LA CUMPĂNA DINTRE ANI - Raul Constantinescu

LA CUMPĂNA DINTRE ANI

La cumpăna-n zbor dintre ani

stau și prieteni și dușmani

cântăriți cu-o albă pană,

îș văd viața vidă vană...

„Sunt pur, nepătat, preacurat!”

strigă drepți și strâmbi deodat'

când osiris semn aprinde

vieții-ori morții ce-i cuprinde

și la anul și la mulți ani

se cern la cumpeni între ani

sperjuri juzi cu mii de fețe

se duc iadul să-i răsfețe

cei ce jură strâmb pe moaște

pe cari minciuna-i spurc naște

pe-ucigașii cu cuvântul

ce-și încalcă jurământul

ce-și cred mai presus de lege

hâda lor fărădelege

când putreda procedură

drepții nesfârșit o-ndură...

într-o lume anormală

totul e de mântuială,

nu-i mai omul om de cuvânt

nici omenie pe pământ...

„După noi potop să vină!”

zic cei cu neagră lumină.

1ianuarie,2020                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

ZEIŢA DREPTĂŢII ( 2 )

Posted on 2 februarie 2014 by tcatineanu

ZEIŢA  DREPTĂŢII ( 2 )

Numele originar al Zeiţei este Themis, care înseamnă „Legea Naturii” Părinţii Zeiţei sunt Uranus şi Gaia, adică Cerul şi Pământul.. Intuiţia mitologică merge şi ajunge departe, întrucât Cerul şi Pământul sunt entităţi cosmologice, dar, în prelungire, sunt şi ontologice, virtual metafizice. În joc este pusă ideea de Lege şi de Ordine, asociată cu Legea. Cuvântul „themis” mai înseamnă şi „obicei” sau „tradiţie”, iar termenul mai larg care le cuprinde pe toate este „cutuma”.Cutuma are un caracter sicretic şi anonim, dar Zeiţa are un nume, Themis, iar cu acest nume ea iese din anonimat, luând însă cu sine Legea.

Aceasta înseamnă că Zeiţa are două funcţii de bază, una pe verticală şi alta pe orizontală. Fiică a Cerului şi a Pământului, Zeiţa Themis are înţelesurile înscrise în diapazonul acestui interval, care, pe verticală şi de Sus în Jos cuprinde treptele: Legea divină, Legea Naturii, Cutuma, care este Legea tradiţională, nescrisă. Ne putem mişca şi invers, adică de Jos în Sus, iar această mişcare trebuie să o facă şi Judecătorul , care, trecător fiind pe Pământ, stă şi trebuie să rămână în umbra eternă şi protectoare a Zeiţei . Iar pe orizontală, adică pe Pământ, Zeiţa face trecerea de la Cutumă la Legea juridică şi la Codul juridic. La romani, popor realist şi pragmatic, Themis devine Justiţia, iar Legislaţia romană are ceva din perenitatea vecină cu eternitatea, a Zeiţei..O mare parte dintre Legile Codului roman sunt valabile şi azi, unele dintre ele fiind intangibile, ca Sfera lui Parmenide.Chiar şi „Codul lui Napoleon” intră pe făgaşul Zeiţei, încât, de la romani la români, peste toate zig-zagurile istorice , există şi o coerenţă, una invizibilă în interior,  şi vizibilă doar în exterior, prin trădările ei. Zicem aici doar „romani” şi  „români”, pentru că nu ştim prea bine ce destin are Zeiţa la rromi.

Pentru a-i face profilul complet, trebuie să remarcăm Eşarfa cu care Zeiţa este legată la ochi. Zeiţa nu este nici oarbă şi nici chioară, ci vede chiar foarte bine.Numai că nu este vorba de ochiul exterior, adică de retină, ci de ochiul interior, care vede ceea ce retina nu vede. Chiar în acest înţeles spunea şi Eminescu : „Fiindcă ochiul, închis afară, înăuntru se deschide” Pot fi percepute doar efectele exterioare ale Legii, cele pozitive sau abaterile de la Lege, dar nu şi Legea, care este invizibilă pentru ochiul exterior, pentru retină. Observăm, însă, că Eşarfa nu acoperă şi urechile Zeiţei, şi pe bună dreptate. Mărturia faptelor petrecute, fie ele bune sau rele, o dau ochii, nu urechile. Martorul este chemat în faţa Judecătorului ca să spuă ce a văzut, nu ce a auzit. Cu siguranţă că zeiţa priveşte de Sus, cu un surâs ironic, aşa-numitele „informaţii din surse” O bună parte dintre aceste „informaţii” sunt din auzite. Şi aşa cum în folclor, textele orale, rostite sau cântate, trec „din gură în gură”, tot aşa , textele rostite, dar numai auzite, se propagă din auzire în auzire, dar nu până la asurzire, ci până la zvonuri şi mai departe  ca Zvonuri-Zvonistică. Zeiţa nu are urechi pentru zvonuri, ea bazându-se pe Ochiul interior, care este Unul, în timp ce ochii şi urechile fiziologice sunt câte două, de Stânga şi de Dreapta. Şi, dacă folosind ambii ochi exteriori, nu putem vedea esenţialul invizibil, atunci cum îl putem vedea cu un singur ochi, fie el de Stânga sau de Dreapta!?

Acum, dacă Balanţa este ţinută într-o mână, Spada este ţinută în a doua mână a Zeiţei. Spada reprezintă instrumentul Sancţiunii, al  pedepsirii celor vinovaţi. S-a obsevat că spada este ţinută cu tăişul în jos, ceea ce înseamnă că instrumentul Sancţiunii rămâne în stare potenţială, sau una virtuală, cum i se mi poate spune azi. Procurorul diabolic vede în spadă un instrument bun doar pentru „tăierea capului”, iar Avocatul diabolic vede doar spada cu tăişul în jos, ca pe un instrument doar virtual, deci pasiv. Aceasta pentru că  cei doi stau pe două poziţii opuse. Într-o schemă intuitivă, care pleacă de la Măsura lui Aristotel, Procurorul diabolic se află în Stânga, pe poziţia lui „prea puţin”, iar Avocatul diabolic se află în Dreapta, pe poziţia lui „prea mult” Astfel încât pentru Procurorul  cu pricina, Inculpatul nu are nici cel puţin o „moleculă” de Dreptate, în timp ce pentru Avocatul simetric opus, Inculpatul nu are doar destulă Dreptate ci chiar „prea multă Dreptate” Încât, Avocatul diabolic, subtil cum este, iniţiază chiar o plângere împotriva celor care l-au nedreptăţit pe Inculpatul său drag..Aici Zeiţa, ca şi Măsura lui Aristotel , se mişcă între cele două extreme, evitându-le pe ambele.Ea procedează doar gradual, folosind ambele instrumente, perfect corelate. Cu Balanţa dintr-o mână, ea măsoară gradul Vinovăţiei, iar cu Spada din cealaltă mână aplică, gradual şi proporţional, Sancţiunea meritată de Inculpat. Între echilibru şi dezechilibru, Cântarul poate avea diverse grade de înclinaţie, respectiv de declinaţie, iar Spada poate fi folosită pentru diverse operaţii de tăiere, de la tăierea unui deget, a unei urechi, sau scoaterea unui ochi (mincinos), până la „tăiera capului” netrebnic al Incupatului, care a săvârţşit „păcate de moarte”. Întreg acest diapazon de Sancţiuni este ilustrat temeinic de Istoria reală a Justiţiei.

