POEZIA BASARABEANĂ

Contemporanul » Poemul lunii » Adrian Dinu Rachieru: o istorie a poeziei basarabene

Adrian Dinu Rachieru: o istorie a poeziei basarabene

Scris de Theodor Codreanu în Poemul lunii Din numărul: Nr. 10 / Octombrie 2019 23 octombrie 2019 0 7 Accesări

Din mai multe pricini, cartea se constituie ca un eveniment editorial, nu doar pentru că poartă semnătura unuia dintre cei mai prestigioşi critici şi istorici literari de azi. Lucrarea este o premieră în Ţară, dacă ne raportăm la cunoaşterea precară a fenomenului literar din spaţiul basarabean. Integrarea creatorilor de limbă română din afara actualelor graniţe ale României, dar făcând parte organică din spaţiul istoric naţional este o problemă cu miză majoră…

O anticipare pragmatică a prolegomenelor unei istorii literare este cartea lui Adrian Dinu Rachieri Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească (Editura Academiei Române, Editura Ştiinţa, Bucureşti – Chişinău, 2010, 667 p., format academic). Din mai multe pricini, cartea se constituie ca un eveniment editorial, nu doar pentru că poartă semnătura unuia dintre cei mai prestigioşi critici şi istorici literari de azi. Lucrarea este o premieră în Ţară, dacă ne raportăm la cunoaşterea precară a fenomenului literar din spaţiul basarabean. Integrarea creatorilor de limbă română din afara actualelor graniţe ale României, dar făcând parte organică din spaţiul istoric naţional este o problemă cu miză majoră, care, din păcate, este neglijată de cei mai mulţi specialişti de după 1989. Mă gândesc la cazuri precum Nicolae Manolescu, pentru care, în Istoria critică a literaturii române (2008), literatura din Basarabia, Bucovina nordică nu există. Parţial, această literatură a intrat, totuşi, în atenţia lui Ion Rotaru, Marian Popa, Dumitru Micu, Ion Simuţ ş.a. O cercetare demnă de semnalat este şi cea a Catincăi Agache, Literatura română în ţările vecine (1945‑2000).

Adrian Dinu Rachieru ne propune formula unei istorii antologate a poeziei basarabene, după ce, cu mai mulţi ani în urmă, a produs o antologie cu poeţii din Bucovina. Trebuie spus de la bun început că Poeţi din Basarabia nu trebuie confundată cu o simplă antologie cu poeţi (cum s‑a încercat a se acredita la o lansare a cărţii), ci este o istorie literară propriu‑zisă, cu o armătură conceptuală solidă în plan estetic, sociologic şi istoric, evocând pattern‑ul călinescian al „criticii complete”. Fiecare poet intră, diacronic şi sincronic, într‑o „formulă” estetică, antropologică, generaţionistă, sociologică etc., primatul rămânând imaginarul estetic sau „corectitudinea estetică”, în exprimarea autorului. Structura cărţii este septenară, acoperind un veac de poezie românească, de la Alexe Mateevici la Aurelia Borzin: I. Oamenii începutului de veac (Odiseea limbii române); II. În Arcadia interbelică; III. Altă tranziţie. Poeţi vs dinozaurii proletcultişti. „Erotismul politic”; IV. Momentul resurecţiei. Valul şaizecist; V. Promoţia „ochiului al treilea”. Schimbarea la faţă a poeziei: realismul canonic şi sincronizarea „rizomică”; VI. Reformarea paradigmei; VII. Cei care vin. Capitolele propriu‑zise sunt precedate de un Argument (Cum citim literatura basarabeană) şi de un Avertisment, care constituie partea fundării teoretice a viziunii critice şi istorice. Fiecare scriitor este tratat în micromonografii hiperconcentrate sau în consemnări de tipul „şi alţii”, după care urmează texte pe care criticul le consideră antologabile, cantităţile acestora fiind şi o oglindă a „canonicităţii” estetice.

