vineri, 20 decembrie 2019

Duhoare de internet

Mircea Mihăieș
România literară nr. 46-47/2019

E cineva care-și mai imaginează viața fără telefon mobil, internet, Facebook, email și celelalte minuni aduse de știință? Evident că nu. Ele au devenit parte din metabolismul nostru. În principiu, ne fac mai eficace, mai rapizi, mai puternici. Avantajele computerului sunt colosale. N-aș fi putut scrie niciuna din cărțile din ultimii ani fără să am acces la biblioteci electronice și la colecții de reviste științifice din câteva mari universități occidentale. Totodată, am economisit mii de kilograme de hârtie nemaifiind obligat să redactilografiez la nesfârșit variante ale articolelor pentru reviste. Am descoperit lucruri incredibile și am cunoscut oameni fascinanți. M-am îmbogățit sufletește și le-am transmis, din când în când, altora, câte ceva din ceea ce știu.
Nu sunt măcinat de spaime și nu-mi pun problema la fiecare postare că sunt privit peste umăr, că sunt scrutat cu atenție și că fiecare gest mi-e înregistrat, analizat, clasat și, la nevoie, folosit împotriva mea. Cum nu am nimic de ascuns și spun de bunăvoie ceea ce am de spus, dorm cât se poate de liniștit. Și asta deși există în cercul meu de cunoștințe inși care își acoperă cu multă grijă identitatea. Altfel spus, le place să vadă, dar nu să fie văzuți. Nu e nimic grav în asta. Fiecare dintre noi am tras cu urechea, într-un moment sau altul, la situații care nu ne priveau. Până mai zilele trecute, mă îmbătam cu iluzia unui paradis al bucuriei de a comunica. Ba chiar mă simțeam flatat să mă descopăr în ipostaze despre care nu știam nimic și de care nu mă lega nimic: fotografii de a căror existență nu aveam habar, photoshop-uri ale unor imagini ale mele, clișee „cu bule” în care emiteam propoziții când comice, când stupide, mici filmulețe animate în care apăream în postúri imaginare și așa mai departe.
Nu m-au pus pe gânduri nici măcar frecventele îmbieri pe email de a mă îmbogăți. Despre cele vizând sporirea gradului de inteligență, a potenței sexuale și a eliminării cheliei nu mai pomenesc. Pentru că nimic nu se compară cu ofertele de a deveni milionar. Le-am primit, în ultimii ani, și le mai primesc și acum — o dată la lună sau la trei-patru săptămâni —, scrise pe același calapod. Expeditorii sunt fie văduve aflate în imposibilitatea de a achita câteva mii de dolari sau euro pentru a demara procesele de recuperare a unor moșteniri colosale, fie oameni ajunși la ananghie care-ți solicită doar câteva sute pentru ca, ulterior, să-ți înapoieze zeci sau sute de mii. De regulă, sunt scrise într-un limbaj de coșmar, în engleză sau în română, fiind pline de erori gramaticale, de aberații semantice ori de contexte lipsite de sens. După patru-cinci solicitări și oferte, am început să le șterg fără să le mai citesc. Creștinul din mine nu s-a dovedit la înălțimea misiei de salvator al bietelor suflete de milionari…
Mi-am pus, evident, întrebarea cum de tocmai eu, din miliardele de posesori de adrese de email, devenisem ținta acestor cereri. Nu eram, evident, singurul. Prieteni pricepuți într-ale internetului m-au asigurat că e vorba de chestiuni fără importanță, de conturi „pescuite” mai mult sau mai puțin întâmplător de pe site-uri unde figuram cu numele și coordonatele. Îmi imaginez că situația a devenit între timp gravă, dacă s-a ajuns să se dea o lege a accesului la date personale. E un act legislativ pur formal și tardiv, deoarece fiecare dintre noi avem o vechime destul de mare pe email ori Facebook. Cei care aveau interesul să ne stocheze datele au făcut-o demult. Cu această teorie fatalistă în minte, mi-am spus că asta e societatea în care trăim și că avem de ales între izolare (și ce izolare!) și asumarea riscurilor.
