FRICA - Cronică literară

Contemporanul » Profil » A gândi şi a înţelege

A gândi şi a înţelege

Scris de Marian Victor Buciu în Profil Din numărul: Nr. 10 / Octombrie 2019 23 octombrie 2019 0 33 Accesări

În asemenea vremuri de violenţă şi obscuritate, înţelegerea nu e prezentă, pentru că ea nu aparţine prezentului. Devine şi rămâne o promisiune deşartă şi deşertată în viitor…

Romanul Frica de Nicolae Breban (Editura Tracus Arte, 2018) poartă un dialog între două linii de înţelegere a înţelegerii: atunci când Ligia Fărcaşiu îi explică importanta, crede ea, valorizând utilitatea aservitoare, literatură proletcultistă („dumneata mă înţelegi foarte bine”, o spune cu ingenuitatea vanităţii), naratorul face cu ochiul cititorului, semnalându‑i prăpastia care‑i leagă pe puternic şi umil: „Da, evident că Horaţiu Luca o «înţelegea», se putea altfel?” „Înţelegerea” există într‑un timp condus pe o singură cale. Frica este romanul care ne vorbeşte despre al doilea imperialism decât cel capitalist: imperialismul comunist. Cuprinderea lui îl arată, cu supunere entuziastă. „Şi o bună parte din omenire înţelege şi chiar admiră aceasta, dar ce mai înseamnă în vremurile moderne a admira?!” Termenii necesari s‑ar fi travestit în fastă servitute. Dar înţelegerea nu dispare decât într‑o mare aparenţă. Ea subzistă, se face cunoscută minţii, lucidităţii. „Să călătoreşti, să cercetezi şi să cunoşti şi alte neamuri şi moduri de a gândi, alte moravuri, culturi etc. (…) Numai astfel vei putea tu însuţi înţelege. Restul e… şovinism!” Iată un internaţionalist cosmopolit, de veritabilă cunoaştere, opus internaţionalismului de clasă inferioară, care‑şi trage înţelegerea din ură, una marcată de un „ethos” anti‑etnic.

Din limbajul comunist, Bejan, gazetarul tot mai iniţiat în limbajul impus obligatoriu, „reuşea să dibăcească sensurile (…) modificările de nuanţă. Sau de asociere.” Servul ajunge stăpân chiar pe servitute. Chiar într‑un chip esenţial. E dual, complex. Limbajul există, realitatea rămâne suspendată. Doar limbajul trebuie deprins. Sau chiar prins, la propriu. Bejan nu e doar pregătit pentru asta, dar chiar „gătit”, „articulat”. „Iar Luca, abil şi misterios în felul lui, prin putere, în acest sens, înţelegea mai ales «codul», «noul cifru secret»…”. Chestiune de perspectivă, unghi, deviere internă a facultăţii de gândire şi expresie; ajunge ca „să înţelegi puţin altfel”.

Naratorul explică, în chip moralist, inaptitudinea de a înţelege, care coboară omul, dacă nu‑l opreşte ca să se ridice înspre umanizare. Binele tratat resentimentar pe unii îi îndepărtează „de un act pe care nu‑l înţeleg. Iar naturile primitive, ceea ce nu înţeleg, refuză de‑a dreptul.”

Ligia Fărcaşiu ţine să se asigure că‑l posedă pe Bejan cu înţelegerea întreagă şi obligatorie: „E clar? M‑ai înţeles?!” Naratorul îl surprinde pe gazetarul Bejan rupt mental în bucăţi. Nu înţelege, ba înţelege, nu înţelege, dar înţelege, nu înţelege şi înţelege: dispare orice diferenţă între contrarii, adversităţi şi totul se copulează. „Zăpăcit şi mereu transpirând uşor fără să înţeleagă de ce, Luca dădu din cap, nu, nu era deloc greu de înţeles ceea ce spunea gazda… (…) Era prea uimit şi zăpăcit ca să înţeleagă că puternica femeie confunda noul lui zel la lucru cu un sentiment dedicat femeii din ea, cum se spune”. Despre soţia lui Bejan aflăm că admiră cu atât mai mult cu cât nu înţelege deloc sau tocmai din această cauză. Aşadar, „admiraţia faţă de activistă (Ligia Fărcaşiu, n. m.) a lui Leni era cu atât mai totală, cu cât nu înţelegea în ruptul capului ce anume găsea ea atât de nepreţuit la măruntul bărbat pe care‑l luase de bărbat defel impresionată de «calităţile» lui, ci de faptul că era timpul să‑şi construiască ea însăşi o familie”.