Premisa de la care porneşte autorul e dacă „o geografie literară românească” poate ignora spaţiul basarabean. Trecând prin „proba exilului”, se pune întrebarea dacă Basarabia mai e o „provincie românească” şi dacă scriitorii ei mai au „conştiinţa acestei apartenenţe”, dat fiind că „În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n‑au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară”^[1]. În pofida acestei conjuncturi istorice defavorabile, autorul constată că la Chişinău există toate premisele unei puternice rezistenţe panromâneşti, în avangarda căreia se postează şi Uniunea Scriitorilor de aici, care are şi o filială a Uniunii Scriitorilor din România. Tentativa de construire a unei Uniuni alternative panslaviste a eşuat, ceea ce constituie un argument puternic că scriitorii basarabeni se simt ca făcând parte organică din spaţiul spiritual românesc. Limba română, de aceea, constituie pilonul renaşterii basarabene, un adevărat „personaj tragic al Istoriei basarabene” şi nu e deloc întâmplător că lucrarea se deschide cu imaginea de profet a lui Alexe Mateevici, un echivalent local al profetismului ardelenesc întruchipat de Andrei Mureşanu, şi el rămas în literatură cu o poemă devenită imn naţional, în cele din urmă, după cum Limba noastră a fost adoptată, tot în cele din urmă, ca imn al Republicii Moldova.

Un asemenea punct de purcedere nu conduce către o grilă de valorificare festivistă, sub umbrela doctrinei naţionale. Dimpotrivă, Adrian Dinu Rachieru elimină o astfel de tentativă, spre a demonstra că literatura basarabeană devine validă prin valoare, dincolo de particularismul „rizomic” al „complexului Ithaca” despre care vorbea Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Autorul pune în discuţie modul cum trebuie asimilată această literatură în ansamblul culturii naţionale, luând în atenţie controversele iscate pe ambele maluri ale Prutului. Criticul se situează pe o poziţie obiectivă, tratându‑i cu aceeaşi măsură pe autorii din toate generaţiile, nedând câştig de cauză vreuneia dintre taberele aflate în adversitate. Există, bunăoară, tentaţia, atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, de a considera că numai postmoderniştii scriu adevărată literatură, că generaţia lui Grigore Vieru a rămas „paşoptistă”, „tradiţionalistă”, „anacronică” etc., fapt contrazis de un Alex Ştefănescu, spre exemplu, care constată că nici un postmodernist basarabean nu se ridică peste valoarea lui Vieru, deocamdată. Adrian Dinu Rachieru nu dezvoltă nici el vreo idiosincrasie faţă cu un Emilian Galaicu‑Păun atunci când îl pune în cumpănă cu Vieru. Dar, remarcă autorul, acolo unde argumentul estetic nu e suficient, trebuie luată în consideraţie şi măsura sociologiei succesului, despre care vorbea Mihai Ralea: „Respectăm, judecând sociologic, coexistenţa valorilor. Ştim că nu există literatură «pură» şi ierarhii îngheţate, dar încercăm să rămânem fideli corectitudinii estetice”^[2]. Astfel, ceea ce în viaţa literară actuală pare de neconciliat, într‑o istorie literară, precum cea de faţă, adversităţile de tot felul coexistă armonios, ca într‑o simfonie de contraste din „camera cu păreţi de oglinzi” a lui Eminescu (metaforă a talentului), unde ideile intră reci şi învrăjbite, dar, prin oglindiri contrapunctice, ies înfrăţite şi calde. Cred că aceasta este proba de foc şi a unui istoric şi critic literar, probă pe care Adrian Dinu Rachieru o trece cu măsură. În Avertisment, autorul ne atrage atenţia asupra tuturor acestor rezolvări şi revizuiri necesare: „Aşadar, refuzând traficul de superlative şi tratamentul filantropic, întrebarea chinuitoare ar fi: Ce rămâne? Tectonica literară, schimbările de cod, sarcofagul chirilicelor, îngheţul ideologic, izolarea istorică, reprimanda ruso‑sovietismului, asaltul condeielor oportuniste (dinozauri proletcultişti, idilismul de partid), inerţia canonică, consensul obosit, muzeificarea, valul contestărilor, gâlceava «esenţialilor» cu «expiraţi», complexul mimetic, retardul, autoiluzionarea, rezistenţa axiologică – toate se reflectă, corect sau fraudulos, în oglinzile criticii. Ceea ce obligă, spuneam, la o continuă revalorizare”^[3]. Desigur, în sens lovinescian, revalorizarea lui Adrian Dinu Rachieru nu poate fi definitivă, rămânând, fatalmente, doar un punct de vedere.