Acum, pe „suprafaţa zbârcită”  a Pământului, Themis îmbracă roba Judeătorului, care poate fi El sau Ea (Dânsul sau Dânsa).În câteva dintre Statuile care i-au fost dedicate, la picioarele Zeiţei, fiind cuprinse în soclu, se află şi doi butuci, care pot fi folosiţi şi ca scaune. Înclinăm să credem că butucul din Stânga este al Procurorului diabolic, iar cel din dreapta este al Avocatului „fratern” Scaunele sunt libere, pentru că cei doi „Matadori”au fost trimişi de Zeiţă pe „suprafaţa zbârcită”a Pământului ca să-şi facă datoria. La întoarcere, urmează ca ei să îi relateze Zeiţei ce au făcut şi ce au văzut ei acolo, şi mai puţin ce au auzit.Ca şi Zeiţa , stăm şi noi în aşteptarea celor Doi “Matadori”

Premieră științifică: a fost descoperit secretul formării aurului

16.10.2017 18:18

Lumină, unde gravitaționale și aur, asta s-a format în urma primei ciocniri observate de omenire a unor stele neutronice, relatează CNN. Descoperirea remarcabilă îi va ajuta pe astronomi să pună capăt dezbaterii cu privire la originea aurului și argintului.

Cum se formează aurul? Această întrebare i-a fermecat mii de ani pe alchimiști, iar acum secretul a fost în sfârșit descoperit. Metale prețioase se formează în urma coliziunii stelelor neutronice, care apoi sunt dispersate la viteze uimitoare în univers, unde în cele din urmă formează corpuri cerești, precum planete și comete, împreună cu praful stelar.
Până acum, oamenii de știință credeau doar în teorie că în urma acestor ciocniri cosmice, cu energii extrem de puternice, se formau aurul, platina și argintul, dar acum - pentru prima dată - a fost „filmat” procesul.
Pe 17 august, astronomii din Statele Unite au primit un semnal de la două stele neutronice care s-au ciocnit în urmă cu 130 de milioane de ani.
Impactul, cunoscut drept „kilanova”, a fost atât de puternic încât a scuturat nu numai spațiul, ci și timpul, creând unde gravitaționale care vibrează universul.
„Acum putem completa cu câteva detalii puzzle-ul istoriei universului”, a spus Laura Cadonati, purtător de cuvânt al LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory) și profesor al Institutului de Tehnologie din Georgia, Statele Unite.
După ce undele gravitaționale au fost detectate pe pământ, cercetătorii și-au îndreptat telescoapele către acea zonă a universului și au surprins o scurtă o lumină formată în urma coliziunii, sub forma unei explozii de raze gama care a fost observată timp de două secunde.  În acea lumină au fost descoperite semnăturile chimice distincte ale aurului, argintului și platinei.
Potrivit The New York Times, studiul publicat The Astrophysical Journal Letters are 4.500 de autori, din peste 900 de institute mondiale, adică o treime din toți atrofizicienii din lume.
Co-fondatorii proiectului LIGO, Rainer Weiss, Barry C. Barish și Kip S Thorne și-au împărțit în acest an premiul Nobel pentru Fizică.
Ce este o stea neutronică
Steaua neutronică, cu o suprafaţă exterioară solidă (şi chiar cu oceane şi atmosferă) reprezintă cel mai dens obiect solid care poate fi observat, având o densitate la nivelul nucleului de câteva ori mai mare decât densitatea nucleului atomic. O bucăţică dintr-o stea neutronică de mărimea unui grăunte de nisip ar avea o masă mai mare de 500.000 de tone.
Stelele neutronice sunt formate în urma exploziilor unor supernove, care reprezintă finalul „vieţii” unei stele de mărime medie (cu o masă mai mare de 8-20 de ori decât Soarele). Odată ce-şi consumă „combustibilul” nuclear, aceste stele explodează, pierzând cea mai mare parte a materiei în spaţiu.
Stelele neutronice emană puţină lumină vizibilă, fiind practic imposibil de depistat în cadrul unei căutări neorientate. Majoritatea celor câteva mii de stele neutronice a fost descoperite pe baza pulsaţiilor radio.
Ce sunt undele gravitaționale
Undele gravitaționale reprezintă un concept lansat de Albert Einstein în 1916, în celebra sa Teorie a Relativității Generale, despre care nu existau până anul trecut decât dovezi indirecte. Undele gravitaționale sunt fluctuații în curbura spațiu-timp care se propagă ca niște unde, cu viteza luminii.
Einstein a demonstrat că spațiul nu este un vid în care se produc diferite fenomene cosmice, ci mai degrabă o țesătură pe care a denumit-o spațiu-timp, ce este deformată de gravitație.
În Teoria Relativității Generale, Einstein a oferit o descriere detaliată a modului în care ar trebui să se comporte undele gravitaționale. După detectarea primelor astfel de unde de observatorul LIGO, în 2015, oamenii de știință au putut să verifice în sfârșit teoria lui Einstein. Celebrul fizician a avut, încă o dată, dreptate.

Ovidiu Ivancu

4 decembrie la 13:05 ·

Fragment dintr-un articol la care lucrez acum ("Bocind la capataiul limbii romane") si care va fi, probabil, publicat in nr. 1-2 al revistei "Viata Romaneasca"
"[...] mi se pare că obsesia pentru formă în dauna conținutului are și o doză serioasă de ipocrizie. Preocupați până peste cap de stâlcirea formală a limbii, uităm adesea că înseși normele limbii române sunt dezordonate, lipsite prea adesea de disciplină și rigoare. Încercați să predați unui străin genurile substantivelor, pluralul lor, regulile de folosire a articolului, alternanțele fonetice sau indicativul prezent al verbelor și veți constata că din fabrică („by default”, cum ar spune englezul) există defecte de construcție ale sistemului normativ. Elita lingvistică ar putea încerca o normare mai coerentă, în locul lamentărilor permanente. Nu întotdeauna fenomenele de degradare a unei limbi se datorează vorbitorului obișnuit.

Tendința firească (până la un punct) a fiecărui vorbitor e de a elimina excepțiile și de a simplifica regulile. Hulitul (pe bună dreptate) „succesuri”, în loc de „succese” are ca explicație, pe lângă vidul cultural al vorbitorului, tendința lui de a folosi pentru pluralul substantivelor neutre terminația „–uri”, specifică pentru neutru. Atâta doar că, ce să vezi!, neutrul în limba română are forme de plural neregulate. El poate forma pluralul ca la feminin („scaun” – „scaune”), ca la masculin („spațiu” – „spații”) sau cu terminația lui proprie („eșec” – „eșecuri”). Dicționarele românești, în dreptul anumitor verbelor, trebuie să menționeze „~ez”, pentru că numai astfel un vorbitor străin știe că verbul „a lucra”, la indicativ prezent, se conjugă „lucrez”/ „lucrează”, și nu „lucru/ lucri” (folosit regional, de altfel), după modelul unui alt verb de conjugarea I, „a umbla” („umblu”/ „umbli”). În toate cazurile invocate mai sus, reguli clare și definitive nu există. Românul, născut poet, fie „simte” abisal când trebuie să folosească o anume formă, fie are suficientă experiență lingvistică, fie suficientă cultură pentru a compensa lipsa regulii. Străinul care învață limba română, cum „nu s-a născut poet” și nici nu are experiența lingvistică relevantă a nativului, ridică din sprâncene și încearcă să înțeleagă absența normei."

