Contemporanul » Eseu - Publicistică » O rivalitate filosofică: C. Rădulescu-Motru şi L. Blaga

O rivalitate filosofică: C. Rădulescu-Motru şi L. Blaga

Scris de Vasile Musca în Eseu - Publicistică Din numărul: Nr. 11 / Noiembrie 2019 18 noiembrie 2019 0 24 Accesări

Cei doi gânditori de care discutăm, C. Rădulescu-Motru şi Lucian Blaga şi‑au construit concepţiile lor filosofice pe nişte fundamente spirituale cu totul diferite…

Lucian Blaga şi‑a înscris cu glorie numele în analele culturii noastre ca autorul primului sistem filosofic românesc. Faptul acesta a fost considerat de toată lumea ca o izbândă a gândirii româneşti care se înscrie pe această cale în circuitul marii filosofii europene. Constatarea aceasta aparţine cuiva venit din afara mişcării filosofice ca atare, dar care controla cu o severă privire critică tot ceea ce se petrece nou în câmpul culturii noatre din perioada interbelică. Ea este făcută de cunoscutul critic şi istoric literar G. Călinescu (D.D. Roşca, probabil deranjat de încadrarea pe care acesta i‑a făcut‑o în istoria sa a literaturii române, îl numea „atotştiutorul”). În monumentala sa istorie a literaturii române, apărută în 1941, pe când Lucian Blaga mai lucra încă pe schelele construcţiei sale sistematice, el se declară elogios cu privire la această performanţă aprope unică pe atunci în filosofia românească. Aprecierea formulată de G. Călinescu în istoria sa literară vine într‑un moment când totuşi principalele piese component ale edificiului ridicat de Lucian Blaga erau deja puse, „Zidurile construcţiei sunt deja înălţate chiar şi cupola este deja aşezată: mai lipsesc doar câteva piese oarecum laterale, întregitoare ale construcţiei, mai degrabă aplicaţii ale sistemului la diferite ramuri filosofice” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti; Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941). Şi în încheiere, după ce nu se abţine să constate, cu o oarecare maliţiozitate, sterilitatea filosofiei universitare de catedră, criticul observă cu autoritatea sa cunoscută: „e cel dintâi care a încercat să ridice un sistem filosofic integral cu ziduri, cu cupolă şi să dea acestei filosofii o aplicare la realităţile naţionale. Meritul său este în afară de orice discuţie. Oricât de nedumeriţi s‑ar uita profesorii de filosofie universitară, adevărata gândire românească se inaugurează aici”.

***

Părintele culturii româneşti moderne, Titu Maiorescu, în conformitate cu doctrina sa a formelor fără fond, a prescris gândirii româneşti a vremii sale o atitudine rezervată faţă de ideea unui sistem filosofic românesc. Mentalitatea culturală românească din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea nu este încă suficient de pregătită nici pentru a produce un sistem filosofic românesc şi nici pentru a‑l recepţiona. S‑ar spori inutil numărul şi aşa destul de ridicat al formelor fără fond care au îmbibat până la saţietate mediul public românesc. Trebuie, mai întâi, creat un public cultural românesc, deschis creaţiei filosofice, şi Titu Maiorescu a dat un strălucit exemplu în acest sens prin ceea ce discipolii săi au considerat o adevărată „jertfă” – a renunţat la ambiţia unei creaţii proprii la care se simţea îndreptăţit, pentru a se dedica unei cariere de profesor care urmărea să educe viitorul public pentru o posibilă filosofie românească. I. Petrovici, elevul său favorit, nota că Maiorescu „a fost probabil un sacrificat. Dar în loc de opere proprii, a deschis posibilităţi de opere viitoare şi o naţiune nu se ridică prin scăpărări sporadice de capete izolate, ci printr‑o înălţare a mediei sale generale, în care devine cu putinţă o mişcare culturală susţinută şi continuă” (I. Petrovici – „Titu Maiorescu – în I. Petrovici – „Din cronica filosofiei româneşti”, Bucureşti, Paideia, 2008, p. 128). Şi Titu Maiorescu invită la prudenţă, descurajând şi iniţiativele în vederea unui sistem de gândire propriu a doi dintre cei mai remarcabili dintre elevii săi (C. Rădulescu-Motru şi I. Petrovici).