Dintre „oamenii începutului de veac”, criticul reţine trei nume: Alexei Mateevici, Pan Halippa şi Ion Buzdugan, între care Halippa, în pofida meritelor politice şi culturale, nu e antologabil cu nimic. „Arcadia interbelică” este văzută ca perioadă „de tranziţie” spre integrarea în marea literatură românească, de care Basarabia fusese ruptă timp de peste un veac. Poeţii de‑acum se resfiră în toate tendinţele literaturii interbelice, pentru ca istoria să‑i condamne la o nouă „tranziţie”, cea de după ocupaţia sovietică, sub zodia proletcultismului. Dacă un Liviu Deleanu (ieşean prin naştere) a intrat entuziast în atmosfera proletcultului basarabean, ca „salvator” al propriei origini evreieşti pe care o promitea ideologia cominternistă, un Nicolai Costenco (boem „stihial”, cum l‑a văzut Eugen Lungu) va trece prin „reeducarea” gulagului siberian, varianta sovietică a „experimentului Piteşti”, care va face din el o personalitate dedublată. De la el rămâne o capodoperă, Lebăda neagră, crede Rachieru^[4]. Cea mai puternică şi mai complexă personalitate interbelică, supravieţuind estetic şi după ocupaţia sovietică, pare a fi George Meniuc, văzut, împreună cu Al. Robot, drept „cele două mâini ale poeziei româneşti din Basarabia” (Emilian Galaicu‑Păun). Între „vocile feminine” care şi‑au legat destinul de Basarabia interbelică, Magda Isanos, desigur, este cea mai puternică^[5] (pp. 89‑101).

În perioada „dinozaurilor” şi a „erotismului politic”, s‑au afirmat numeroşi poeţi, dar demni de reţinut sunt Andrei Lupan, Anatol Gugel, Petru Zadnipru, Eugeniu Coşeriu, Valentin Roşca, Aureliu Busuioc, Vasile Leviţchi, Agnesa Roşca şi Alexandru Lungu. Surprinzătoare este apariţia în listă a celebrului lingvist, de origine basarabeană, Eugeniu Coşeriu. Dar el a exersat ca autentic elegiac, în tinereţe, reîntorcându‑şi faţa către Basarabia după 1989. Adrian Dinu Rachieru reţine două texte lirice: Sângele nostru şi Proverb.

Momentul auroral al poeziei basarabene rămâne valul şaizecist, care a dat câţiva poeţi comparabili cu cei din aceeaşi generaţie din Ţară: Grigore Vieru, Victor Teleucă, Anatol Codru şi, poate, Liviu Damian. Între aceştia, recunoscut ca atare şi de marii poeţi ai generaţiei lui Nichita Stănescu este, desigur, Grigore Vieru, văzut şi de Adrian Dinu Rachieru drept centrul iradiant al canonului liric al literaturii basarabene. Criticul realizează o sinteză consistentă a scrierilor mai vechi despre autorul Legământului, rotunjindu‑şi şi definitivându‑şi viziunea. În ansamblu, Grigore Vieru este plasat „în galeria marilor poeţi naţionalişti” din spaţiul românesc: „Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea în fiecare clipă, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia, poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei”^[6].