Nu mi-e ruşine că sunt român… Mi-e indiferent!

de Ovidiu Ivancu (22-3-2009)

La noi Lucian Blaga vorbea prin 1944 despre spaţiul mioritic şi sugera că există o legătură directă între spaţiul pe care îl ocupăm şi modul în care se structurează mentalul nostru colectiv. Ceva mai târziu, Lucian Boia îşi exprima într-una dintre cărţile sale convingerea că înveţi să fii francez, englez, neamţ sau altceva.
Unii sunt astăzi mândri că sunt români, altora le e ruşine. Aşa cum observa Andrei Pleşu, avem o uşurinţă dezarmantă de asumare colectivă a succesului şi o cel puţin la fel de mare lejeritate de a ne delimita de eşecurile româneşti. Când echipa de fotbal a României câştigă vreun meci important, ştirista de la sport, cu dantura ei imaculată şi silicon de ultimă generaţie declamă: i-am învins pe… Aceeaşi ştiristă, la interval de câteva săptămâni şi cu probabil aceeaşi dantură, dar altă generaţie de silicoane ne informează că naţionala lui Piţurcă a pierdut ruşinos…
Să ne înţelegem, deci: mândri sau ruşinea de a fi român nu se poate întemeia decât pe o mare eroare, sau mai bine spus o neînţelegere. A fi român sau ugandez este un dat. Dacă prin secolul XIX şi începutul celui de-al XX-lea logica internă a unei afirmaţii de genul sunt mândru că sunt român era pe deplin justificată, astăzi o asemenea declamaţie nu prea mai are suport pentru simplul motiv că status-ul meu de român nu se modifică în funcţie de mândria sau ruşinea cu care mă raportez la el.
Blaga nu greşea în totalitate. Este importantă relaţionarea cu spaţiul pe care îl locuim; stepa generează un mental colectiv diferit de cel creat de alternanţa deal-vale. Dar această constatare ţine mai degrabă de antropologie decât de patriotism sau ideologie. Nu cred că, aşa cum afirma Boia, aş putea învăţa să fiu altceva fundamental diferit de ceea ce sunt acum. Nu pot învăţa să fiu sud-african sau vietnamez (ca argument suplimentar vă supun atenţiei cazurile lui V.S Naipaul ori Salman Rushdie).
Aşadar, sunt român şi, prin natura mea de român, sunt diferit faţă de un coreean sau un indian, dar nu în termenii superiorităţii şi inferiorităţii, ci doar în termenii diferenţierii. Superioritatea nu se poate judeca in corpore, ci individual. Realitatea lingvistică în mijlocul căreia evoluez, istoria neamului din care fac parte, ortodoxia – toate mă diferenţiază, dar daca voi dori vreodată să fac un salt calitativ, aceasta nu poate fi decât o întreprindere individuală. Dincolo de etnic, se află un set de valori care defineşte umanitatea în sine. Când cobor din tren în Cracovia sau din avion în Londra, pe scara trenului sau a avionului nu se află un român, ci o fiinţă umană (educată sau nu, bine construită moral sau dimpotrivă).
Fără să-mi fie indiferentă etnia, dependenţa de spaţiul acesta şi de istoria românească, nu le voi putea invoca niciodată în termenii diferenţei calitative. În straturile profunde ale mentalului meu se află nu trăsături distinctive româneşti, ci un set de valori umane coagulat, şi transmis genetic încă din illo tempore. Pe de altă parte, vieţuirea mea în lume nu poate porni de la premiza că sunt totalmente detaşat de tot ceea ce înseamnă… românism (am ezitat pentru că ştiu ca –ismele sunt profund încărcate de conotaţii negative!).
Când interacţionez cu indivizi care vin din spaţii culturale diferite am întotdeauna grijă să le cunosc minimal valorile si gesturile cotidiene. Nu poţi întinde mâna în semn de salut unei femei iranience, nu poţi să baţi pe umeri un şeic arab. Pretind, desigur, reciprocitate…
Ne aducem aminte scandalul declanşat de caricaturile daneze ale profetului Mohamed. Atunci, un om a murit. Nimic nu poate justifica un asemenea gest. Mă încăpăţânez să cred şi astăzi ca acolo am avut de a face cu un conflict al culturilor şi cu nimic mai mult. Indivizii au în diferite colţuri ale lumii acesteia diferite sensibilităţi care trebuie înţelese în relaţie directă cu ideea de specific naţional. Mă descalţ într-o moschee nu în semn de respect pentru o religie anume, ci tocmai pentru că mă aflu într-un spaţiu în care, ca oaspete, trebuie să respect un set de reguli.
A anula ideea importanţei etnicului înseamnă a ne prăbuşi în plină superficialitate. Dacă aş fi fost producătorul filmului Mongol (2007, regia Sergei Bodrov), poate n-ar fi fost rău să ştiu că în rolul unui erou mongol (Genghis Khan) nu pot distribui un actor… japonez (Tadanobu Asano). Vă imaginaţi cu ce amuzament, dacă nu iritare, pot privi asiaticii o asemenea… gafă cinematografică. Ce să mai vorbim despre cele câteva producţii de duzină în care vampirul Dracula sau cei care îi stau în preajmă se străduiesc să vorbească o limbă română aproximativă (în mai puţin de 10 minute, orice actor responsabil ar fi învăţat să rostească în mod cât de cât fluent câteva fraze în română)…
Şi în fine, pentru a încheia seria exemplelor, e oare atât de greu ca atunci când organizezi un casting pentru un film numit Memoirs of a Geisha (2005, regia Rob Marshall) să încerci să eviţi distribuirea unei actriţe chineze (Zhang Ziyi) în rolul unei japoneze (Sayuri)? Sunt gesturi de o aroganţă culturală greu de explicat.
În raporturile dintre culturi, respectul reciproc trebuie să fie punctul de pornire. Altfel, nu putem conta pe reacţii raţionale. Fundamentalismele de tot felul îşi pot diminua influenţa doar în măsura în care renunţăm la etichete şi instaurăm un soi de comunicare pe două paliere distincte: la nivel individual (m-am cam săturat să fiu reprezentat de ambasadori şi consuli încremeniţi în proiect) şi mizând pe inteligenţa interlocutorilor. Pentru a găsi punţi de comunicare, pentru a avea acces la straturile profunde care ne unesc pe toţi, e nevoie să înţelegem că globalizarea nu are deocamdată şanse să anuleze stratul etnic.
Odată căile de comunicare închise, vorbesc armele. Or, asta trebuie să evităm. Ideile sunt cele care trebuie să circule pentru simplul motiv că ele nu fac niciodată victime.

Ce părere aveţi despre acest articol?

• Corect 
• Frumos spus 
• Îmi dă de gândit 
• Am învăţat ceva! 

Acest articol a fost publicat duminică, 22 martie 2009 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.