***

Şi totuşi, afirmaţia lui George Călinescu privitor la primordialitatea şi singularitatea lui Lucian Blaga în ordinea creaţiei filosofice româneşti nu respectă întru totul adevărul. Lucian Blaga nu este nici primul şi nici singurul, iar marele critic ignoră, deliberat, acest lucru. Încă de la începutul secolului trecut, dincolo de munţi, în vechiul regat, C. Rădulescu-Motru lucra la elaborarea sistemului său filosofic care, în succesiune strict cronologică, îl precede cu cel puţin două‑trei decenii pe L. Blaga. Puterea sufletească, pe care o putem considera prima lucrare din proiectul lui Rădulescu-Motru, apare încă din 1908 pe când Eonul dogmatic, prima piesă a sistemului blagian, abia în 1931. Aşa se face că cei doi se vor găsi, fără voia lor, într‑o relaţie de „concurenţă” – care dintre ei este primul metafizician al ţării, fără ca această împrejurare să‑i transforme obligatoriu în duşmani. Deosebirile de gândire i‑au determinat să nu se cruţe unul pe celălalt, însă de „colegiale” răutăţi.

***
Rădulescu-Motru a imputat lui L. Blaga abuzul de epitete şi metafore ce caracterizează stilul său, ceea ce, în opinia sa, afectează serios caracterul ştiinţific obiectiv al gândirii autorului trilogiilor. Pentru C. Rădulescu-Motru o filosofie cu adevărat românească trebuie să satisfacă nişte nevoi spirituale reale ale poporului român. Or, în judecata, probabil mult prea aspră a acestuia, concepţia lui L. Blaga nu satisface în suficientă măsură această cerinţă. Lucrările lui L. Blaga adună influenţe dintr‑un bazin foarte larg, dar în primul rând din mediul în care s‑a format ca gânditor, Viena anilor imediat următori Primului Război Mondial – ecouri de romantism târziu, freudism, pozitivism şi neopozitivism. Deşi prezintă numeroase accente de intensă originalitate, acestea stau „într‑o legătură artificială cu cerinţele culturii noastre naţionale. Este drept că Lucian Blaga face deseori aluzie la folclorul românesc, dar acest folclor îi serveşte lui numai drept ilustrare nu drept bază” („Rolul educativ al filosofiei”, în Elemente de metafizică pe baza filosofiei kantiene – Cluj Napoca, Grinta, 2005, p. 169).

Filosofia lui L. Blaga nu îndeplineşte, conform lui Rădulescu-Motru, condiţiile pe care trebuie să le prezinte o filosofie care manifestă pretenţia de a fi românească. La rândul său, L. Blaga nu l‑a scutit pe Rădulescu-Motru de „atenţiile” sale, împroşcându‑l, de câte ori a avut ocazia, cu răutăţile sale. Revista pe care L. Blaga o scotea la Sibiu în anii de refugiu ai Universităţii clujene (1943‑1944), Saeculum (1943‑1944), poate oferi numeroase exemple care ilustrează afirmaţia de mai sus. În numărul pe martie – aprilie 1944 (anul II), Lucian Blaga publică sub titlul „Wundt şi Bergson” o scurtă notă în tonalitate pe deplin ironică cu privire la ideile pe care C. Rădulescu-Motru le dezvoltase referitor la relaţia dintre Bergson şi Wundt, fostul său profesor de la Leipzig. Geniul lui Bergson pare să‑l pună deocamdată în umbră pe Wundt, dar Rădulescu-Motru face o prezicere care lui Lucian Blaga i se pare total nepotrivită (Bergson a fost în tinereţe una dintre primele sale lecturi filosofice) – „va veni o epocă de dreptate când opera lui Wundt se va bucura de‑o apreciere neasemănat mai mare decât a lui Bergson”. La aceasta, L. Blaga răspunde cu sarcasm – „când leul va mânca fân şi paie ca boul” (Saeculum – martie‑aprilie 1944 an II).