Criticul poposeşte, obiectiv, asupra receptării contradictorii a personalităţii şi valorii artistice a operei, sesizând că, într‑o anchetă a României literare, revistă despre care nu se poate spune că i‑a fost favorabilă în ultimele două decenii, Grigore Vieru se clasează al zecelea între marii poeţi români din toate timpurile, pe când alţii l‑au catalogat „un poetastru de mâna a şaptea” (Mircea Mihăieş), sau că scrie „versuri idioate” (Marius Chivu), ambii condeieri din cercul amintitei reviste. Ca „fruntaş al şaizecismului basarabean”, continuă Adrian Dinu Rachieru, Vieru a dezvoltat „patetic linia oracular‑mesianică (în filiaţia Mateevici‑Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – «alb de duminică» – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase pusee pamfletare”^[7]. În spiritul sintezei critice, Adrian Dinu Rachieru preia elemente din exegeţii anteriori ai poetului (altminteri, aşa procedează în toate cazurile), întregindu‑le cu ale sale. Linia clasică, folclorică, eminesciană, în simplitatea aparentă a expresiei, pare a fi a unui „poet al locurilor comune, dar tocmai acolo – se ştie – roiesc marile întrebări, temele fundamentale mustind de sens. Nu atât experienţele estetizante cât trăirile obsesive, întorcându‑ne spre arhetipuri, definesc acest lirism de adâncime şi limpezime, turnat în tipar poporan şi îmbătat de misionarism poetic, afişând o aură mitică”^[8]. E ceea ce‑l salvează pe Vieru de riscurile „învechirii”, plasându‑l în modernitatea cea mai acută. Principiul matern, recuperarea copilăriei şi a sacrului, bucuria vieţii, tenta „pedagogică” a liricii sunt permanenţe vierene reliefate şi de Adrian Dinu Rachieru. Criticul contrazice şi aici opinia unor politicieni, care au condamnat „romantismul lingvistic” al poeţilor de tip Vieru şi care ar fi dus Basarabia într‑o „pseudodreaptă distrofică” aducătoare de „nefericire”: „lupta pentru limbă şi Istorie ar fi cauza declinului”^[9]. Această găselniţă aiuritoare, născută din nevoia politicienilor de a‑şi masca propria incapacitate, e prezentă şi‑n ideologia comuniştilor‑moldovenişti, formulată, bunăoară, de către un Mihai Conţiu. Eroarea, argumentează criticul, nu aparţine poeţilor, ci acelora care au întârziat nepermis latura pragmatică a renaşterii naţionale. Desigur, Vieru n‑a fost un om politic, dar a formulat crezul unirii profunde cu patria‑mamă, care‑şi „află reazemul şi certitudinea în limbă şi Istorie”^[10]. Şaptezecismul basarabean, numit şi „generaţia ochiului al treilea”, după o sintagmă lansată de liderul Nicolae Dabija, va supravieţui, se pare, prin Nicolae Dabija, Anatol Ciocanu, Nicolae Esinencu, Andrei Ţurcanu, Vasile Romanciuc, Eugen Cioclea.

Arcadie Suceveanu, unul dintre cei mai talentaţi poeţi basarabeni, este plasat de Adrian Dinu Rachieru cap de serie în generaţia optzecistă. E, totuşi, dintre cei care s‑a convertit oarecum la „postmodernism”, fără a cădea în ispita de a proclama o reducţie valorică a liricii contemporane la această „paradigmă”, cum o fac cei de la revista Contrafort şi Emilian Galaicu‑Păun, acesta considerat de unii (nu fără îndreptăţire) adevăratul lider al optzecismului basarabean. Între contrafortişti, o voce plină de vigoare estetică este Vasile Gârneţ, secundat de Valeriu Matei (solidar, mai degrabă, cu generaţiile lui Dabija şi Vieru), Nicolae Spătaru, Dumitru Crudu ş.a.

Adrian Dinu Rachieru construieşte cu talent critic, adesea prin caracterizări memorabile, într‑un stil plin de acurateţe, o imagine coerentă şi credibilă a valorilor poetice dintre Prut şi Nistru, corelându‑le permanent cu valorile‑etalon ale liricii româneşti din ultimul secol. Poeţi din Basarabia va deveni o carte de referinţă în bibliografia temei.

Note:
^[1]  Adrian Dinu Rachieri Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească (Editura Academiei Române, Editura Ştiinţa, Bucureşti – Chişinău, 2010, p. 7.
^[2]  Ibidem, p. 15.
^[3]  Ibidem, p. 19.
^[4]  Ibidem, p. 59.
^[5]  Ibidem, pp. 89‑101.
^[6]  Ibidem, p. 171.
^[7]  Ibidem, p. 172.
^[8]  Ibidem, p. 173.
^[9]  Ibidem, p. 175.
^[10]  Ibidem, p. 176.