Lexicul Fricii, după cum citim în miezul romanului, restrânge şi extinde „cuvinte care îşi schimbau şi‑şi jucau înţelesurile”. Înţelesesem deja că Bejan sau dublul său are şi „un fel de a «înţelege»”. Devierea e naturală, etică pentru individ, „poetică” pentru limbaj. Uneori ghilimetarea termenilor ajunge suficientă pentru întoarcerea de pe faţă pe dos a lor. Bejan, jurnalistul şi scriitorul aspirant, ştie că se cere „să creezi opere câte vrei, dar în sensul pe care ţi‑l indicăm noi (…) într‑un limbaj şi în imagini sau metafore încifrate, îmbârligate, aşa‑zis rafinate şi provocatoare, trezind în om cele mai ascunse porniri şi instincte”.

Ce se mai poate explica dacă dispare noima înţelegerii? Când Nistor îi cere lui Flori „Poţi să‑mi explici?”, cum îl admiră şi dispreţuieşte totodată pe Bejan, Flori răspunde: „Nu”. Totuşi, o explicitare, şi încă una apăsată, produce Nistor atunci când îi spune lui Flori că „a… înţelege până la fund” înseamnă „a asculta”. Cititorul pricepuse deja. Resemantizarea înţelegerii în ascultare ori supunere îi apare lui Nistor ca fiind o expresie vitală. Iar viaţa este, în ideologia ultra‑stângistă, un criteriu generic arhisuficient. Cu viaţa, altfel spus, nu discuţi, pentru că nici ea nu o face: „viaţa, ceea ce numim astfel, este uneori mai de neînţeles decât, să zicem, misterul, înţelegerea propriei noastre vieţi”.

Inconştientul „pur” (sexual!) deţine puterea peste capul atribuit cu putere ideologică şi politică. „Ligia simţea întreaga ei «feciorelnicie», virginitate bărbătească; ascunsă şi neînţeleasă de propriul ei «posesor»”. Bejan este însă conştient (tot sexual!), punctual, în particular, de simţirea sa negativă, apăsătoare, dar ascunsă în exterior. „Înfricat de un sens «nelămurit», aproape o fată, ha, ha…”. El simte, pe măsura avansată a conflictului ideologico‑politic în procesul colectivizării agrare, „o anume stare de… nelinişte, învecinată uneori cu o teroare pe care nu o înţelegea prea bine”. Nu o înţelegea, adică nu o putea exprima, traduce verbal.

Naratorul, într‑o dispoziţie simili‑gogoliană, spune că descifrează lumea dezgropând‑o. E, nu recenzent al sufletelor moarte, dar hermeneut narativ al fiinţelor moarte. Apropiat de narator, într‑o dispoziţie interpretativă, este şi Bejan. Naratorul ne informează că pe Bejan îl preocupă „mai mult, cum credea el, semnificaţia!”.

Despre Bejan, Flori îi spune lui Nistor că el este „un om care serveşte atât de bine, de prompt, comandamentele partidului, ale revoluţiei, de fapt nu numai că nu le înţelege, dar le consideră absurde”. Iată, aşadar, mobilul aservirii: absurdul, neînţelegerea. Acum, politică şi doar implicit existenţială, întrucât politica devenise existenţă, conform înţelegerii bine cunoscute şi rău asimilate a lui Napoleon Bonaparte. Nimic mai de neînţeles decât sexualitatea şi erosul, cum o arată acum Nistor şi Flori: „se culcară şi se iubiră cu o pasiune pe care niciunul dintre ei nu încercă s‑o «înţeleagă»”.