Un filosof trebuie să practice şi agresivitatea, fiind gata oricând să sară în apărarea ideilor sale. Într‑un număr anterior (Saeculum – septembrie‑octombrie 1943 an I) se manifestase cu o deosebită incisivitate în ieşirea lui critică contra lui Rădulescu-Motru. La maturitate, observă L. Blaga – „i s‑a dat omului nostru să avorteze un embrion de sistem de filosofie” şi în continuare „avem un filosof: şi ce e mai miraculos: un filosof ştiinţific”. Şi Lucian Blaga trage o concluzie care cade greu precum o ghilotină – avem în C. Rădulescu-Motru „un autor al unor lucrări, cuprinzând banalităţi prefilosofice, spuse prudent, în fraze şchiopătânde, şi uneori cu aparenţe de savantlâc”.

***

De altfel, cei doi gânditori de care discutăm, C. Rădulescu-Motru şi Lucian Blaga, şi‑au construit concepţiile lor filosofice pe nişte fundamente spirituale cu totul diferite. În orice caz, ei descind de pe nişte meleaguri spirituale opuse. Concepţia filosofică a lui C. Rădulescu-Motru, pe care el însuşi a numit‑o „personalism energetic”, s‑a născut din unirea celor mai recente achiziţii filosofice şi ştiinţifice din vremea sa: cea de personalitate şi cea de energie (N. Bagdasar). Cu rădăcini în doctrina personalităţii anarhice cultivată de romantism cu prelungiri până la Nietzsche, Rădulescu-Motru dă o dezvoltare cu totul nouă ideii de personalitate prin relaţionarea ei cu cea de energie. Prin strânsa lor legătură ideile de personalitate şi energie îşi lămuresc reciproc mai precis înţelesul. „Pentru energetism, personalitatea este un moment al energiei, pentru personalismul energetic, personalitatea este o direcţie a energiei” (C. Rădulescu-Motru – Personalismul energetic, Tg. Mureş, Ardealul, 2016, p. 136). Dispunând de cuceririle de ultimă oră ale ştiinţei psihologice, deprinse în cercul profesorului de la Leipzig, Wilhelm Wundt, C. Rădulescu-Motru dă o definiţie a ideii de personalitate din perspectiva energiei – „personalitatea este unitatea de viaţă cea mai complexă din câte se întâlnesc pe pământ… Persoana omenească însă, nu este nici o entitate abstractă compusă din reflexe mecanice, nici o sinteză ieşită din lupta dialectică a ideilor, nici o intuiţie creată de geniul poeţilor, ci o realitate din marea realitate a universului, o energie care îşi formează structura sa proprie unitară, prin corelaţie cu restul formelor de energie a Universului”.

Cealaltă noţiune de bază dezvoltată de C. Rădulescu-Motru este cea de energie scoasă din istoria mai nouă a gândirii ştiinţifice. Prin noţiunea de energie oamenii de ştiinţă concep realitatea primordială şi fundamentală a universului. „Sub noţiunea energiei, oamenii de ştiinţă înţeleg astăzi legea cea mai generală dobândită prin experienţă şi inducţiune” (Personalismul energetic – ibidem, p. 133). Personalismul energetic, prin unirea celor două idei: de personalitate şi energie, oferă un cadru larg de mişcare pentru gândire. Între acestea se aşază şi concepţia lui C. Rădulescu-Motru, pe care autorul ei o caracterizează în următorii termeni: „Personalismul energetic este, prin urmare, un realism fundat pe extensiunea legii energiei, întreg câmpul experienţei omeneşti atât materiale, cât şi sufleteşti. În sistemul lui, persoana omenească ocupă locul central, fiindcă în viaţa acesteia se face îmbinarea diferitelor concretizări pe care le ia legea energiei, concretizări pe care le studiază un mare număr de ştiinţe speciale”.

Vasile