Ecouri

• Virgil: (22-3-2009 la 00:00)

  Stimate Domn
  Cred ca a te mandri sau a te rusina ca esti roman este o chestiune strict circumstantiala, dar explicabila: cand aud ca ai nostru au luat nustiu cate medalii olimpice sunt mandru si eu (cu particica mea) si sigur ca mi-e rusine cand aud ca detinem locul intai in Europa la .. furturi. Este la fel de adevarat ca daca pui cap la cap motivele pentru o atitudine sau alta, fie ca topai de bucurie, fie ca pui capul in pamant.
  Dar mi se pare la fel de grav sa-ti fie indiferent daca esti sau nu roman ca a afirma ca limba romana trebuie pastrata numai pentru injuraturi. Pentru simplul motiv ca fiind indiferent sau cu o sentinta gata conturata, fara drept de apel, iei lucrurile asa cum sunt si nu mai faci nimic ceva pentru a le indrepta. Ca cetatean oarecare povestea are sau nu importanta dar pentru un jurnalist NU are dreptul la indiferenta, pentru ca este angajat de partea luminoasa a lucrurilor.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Petru Clej: (22-3-2009 la 00:00)

  Domnule Virgil,
  Sunt absolut de acord cu Ovidiu Ivancu și am mai afirmat-o și în trecut: nu sunt nici mândru și nu mi-e nici rușine că sunt român, pentru că nu am niciun merit și nicio responsabilitate că m-am născut român.
  Nu e nici mai bine, nici mai rău dacă de te naști român, decât dacă te naști ungur, evreu, somalez, american, tongan, peruan, rom, indian, chinez, malian, etc.
  Vă contrazic și cu privire la rolul jurnalistului, care nu e „angajat de partea luminoasa a lucrurilor” ci pur și simplu de a informa și a-și exprima o opinie, care poate sau nu să fie considerată corectă.
  În sfârșit, dacă tot face afirmații „din auzite”, care e sursa informației că românii dețin locul întâi în Europa la furturi?
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Ovidiu Ivancu: (22-3-2009 la 00:00)

  Stimate domn… Nu sunt jurnalist si nu sunt angajat nici de partea intunecoasa si nici de partea luminoasa a lucrurilor. Indiferenta fata de evolutia societatii in care ma aflu este o chestiune de optiune personala si, intr-adevar, aleg sa fiu indiferent in sensul ca teza mea e ca noi trebuie sa determinam modificari ale micului nostru univers. Nu aspir la schimbarea mentalitatilor si singura forma de patriotism pe care o recunosc este lucrul bine facut acolo unde lucrez. Restul, implicarea in treburile cetatii, politica, economia… imi sunt absolut indiferente. Nu in ultimul rand, filolog fiind, eu sunt interesat si de retorica si de capacitatea acestei limbi de a fi folosita si altfel, nu doar ca limba de lemn. De aceea, atunci cand ma cititi, ganditi-va si la asta. Multumesc pentru lectura.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Nu mi-e indiferent ca sunt roman: (22-3-2009 la 00:00)

  Ma simt responsabila de faptele blamabile facute de un conational. Fara sa vrem apartinem aceeali familii de romani si suntem responsabili fata de gesturile celorlalti.
  Pe de o parte, cultura vestica propovaduieste individul, pe de alta parte, judeca colectivul.
  Mie nu mi-e indiferent ca sunt roman. As vrea sa fiu senina in fata confuziei cu neamul tiganesc, si sa nu-mi pese, dar nu pot tocmai pentru ca nu mi-e indiferent ca sunt roman.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Petru Clej: (22-3-2009 la 00:00)

  Cum să nu fiu de acord cu Ovidiu, când eu însumi scriam:
  „Nu trebui să te bați cu cărămida în piept despre ce multe faci pentru țară. Un medic care salvează viața pacienților săi, un muncitor care lucrează în Italia și trimite mii de euro pe an în țară, o profesoară care își învață copiii să vorbească și să scrie corect sau un om de afaceri care plătește salariile a sute de angajați sunt adevărați patrioți.
  Eu, în calitatea mea de contribuabil în România (țară în care petrec mult mai puțin timp decât în Marea Britanie) mă consider mai patriot decât foștii nomenklaturiști și securiști care au dat tunuri de miliarde de dolari de gen Bancorex sau Caritas (plătite acum de contribuabilul român) și urlă în gura mare că sunt patrioți înjurând Occidentul.”
  http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=375
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• ovidiu ivancu: (22-3-2009 la 00:00)

  Da…inteleg modul tau de a gandi. Dar, uite, hai sa luam un studiu de caz. Sa zicem ca, prin absurd, maine, apare o statistica din care intelegem ca 90% dintre romani sunt hoti… Daca eu unul stiu ca nu am furat nimic in intreaga mea existenta cu exceptia unui pumn de cirese in copilarie, de ce ar trebui sa fiu afectat? Eu nu sunt cifra statistica, sunt om in carne si oase si pretind sa fiu tratat ca atare. Mi-e indiferent ca sunt roman in sensul in care eu interactionez cu ceilalti in calitate de fiinta umana si nu de roman… Apoi, daca cineva ma judeca exclusiv printr-o grila predefinita, mi se pare ca nu e problema mea, ci a lui. Comunismul vorbea de mase si promova ideea de colectivitate… Macar o vreme, pana ne vindecam, nu ar fi bine sa ne asumam individual calitati si defecte?
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Petru Clej: (22-3-2009 la 00:00)

  Persoana care semnează cu un curaj remarcabil „Nu mi-e indiferent ca sunt roman” face o enormă confuzie:
  „Fara sa vrem apartinem aceeali familii de romani si suntem responsabili fata de gesturile celorlalti.” – și uita așa se ajunge la nazism – Lidice și Oradour sur Glane.
  După care urmează o confuzie și mai mare:
  „Pe de o parte, cultura vestica propovaduieste individul, pe de alta parte, judeca colectivul.”
  Păi cum judecă colectivul? Care „colectiv”, cel „al oamenilor muncii”?
  Și se încheie cu afirmația rasistă standard:
  „As vrea sa fiu senina in fata confuziei cu neamul tiganesc, si sa nu-mi pese, dar nu pot tocmai pentru ca nu mi-e indiferent ca sunt roman.”
  Până la urmă e și derimant: oricâte articole ai scrie pe această temă, gradul de spălare pe creier e atât de mare, că nu mai contează.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Virgil: (22-3-2009 la 00:00)

  Este interesanta polemica in care ne-am angajat, ceea ce dovedeste, cu prisosinta un singur lucru : CA NU PUTEM FI INDIFERENTI. Indiferentul intoarce spetale problemei si joaca sah sau asculta Vivaldi.
  Acesta este lucrul cel mai important. Nu putem face analogii de nici un fel cu comunismul. L-am trecut, constient, de la un capat la altul. Acum traim o alta stare de amormalitate, impusa de altii sau constransi sa o acceptam. Asta nu ne da dreptul la indiferenta, pentru ca nu putem fi si ramane indiferenti. Filologul, medicul, inginerul, responsabilul de revista on-line etc., scriu, raspund, se framanta, cauta solutii, explicatii si asa mai departe.
  Daca ne declaram indiferenti, ce rost mai au informatiile despre mersul lucrurilor, ca ele merg mai departe si fara indiferenta noastra ?
  Nu sunt destui parsivi, ticalosi, imbecili, deferenti cu interesele si apucaturile lor. Incercati sa vedeti, de fapt, cum stau lucrurile. Personal, chiar daca stiu ca nu rezolv nimic (in fapt, nu am cum sa stiu asa ceva), detest indiferenta si pasivitatea de orice fel ar fi ele.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Petru Clej: (22-3-2009 la 00:00)