Înţelegerea rămâne în jocul ideologico‑politic, faptic, nu verbal. Scos din joc, întrucât îşi depăşise rolul, utilitatea, Nistor ia partea bună, ideală, a situaţiei, el „înţelegea că i se oferă o pauză în activitate”. Pesemne că dezactivarea este înţeleasă de el ca o reactivare într‑un proiect care trecea drept unul mai curând personal, neafectând proiectul colectiv al etatizării agricole.

Bejan răspunde situaţiei largi, sistemice, nu prin opoziţie, dar prin creşterea ei dusă spre epuizare. Moral, „filosofic”, existenţial, el simulează că asimilează, dincolo de limitele recunoscute, golul atotacaparator. Naratorul ştie ce‑i face personajul, în faţada sa lucidă: „Prin «gol» el înţelegea (…) încercarea de a «apăra», cumva, el însuşi, măruntul redactor, «viermele social», marele şi uriaşul, atotputernicul şi barbarul sistem, de… el însuşi!”. E linia sapienţială de felul: la înşelător, înşelător şi jumătate, buturuga mică răstoarnă carul mare etc.

Naratorul narează mai mult decât poate explica iraţionalitatea istorică încastrată într‑un timp dat de practici aparent controlate: „să «înţelegem» că istoria, da, o anume istorie, cea vehementă şi anarhică, numită politică pe drept cuvânt, aşteaptă cu răbdare, dar şi inflexibilă în felul ei, dincolo de texte şi protocoale, decizii şi sentinţe…”. Ordinea naturală a mentalului a fost răsturnată, dezorganizată. Etapele gândirii şi relaţionării ajung dezlegate, suspendate ori substituite. Se cere să ne apropiem în roman de cineva „pregătit a te înţelege cu mult înainte de a te cunoaşte, şi încă minuţios”. Şi ce‑ar mai fi cunoaşterea într‑o înţelegere fără înţelegere, doar deplasată şi înfundată în aservire? E cineva „aproape un străin şi care te cunoaşte atât de puţin şi care, deodată, înţelege totul!”, un fel de fantomă vie. Înţelegerea propriu‑zisă iese din ordine. Ea există aici în grupul îndepărtatului (prin grupul de forţă şi prin el însuşi) Ion Nistor. Care ajunge pe un mic val tot mai ridicat, undeva în marginalitate. Nistor are acum condiţia personajului expresionist „sacralizat”. Minunea se cuvine (re)marcată. Înţelegerea capătă nu doar expresie, dar şi chip, realitate. Flori se miră „de unde răsăreau toţi aceşti inşi care îl înţelegeau şi îl înconjurau pe Nistor cu o vădită atenţie şi afecţiune chiar, de parcă ar fi purtat un nimb în jurul capului?”.

Înţelegerea e realitate rară în istorie, iată explicaţia temeinică la care ne aduce Frica. În vremuri „tulburi, năvalnice” doar cel „cât de cât calm şi înţelept va înţelege…”. În asemenea vremuri de violenţă şi obscuritate, înţelegerea nu e prezentă, pentru că ea nu aparţine prezentului. Devine şi rămâne o promisiune deşartă şi deşertată în viitor. Lidera maximă a revoluţiei de tip comunist‑sovietic, Ligia Fărcaşiu, îi spune lui Bejan ceea ce el îi transmite lui Flori: „Iar masele, masele largi vor înţelege că trebuie acum, mai mult ca niciodată, să facem paşi iuţi şi hotărâţi.” În prezent, fapta neînţeleasă, în viitor, înţelegerea dincolo de faptă.

Marian Victor Buciu