făcută în chip de capcană pentru cel urcat în rang, pentru a fi apropiat, supravegheat, instrumentat. Sau când se referă la modurile de îndeplinire a procesul economico‑agrar. Un înlocuitor al lui „înţelegi?” devine „nu crezi?”. Înţelegere, credinţă, interpretare încearcă să cuprindă domeniul cunoaşterii. Bejan, docil, cinstit, inocent, recunoaşte că… nu cunoaşte. Spune: „nu ştiu”, „aş vrea să mă lămuresc”. Să se lămurească în procesul, acceptat, aşa, în orb, al colectivizării agriculturii. Istoria ne spune că în epocă fuseseră formate echipe care aveau chiar acest scop, să‑i lămurească pe ţărani ca să se „treacă” la comun cu totul, ei şi restul proprietăţii. Romanul nu include echipele de lămurire. Se ocupă, iată, de lămurirea unor implicaţi în proces. Nu prin lămurirea obligatorie şi executată aşa cum se impune, dar lămurirea ca înţelegere. Sau ca neînţelegere. Exista şi lămurirea nelămuritoare, nici înţelegere, nici neînţelegere…

Cel mai bine înţelege Nistor, în felul său, desigur, cum ar trebui (dar n‑ar trebui!) făcută colectivizarea agricolă. Înţelegând întâi realitatea istorică şi îndeosebi umană a teritoriului ţărănesc. Apoi, nimic nu mai e determinant sau constrângător. Nistor înţelege cu certitudine şi nu înţelege cu aceeaşi certitudine, dar nu acelaşi lucru. „Nu înţeleg, spuse Nistor. Ce fel de frică?” În romanul acesta intitulat Frica, el e unul care există în afara fricii comune. Dar nu limitează discuţia sau gândirea, caută argumentul, deci tot înţelegerea, cunoaşterea, „Cum e asta, să vezi admiraţia ca pe o formă de frică? Poţi să‑mi explici?” Nistor nu pune limite, nu arată prejudecăţi, nici frica, să spunem conceptual, nu‑i este necunoscută. Cel care se manifestă cu scrupulul limitării, trăind şi nu doar cunoscând frica, e Bejan. El ştie că înţelegerea cere curaj. Efeminatul e lipsit mai ales de curaj viril, are bărbăţia laşă.

Un semn, din partea tinerei studente Florica Atanasie, îl tulbură şi‑l agresează. E un semn „al unei posibile intimităţi pe care Bejan nu îndrăznea s‑o înţeleagă, întrebându‑se dacă nu e cazul să o ia din loc.” Ar fi a treia femeie care‑l ia în „gheare”, cu toate diferenţele, de sens, grad şi nuanţă, dintre ele, în a‑i supune intimitatea.

Promovat în funcţie, ca şoricel în jocul cu pisica, lucidul Nistor e oarecum nedumerit: „Eu nu înţeleg bine cărui deziderat să‑i dăm atenţie în primul rând?” Anume: sovieticilor, istoriei sau presiunii capitaliste. Neînţelegere de subiect. Obiectul, colectivizarea agricolă, îi era perfect inteligibil. Tripla nelămurire era doar personală. Linia care avea să se impună era exclusiv şi definitiv cea obedientă sovieticilor. Nistor constată o dificultate de comunicare faţă de Bejan: „Nu, nu m‑am făcut înţeles.” Şi se explică: îi e „puţin frică” de ratarea procesului de colectivizare agrară, înţeles ca realizabil într‑un singur mod, cel exclusiv naţional. Frica există în fel şi chip, romanul i se va dedica asiduu. Nistor ştie cum ar fi să reuşească el, cum mai ştie cum ar fi să eşueze ceilalţi. Iar asta e frica de finalitatea fatalmente disputată. O frică înţeleasă, raţională, lucidă şi mai cu seamă neacceptată, deşi e reală.

Bejan, cel limitat, cum am constatat, „nu înţelegea” îndrăzneala lui Flori faţă de Nistor, cel total admirat de el. Discreţia e timiditate. Iar timidul se îngrădeşte. Dar iată cutezanţa lui Flori, tânăra iubită a – uman – singuraticului Ion Nistor, numit (rebotezat, alintat) Titi: „deci… anunţi greşeala, eroarea, deşi nu o înţelegi. Sau nu poţi să ne‑o explici… nu?” O logiciană, s‑ar putea spune, este studenta care va urma filologia şi istoria, iar la ultima va fi oprită la o catedră. Aparent! Prevenirea temătoare a lui e citită drept necunoaştere. Proiecţia lui în viitor primeşte reacţia ei în prezent. Vreme de o oră, întrucât locvacitatea nu e la oamenii romancierului excepţia, ci chiar regula, Nistor vorbeşte, „se aruncă într‑o teorie, o explicaţie sau o «încercare de a înţelege», cum se justifica el însuşi, a ceea ce se cheamă, «în general», proprietate”. Iar proprietatea este pentru ţăran „demnitate”. Reprezentare etică din perspectivă strict etnică, doar românească, aşa cum se prezintă în roman repetat? De data aceasta e aplicată nu din perspectivă etnică, dar tocmai de clasă, prin marxistul nestalinist Nistor. Lecţia indirectă i‑a venit de la sovieticii urmaţi în totul, în grabă, de linia neacceptată de el. Nu se cad înţelese în primul rând greşelile? Proprietatea ca demnitate a ţăranului român (cu cel rus, singur recunoscut profund vinovat, religios, nu etic, e cu totul altceva, dacă nu ceva chiar opus) e lecţia vie şi aspră pe care Nistor chiar o trăise. „Eu am înţeles‑o în prizonieratul rusesc, timp de vreo doi ani…”.

Atenţie la ce înţeles viu, conjunctural, acordăm înţelesului amorţit ori inerţial, avertizează, în fel şi chip, naratorul. Chiar cei doi, Nistor şi Flori, sunt prieteni nu ca la carte, nu ca la dicţionar, dar „într‑un alt înţeles decât cel care se dă acestui cuvânt atât de folosit”. Un înţeles sărit într‑o altă serie sinonimică, gramatical vorbind: pradă, vânat, pândă, atac. Naratorul se asigură şi parcă avertizează totodată, undeva: „Aţi înţeles, această ultimă expresie…”.

Marian Victor Buciu