  Domnule Virgil,
  Faceți o gravă confuzie între a fi român – stare pe care o dobândești din naștere – și a avea o profesie/ocupație, pe care ți-o alegi.
  Și Ovidiu și Ștefan și eu v-am explicat că nu există nici merite și nici responsabilități pentru dobândirea calității de român și de aceea nu există nici motive de mândrie sau rușine.
  În rest, continui cu întrebările: „Acum traim o alta stare de amormalitate, impusa de altii sau constransi sa o acceptam.” – cine sunt „alții”, e cumva vreo conspirație anti-românească?
  Dacă tot faceți afirmații „din auzite”, care e sursa informației că românii dețin locul întâi în Europa la furturi?
  Și scuzați-mă, dar ați păstrat din comunism mentalitatea cu privire la rolul „militant” al gazetarului.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• ovidiu ivancu: (22-3-2009 la 00:00)

  Domnule Virgil,
  Totul are de a face cu comunismul pentru simplul motiv ca in dec. 1989 nu am trecut ca prin farmec de la un sistem la altul. Nu traim, asa cum spuneti dvs., o alta anormalitate, ci prelungirea aceleiasi anormalitati. Daca asumarea viscerala a conditiei mele de roman ma face sa patetizez excesiv „sa caut schizoid, cu Ochii mariti de groaza, conspiratii antiromanesti, sa supraevaluez un specific national si sa aplic grila mea de roman in interactiunle cu ceilalti, atunci prefer indiferenta inteleasa ca retrageredin mijlocul furtunii. Stiti, lucrurile se vad mai bine de la distanta. Am spus-o, nu pot face abstractie de faptul ca sunt roman, dar imi impun ca in orice fac sa nu actionez „ca roman”, ci ca „fiinta umana”.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• A.S.: (22-3-2009 la 00:00)

  Sigur, discutia despre identitate si alteritate naste, inevitabil, opinii, polemici si discursuri (depinde de caz).
  Cateva chestiuni as avea de adaugat, la tot ce s-a scris pana acum.
  In primul rand faptul ca etnia nu ti-o poti alege, dar cetatenia da. Si una si alta pot deveni „identitatea” fiecaruia din noi. Sigur, ma pot dezice de parinti, de familie, de locul nasterii, de poporul in care m-am nascut, la fel cum pot alege sa ma integrez intr-un alt popor, un anumit habitat locativ, o anumita familie etc. Importante sunt motivele pentru care fac acest lucru.
  O sa va scriu motivele pentru care eu, personal, nici nu ma dezic de poprul roman si nici nu imi e indiferent ca sunt roman. Faptul ca am ales sa fac parte din acest popor, desi prin venele mele curge sange de tigan, de turc si de german. Am ales sa mi-i asum pe Stefan cel Mare, pe Eminescu, dar si pe Ion Antonescu. Sunt „de-ai mei” cu bunele si cu relele lor. Am ales sa imi asum ortodoxia, desi institutia care o reprezinta in plan social si institutional (B.O.R.) e plina de „personaje” acuzate, de exemplu, de colaborare cu fosta securitate.
  Nu imi este indiferent ca unii concetateni de-ai nostrii (etnia chiar nu conteaza, important e ca sunt la fel de cetateni ai Romaniei, deci „romani” din punct de vedere civic) fac de rusine numele unei natiunii intregi peste hotare. Tocmai de aceea, ori de cate ori merg la Bruxelles ori Strasbourg si vin in contact cu vest-europeni si se ajunge la astfel de discutii, incerc sa le spun ca o mana de nelegiuiti nu pot reprezenta o natiune, nu poti generaliza datorita unor cazuri particulare.
  A fi roman NU IMI ESTE INDIFERENT. Sunt roman pentru ca vreau (in spiritul „plebiscitului de fiecare zi” de care vorbea Renan) si, tocmai de aceea, nu pot fi de acord, din acest punct de vedere, cu colegul Ovidiu.
  P.S. Oricum, Ovidiu, ce ai scris imi place ca are „substanta”. Well done!
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• ovidiu ivancu: (22-3-2009 la 00:00)

  Da…Ernest Renan 1823 – 1892… El vine cu o expertiza taman din secolul natiunilor. Departe de mine gandul ca greseste, trebuie sa recunoasteti totusi ca are o viziune romantica, adesea usor retrograda… Astept insa cu mare interes argumentele dv. si putem discuta pornind de la ele… Cat despre Monarhie, nu cred ca organizarea statala e problema Romaniei. Orice monarh ar avea de gestionat acelasi material… Suntem atat de zdruncinati de experienta mutilanta a comunismului incat salvarea ar trebui sa vina tot de la noi. Oricat ne-am dori figuri paternaliste cu solutii „la minut”… nu cred ca e o solutie…
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• echoofsilence: (22-3-2009 la 00:00)

  O solutie de bun-simt, pentru a scapa de anormalitatea continua in care traim, ar fi revenirea la monarhia constitutionala. Insa in viata asta a mea, am 25 de ani si mai am mult de trait, eu cel putin asa sper, nu cred ca voi apuca sa vad asta. Motivele sunt cred destul de clare: avem o clasa politica corupta, dominata de tot felul de neispraviti care trateasa Romania ca pe propria lor mosie iar pe noi romanii, ca pe slugile lor.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• adrian cramar: (22-3-2009 la 00:00)

  Stimata doamna, sotie de francez, vorbitoare de 4 limbi, care stie sa faca de toate, nepoata unui unchi care vorbeste franceza, care e mândra ca e românca si nu cauta în gunoaiele occidentului (daca va spuneati numele, introducerea era mai scurta…),as vrea sa va dau un alt exemplu.
  Imi petrec o parte din vacante în Maramures, în sate unde traiesc români, câtiva unguri si câtiva romi. Ecrazanta majoritate a lor nu au niciuna din calitatile d-voastra si nici copii olimpici la engleza sau la orice altceva. Sunt doar oameni simpli care traiesc într-o regiune din România, membra UE si, asa cum spuneti si d-voastra, îsi vad de gunoiul din curtea lor (si la propriu si la figurat).
  Nu am auzit pe nimeni, niciodata, ca ar fi mândru ca e român sau ca i-ar fi rusine de asta. Si mai interesant e faptul ca nu am auzit pe nimeni sa se plânga ca s-ar simti „redus”.
  Tinând cont de „calitatile” d-voastra, sper ca întelegeti.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Kovacs Jozsef: (22-3-2009 la 00:00)

  Cred ca d-na care a scris acest ecou n-a inteles nimic din ce s-a discutat pe aceasta tema pe paginile acestui ziar.Cea ce a vrut sa sugereze autorul articolului la care se referea d-na ,din cate am inteles eu ,este ca in primul rand trebuie sa fim „oameni”,pe cat posibil normali,civilizati cu anumit rol pozitiv in mediul care traim.Si ca nu e important cate limbi stiu ca roman,francez etc,dar este foarte important in ce masura pun in folos cunostintele.Ca acei cautatori in gunoaie indiferent in ce tara, isi castiga in acest fel existenta,si nu sunt motiv de rusine pt. compatrioti,eventual pt.guvernantii tarilor in care traiesc.Eu pe undeva ii admir pe acesti oameni in ce mod isi suporta soarta,ei sunt intr-adevar indiferenti,nu sunt nici mandrii nici nu se rusineaza de situatia lor,pur si simplu traiesc.
  Sa fi indiferent inseamna sa nu te mandresti cu lucruri la care n-ai avut nici o contributie(sunt curios care-i meritul d-nei pt.calatoriile facute?) si sa nu te rusinezi pt.ce n-ai faptuit,dar au facut alti conationali.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Stefan N. MAIER: (22-3-2009 la 00:00)

  In mod cert nu mi-e rusine ca sunt roman. Nu sunt nici mandru de asta. As vrea sa fiu indiferent. Dar nu reusesc sa fiu.
  A-ti fi rusine sau a fi mandru ar trebui sa aiba legatura cu calitati dobandite prin actiune constienta. Exista un anumit nivel al identitatii dincolo de care mandria sau rusinea au sens, pentru ca reprezinta reactii ale constiintei ajunsa la o alta treapta de cunoastere in raport cu actiuni rezultate din aceeasi constiinta. Acele rezultate ne apar in alta lumina, o data cu inaltarea la nivelul unei calitati superioare.
  Exemplu: sunt mandru ca am invatat prin forte proprii si am dobandit o calificare (stimul pozitiv pentru a continua sa ma perfectionez). Sau: mi-e rusine ca m-am re-apucat de fumat. (Vocea buna a constiintei imi spune ca am facut o eroare iar starea de rusine ma poate stimula sa revin si sa ma las din nou de fumat).
  Dar ce merite avem ca ne-am nascut romani sau ce vina avem ca alti romani sunt hoti si criminali ori motive de mandrie ca si Brancusi sau Enescu au fost romani? Ori ca ne-am nascut barbati sau femei, ca avem ochi de o anumita culoare ori pielea alba, galbena sau neagra?
  Sub acest aspect am inteles articolul lui Ovidiu. In realitate este evident ca nici lui nu-i este indiferent ca e roman. Daca i-ar fi fost cu adevarat, nu ar fi scris acest articol si altele!
  Interpretarea mea este ca Ovidiu, ca multi dintre noi, sufera ca este roman, indura acest dat al sortii cu stoicism si incearca sa si actioneze pozitiv in favoarea limbii romane, fara a fi, cum absurd incearca un cititor sa dea indicatii pretioase, „de partea luminoasa a lucrurilor”.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Anonim: (22-3-2009 la 00:00)

  D-le Ivancu, sotul meu, care e francez , a fost in REP. Dominicana, Egipt si atat, eu am vizitat Malta, Liban si Franta, unde locuiesc , de fapt si nu mi_a fost niciodata rusine sa spun ca sunt romanca, asta e, cine e capabil sa inteleaga , bine, hoti au si francezii si italienii, toti au cate ceva. Daca ar fi sa judecam cat de destept e neamtul, americanul etc, premiile mari in muzica clasica, in matematica, le-au luat romanii. Fiica mea a fost in liceu, olimpica la limba engleza ( subiect SHAKESPEARE) , deci nu suntem asa de redusi. Plecand in tara in 2006 cu lufthanssa, eu am fost cea care am vb in engleza in aeroport, nu sotul meu care e francez, eu vb 4limbi nu el care e francez, noi romanii invatam la scoala geografia tuturor tarilor lumii, capitale, istoria tarilor lumii, fiecare roman stie 2_3_10 cuvinte intr-o alta limba. Sotul meu a ramas perplex cand unchiul meu , 68ani, vb franceza, poate e singurul lucru , dupa origine, cu care trebuie sa ne mandrim, romanul e bun in toate, se descurca oriunde, unii e adevarat prin metode nu prea ortodoxe, dar fiecare tara sa isi vada gunoiul din gradina si apoi de la altii. Am vizionat la TF1, un documentar cum francezi cauta in gunoi, bine , sunt bine ambalate resturile, in pungi, dar e gunoi. A zis sotului meu ca daca aud vreodata ca romanii sunt muritori de foame, fac urat, deci si francezii au pubelistii ( gunoierii) lor. Din Franta , va salut , va iubesc si nu uitati ca NU E O RUSINE SA SPUI CA ESTI ROMAN!!!!!!
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• ovidiu ivancu: (22-3-2009 la 00:00)

  Stiu ca nu e o rusine sa fii roman si mai stiu si ca infractiunea nu are o etnie anume. Departe de mine gandul de a pune la colt romanii (in general). Cred insa ca trebuie gasita o formula de a ne delimita de tot ceea ce inseamna exces etnic. Sunt perfect constient ca sunt un produs al sistemului de educatie romanesc, sunt perfect consitent ca nu m-am nascut in cea mai buna dintre lumile posibile, dar nici in cea mai rea dintre ele… Articolele pe care le scriu tocmai asta isi propun sa afirme… Eu nu pot cere romanilor nici genialitate si nici nu sunt dispus sa ii asociez cu o natiune de infractori. Ceea ce vreau eu sa spun este ca suntem… normali. Stiti, cu ani in urma un prieten elvetian a venit pt prima data in Romania, si, dupa ceva vreme, mi-a marturisit surprins ca Romania e o tara… normala. Normalitatea inseamna insa si incercarea de a privi in cheia unei constiinte critice o seama de clisee romanesti. Un comentariu la acest articol vorbea despre faptul ca nu sunt multi romani care s-ar putea descurca intr-un aeroport mare… So what? Asta nu este in sine o calitate sau un defect. Mergi la informatii, intrebi, si adoua oara vei sti. Doar ca, vedet dvs. prin Romania exista si oameni care pornesc de la premiza ca noi romanii suntem astazi alterati de fibra occidentala care ne distruge specificul… Eu cu ei polemizez. Si visez la ziua in care sa nu mai avemniciun fel de complexe (nici de superioritate, nici de inferioritate). Va mai dura… Va multumesc si dvs pentru lectura.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• Petru Clej: (22-3-2009 la 00:00)

  Mă mir domnule Roșca că un naționalist ca dumnevoastră are o părere așa proastă despre români.
  Peste două milioane de români lucrează și trăiesc în țările Uniunii Europene, contribuind în bună măsură, prin banii trimiși acasă la prosperitatea României.
  Nu le purtați dumneavoastră de grijă românilor, se descurcă mai bine decât vă imaginați. Românii și România nu sunt o problemă pentru Uniunea Europeană așa cum le place să creadă celor care se informează exclusiv din presa din România, există alte probleme mult mai grave.
  Nu faceți altceva decât să colportați clișee – românii care nu se înțeleg unii cu alții, italienii care au părere proastă despre români, dar mai presus dezgropați abjecția rasistă „-tot i legatura cu evenimentale din Italia si guvernul a gresit ,noi toti am gresit ,ca nu a facut distinctie intre romani si romi;”. Este ceea ce revista ACUM va combate fără menajamente.
  Vă vorbesc aici ca unul care cunoaște infracționalitatea românească de peste hotare direct, nu din ziare sau de la TV, ci ca translator, la tribunale și pușcării și din experiența altor translatori români.
  Vă asigur, domnule Roșca, că ideea că romii sunt singurii responsabili de această infracționalitate este un mit rasist. Și să nu fiți surprins dacă veți fi contrat cu duritate pe aceste pagini de fiecare dată când îl veți invoca.
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• valeriu rosca: (22-3-2009 la 00:00)

  Vrand-nevrand sintagma „mi-e rusine ca sunt roman” si-a facut loc in constiinta multor ronani;de ce?
  Exemplu pe care-l dati Dvs.cu acest tanar educat si „umblat”prin lume si care este normal sa raspunda asa cum a raspuns ,nu este concludent ( satisfacator ,pentru a lamuri odata pentru totdeauna sensul vremelnicei sintagme de mai sus).Sa reflectam putin la urmatoarele:
  -cati romani au vorbit cu un strain, sau au vizitat o tara straina(Pana mai ieri ,aZi noroc cu capsunarii)
  -daca luam 10-20 de romani la intimplare si ii lasam singuri int-un mare aeroport strain ,cati se descurca?
  -evenimentele din Italia
  -faptul ca jurnalistii romani de investigatii , au uitat acest termen si au preferat sa-si bea cafeaua de dimineata la Bucuresti ,dezbatand cu mult aplomb rasul presedintelui si gestica acestuia avute cu o seara inainte;procedand altfel ,ar fi descoperit ,inaintea italienilor ceeace se pare ca se descopera acum(e mai(e mai greu sa-ti recastigi demnitatea pierduta ,decat sa o pastrezi pe cea care o ai)
  -tot i legatura cu evenimentale din Italia si guvernul a gresit ,noi toti am gresit ,ca nu a facut distinctie intre romani si romi;
  -este de notorietate ca romani plecati in strainatate nu se inteleg intre ei ;de ce ?
  -intr-o suburbie a Madridului, doua grupuri de romani care aveau o disputa ce se putea rezolva intre ei ,au ajuns la primar care mai in gluma mai in sarios ,declara jurnalistului ca nu poate intelege un astfel de comportament;
  -eram in Berlin , am stat cateva zile la in cunoscut care avea un apartament inchiriat ,traia si muncea de 10 ani acolo ,isi platea taxele la timp etc.;ne-am dus la oficiul postal ,foaret aproape de blocul unde locuia ;am incercat sa jic ceva in limba mea ,la care el mi-a facut gesturi disperate sa nu vorbesc romaneste ;
  Exemplele pot continua.Intrebarea este ,au motive strainii sa creada de noi ca suntem intr-un „intru-un anumit fel”in asa fel incat sa ne fie rusine ca suntem asa ?
  Opinie solidară cu comentariul 0  0
  
• ovidiu ivancu: (22-3-2009 la 00:00)

  Pai asta e cheia raspusunsului la intrebarea dvs. „au strainii motive sa creada ca suntem…”. Acest noi colectiv este cel impotriva caruia am scris eu acest articol. Aveti dreptate in legatura cu lipsa de circulatie masiva a romanilor in spatiul european in ultimele decenii. Eu unul nu am motive nici sa imi fie rusine si nici sa fiu mandru pentru ca, citind cate ceva despre noi (cat de tarziu apar universitatile romanesti, cat de tarziu se dezvolta limba romana etc.) am stiut mai mereu ca relativul minorat pe care traim astazi este oarecum inevitabil. Stiti ca ranile adanci nu se vindeca de azi pe maine… La rigoare, infiintati in 1918, am traversat vreo 4 dictaturi pana acum…Ne trebuie o succesiune a generatiilor si o reobisnuire cu tot ceea ce tine de sfera normalitatii. Intre timp, ca solutie, daca vreti, eu propun in acest articol lasarea in plan secund a etnicului (care e evident ca nu ne ajuta) si regasirea unor valori umane minimale. Evident ca experiente de genul celor pe care le relatati dvs. exista mai peste tot in Occident. Daca insa noi reactionam la ele in termenii viscerali ai mandriei sau rusinii… lucrurile raman neschimbate. Indiferenta despre care va vorbesc tine tocmai de… suspendarea etnicului. Eu, cel care va raspunde la acest comentariu, nu va raspund in calitate de roman (desi, repet, asta e un dat nu se poate apasa turn off si gata, nu mai sunt roman), ci de fiinta umana. Adica incerc ca in orice exercitiu de comunicare sa folosesc argumente general valabile si nu limitate de ideea etnicului. Multumesc pentru lectura.

Curajul de-a urca în tren

 

1

 

0

 

Rate This

Articol publicat în revista „Viața Românească” nr. 11-12/ 2019

              Când, pe la 13-14 ani, de fiecare dată când plecam undeva cu trenul și era încă noapte afară, priveam la geamurile blocurilor din depărtare și-mi imaginam cam ce se putea petrece dincolo de acele geamuri, trebuie să fi crezut despre mine însumi că sunt original. Am aflat, mai apoi, că li se întâmplă multora, copii sau adulți, să încerce să ghicească dacă nu cumva dincolo de geamuri cineva moare sau altcineva iubește, cineva se ceartă sau altcineva își trăiește singurătățile, cineva s-a trezit pentru a ajunge la timp undeva sau altcineva își trăiește, pur și simplu, crizele de insomnie. A locui lângă calea ferată înseamnă, într-un anume sens, a-ți împărți existența cu aceea a miilor, zecilor de mii, sutelor de mii de călători. Cine vrea să înțeleagă atmosfera, poate începe prin a citi una dintre dramele lui Mihail Sebastian. „Steaua fără nume” e o piesă de teatru ce explorează încleștarea dramatică între micimea provincială a gării și grandoarea debusolantă și fascinantă a trenului.

România are o îndelungată tradiție a viețuirii în proximitatea căii ferate, fie că ea s-a numit Imperiul Otoman, Uniunea Sovietică sau se numește acum Uniunea Europeană. Marele avantaj cultural al unui perpetuu riveran al căii ferate e întâlnirea cu un „celălalt” mereu incomod, mereu în trecere. Marele dezavantaj e timpul scurt al întâlnirii cu acest „celălalt”. Nu e vreme, întâlnirile se petrec mereu între un tren și altul, conversațiile esențiale nu se pot purta pe îndelete, ele trebuie mereu condensate. Internalizarea și maturizarea ideilor e amânată pentru mai târziu. E posibil ca isteria generalizată a societății românești să vină tocmai de aici. Suntem febrili pentru că ne locuiesc prea multe frânturi de idei insuficient înțelese. Pentru mulți dintre noi, e mai important Nobelul pentru literatură decât lectura tihnită a literaturii pe care o scrie cel nominalizat. Pentru alții, necesitatea schimbării (politice sau de orice altă natură) e mai importantă decât așteptarea calmă a efectului de durată pe care orice schimbare îl reclamă. De la „timpul nu mai are răbdare cu oamenii” s-a trecut brutal la „oamenii nu mai au răbdare cu oamenii”. Romanele ample, lecturate uneori in foileton, au fost înlocuite de lectura unor tomuri cu pagini puține, fonturi mari, spații generoase între rânduri. Dincolo de nevoia firească de confort, acest nou obicei de lectură indică și favorizarea îngurgitării în dauna digestiei.

               Condensarea timpului e o tendință europeană, numai că în Europa de dincolo de fosta Cortină de Fier, ea urmează unei perioade fecunde de dezbateri ideologice. Disputa ideologică între stânga și dreapta, spre exemplu, are în Europa o tradiție veche. Deși părem a uita astăzi, stânga intelectualistă franceză era, la un moment dat, cât pe ce să devină majoritară. Citind „Călcâiul de fier”, al lui Jack London, înțelegem câte ceva din marile concesii pe care dreapta capitalistă a trebuit să le facă stângii, pentru a o putea în final învinge, în chiar patria prin excelență a capitalismului, Statele Unite ale Americii.  În România, ca în atâtea alte cazuri, am ajuns în situația de a opta fără a mai avea și timpul pentru deliberare. Stăm toată ziua pe peronul gării, imitând modul în care umblă și vorbesc călătorii veniți de departe ori respingând violent orice identificare cu ceilalți, în virtutea unei stupide convingeri că putem fi pe de-a-ntregul originali. Suntem, azi, fie de dreapta, bucurându-ne, fără rezerve, de avantajele votului universal, fie de stânga, făcându-ne semnul crucii prin biserici ori lăsându-ne excitați de virtuțile naționalismului. Incongruențele dintre comportamentul public și ideologia pe care prezumat o reprezentăm sunt sursa isteriei românești cotidiene. Soluția e întoarcerea la lectură, la text. E o soluție pur teoretică, totuși, de vreme ce răbdarea și curiozitatea nu mai sunt competențe încurajate astăzi.     

Să revin la metafora inițială a călătoriei cu trenul. Voi formula o întrebare retorică: cine e mai câștigat? Călătorul care, din compartimentul său de tren, își imaginează ce se întâmplă dincolo sau individul care, locuind aproape de gară, își vede de treaba lui, interacționând minimal, la o cafea, cu furnicarul de călători care se află între două trenuri?! „A fi câștigat” înseamnă a-ți face mintea să se gândească, în fiecare zi, la lucruri la care nu s-a gândit în ziua precedentă. Cred, totuși, că mai e nevoie de ceva: procesul acesta cognitiv trebuie să aibă mereu ca punct de plecare lumea și nu individul, contextul și nu situația particulară. În anii din urmă, practic un exercițiu simplu pentru a decide câte dintre disputele românești (culturale și nu numai) mă interesează și câte ar trebui să treacă pe lângă mine ca și cum n-ar exista. Aplic un criteriu unic: este disputa în cauză parte a unui context mai larg ori simpla expresie a unor umori personale?!  

               Atunci când unul dintre studenții mei m-a întrebat dacă eu cred că va veni ziua în care vom fi în totalitate înlocuiți de roboți, acesta a fost primul lucru la care m-am gândit. Pericolul nu e acela de a fi înlocuiți de roboți, ci chiar acela de a ne transforma în roboți. A te transforma în robot nu înseamnă altceva decât a fi capabil să îndeplinești, cu o oarecare precizie, același tip de sarcină. A privi lumea dintr-un singur unghi, printr-o singură fantă… Primul simptom al robotizării e extirparea curiozității. Chiar și în forma ei cea mai abjectă, care ar fi, să zicem, bârfa, curiozitatea are potențial. Ea angrenează dintr-o dată niște mecanisme interioare. Opusul ei nu înseamnă altceva decât refuzul de a merge mai departe, obsesia de a bate pasul pe loc. Sigur că oamenii lipsiți de curiozitate pot fi cumsecade, pot fi de-a dreptul de treabă, dar asta nu cred să-i facă mai puțin periculoși.

Dacă mi s-ar îngădui, aș face, cel puțin o dată pe semestru, acest experiment cu studenții mei: ne-am urca cu toții într-un tren, pe la 3-4 dimineața, nu contează către ce destinație, și i-aș ruga să  privească pe geam și să-mi spună ce cred ei că se ascunde în spatele ferestrelor luminate pe lângă care trecem. Sau să scrie… Să încercăm cu toții să construim biografii imaginare, să evadăm din noi înșine… Experimentul acesta e ușor periculos dacă are loc în România. Cu viteza trenurilor noastre, s-ar putea ca bieții studenți să nu mai fie nevoiți să-și imagineze nimic; ar avea timpul necesar să vadă totul cu suficientă claritate. Și, totuși…

               A fi curios e, înainte de toate, a fi capabil de auto-ironie. Nu poți fi curios luându-te tot timpul în serios și, evident, când nu te iei în serios, nu poți fi altfel decât auto-ironic. Curiozitățile genuine, infantile, presupun, inevitabil, că, la  un moment dat sau altul, formulezi întrebări penibile. Curiozitățile tale pot fi, dacă ele sunt reale, privite drept semn al ignoranței sau imaturității. Poate că cel mai cumplit lucru care se întâmplă azi prin școlile din România e că o sumedenie de elevi nu întreabă din teama ca nu cumva să pună o întrebare… proastă. Teama aceasta nu vine, desigur, din senin, ea e alimentată de profesori, de părinți, de societate. Curiozitatea e extirpată sistematic. Cetățeanul secolului nostru nu poate să aibă curiozități… excentrice sau, dacă le are, nu e educat să și le exprime.

               Unui copil i se iartă întrebarea: „de ce e cerul albastru”? Adulții inventează povești în semn de răspuns sau ridică amuzați din umeri. În realitatea, însă, deși întrebarea a fost rostită de, poate, un milion de ori, foarte puțini dintre noi pot spune dacă sau de ce e cerul albastru și nu roșu, verde sau crem… Și nu ne preocupă prea tare lucrul acesta. Mergem mai departe, așteptăm să ne crească copiii și să ajungă și ei să pună întrebări… serioase. Ei cresc, iar întrebările sunt înlocuite de lozinci reproduse mecanic.

               Pentru orice există un organ. Există un organ al tristeții, al veseliei, al iubirii, al urii, al curiozității. Dacă organele noastre concrete, ochii, ficatul sau rinichii se găsesc în noi în virtutea unor legi ale evoluției și nu pot să dispară pe scară largă, de la o generație la alta, când vine vorba de organele noastre abstracte, cele responsabile pentru veselie, tristețe, iubire, ură ori curiozitate, ele au nevoie de antrenament. În lipsa lui, se atrofiază până la dispariția totală. Or, omul căruia i s-a extirpat organul curiozității trăiește într-un soi de lichid amniotic, într-un soi de sclavagism modern.

               Curiozitatea mai e legată de un alt organ… vital și el. Imaginația. În goana trenului, ceea ce ochii noștri văd e o lumină aprinsă. De acolo, urmează o întreagă poveste. În colțul din stânga al camerei se găsește o masă, acolo, cu capul în mâini, se află un bărbat… Va avea o zi grea, va trebui să ia o decizie importantă. E singur și,  în singurătatea lui atroce, se luptă cu propriii demoni… O nesfârșită înșiruire de cauzalități, un exercițiu aproape psihanalitic pornește de la o simplă lumină văzută undeva, în goana trenului… Ceea ce se vede trebuie completat cu ceea ce se imaginează. Ceea ce se imaginează e legat de ceea ce simte cel ce imaginează. Ceea ce simte cel ce imaginează e în strânsă legătură cu ceea ce-i mobilează lui interiorul, intelectual și senzorial…

               Pentru omul lipsit de curiozitate, o astfel de lume nu există. Nu există decât lumea în care el trăiește. Este, deci, în postura celui care, locuind lângă calea ferată, asistă zilnic la vacarmul sosirii și plecării trenurilor, către și spre destinații de tot felul, fără a avea vreodată curiozitatea de a se îmbarca în vreunul dintre ele.

Vilnius, Lituania