Mă obișnuisem demult cu ideea că suntem vulnerabili și am tratat toate situațiile întâlnite cu o filozofică împăcare cu sine și cu lumea. Nonșalanța mea a primit însă o lovitură zdravănă acum câteva seri. Mai precis, în noaptea de 2 spre 3 noiembrie a.c. Corespondasem pe messenger cu un prieten din America și, câteva minute mai târziu, am constatat că mi se evaporă, una după alta, postările. În câteva secunde, mi-a dispărut și contul de Facebook. Am încercat câteva manevre de „resuscitare”: închiderea și deschiderea aparaturii, schimbarea parolei, accesarea adresei mele de pe alt computer. Nimic. Legătura mea cu lumea se diminuase în mod substanțial. Cum era destul de târziu, m-am dus la culcare, sperând, prostește, că până dimineața lucrurile se vor rezolva.
Într-adevăr, s-au rezolvat: vorbind cu câțiva prieteni pe care i-am rugat să verifice dacă mai „exist” pe Facebook, mi-au confirmat că, da, exist, și că postările sunt la locul lor. În schimb, încercările mele de a le vedea erau soldate cu eșec. Am apelat la serviciile unui specialist, dar misterul nu s-a risipit: în clipa de față, am o adresă de Facebook la care nu am acces! Cu alte cuvinte, m-am dedublat: în timp ce scriu aceste rânduri, exist atât în „format electronic”, unul inaccesibil mie, cât și în „carne și oase” — postură în care mă pot palpa arghezian și urla: „Este!”. Nu m-ar mira, în aceste condiții, să mă descopăr mâine hălăduind, „înveșmântat în pixeli”, vorba poetului, prin Africa ori America de Sud… Ipoteza emisă de specialist nu mă încântă din cale-afară: se pare că am fost victima unui furt de identitate și că cineva îmi folosește datele. Mi-a sugerat să-mi suspend contul actual și să-mi creez unul nou. Gândul care mă bate e să renunț la el de tot.
Cântărite mai atent, riscurile și avantajele mediului virtual stau într-un echilibru nu doar precar, ci și primejdios. Doi dintre prietenii mei foarte apropiați, care nu și-au deschis niciodată conturi, figurează însă cu numele lor, cu profesiile și datele personale pe Facebook. Persoane necunoscute postează cu dezinvoltură, fac comentarii și trimit invitații la diverse evenimente. E posibil așa ceva? E posibil! Mai precis: orice e posibil. În fierbințeala momentului, nu am evaluat în adevărata lui lumină episodul „pălmuirii” unui copil în timpul uneia dintre campaniile prezidențiale trecute. Atunci a devenit clar că tehnica manipulării a atins niveluri de neimaginat și că nu va mai dura mult până când vom avea cu toții vieți paralele cu ale noastre, fără niciun punct de tangență între ceea ce credem că suntem și felul în care ne mișcăm în spațiul virtual.
Apuse sunt vremurile când manipulările erau ușor detectabile. Mă gândesc la felul în care, în cazul conflictelor militare, ne erau prezentate evenimentele. Poate mai țineți minte scena grotescă, voit umilitoare, în care a fost filmat Saddam Hussein, ieșind dintr-o gaură săpată în pământ, murdar și cu părul vâlvoi. Prima întrebare care-ți trecea prin minte era cum de oamenii cu aparatele de filmat s-au aflat taman acolo, pe un câmp de bătălie, la momentul potrivit. Logica îți spune că fostul lider irakian fusese capturat înainte, în condiții diferite, dar că, pentru a amplifica nota emoțională a spectacolului, a fost „invitat” în groapa din care l-au „pescuit” apoi trupele de elită americane. Astăzi, nici n-ar mai fi fost nevoie ca Saddam să fie prezent la locul filmării: printr-un simplu soft, ar fi putut fi „întrupat” din neant. La ritmul galopant în care invadează viața publică, „simulacrele” sunt parte a existenței cotidiene mult înaintea hipertrâmbițatei invazii a roboților.
Robotul, orice s-ar zice, e ceva palpabil. „Vedeniile” de pe Internet au însă un impact colosal tocmai pentru că sunt „intangibile”. Ele sunt ilustrarea genialei anticipații a lui Caragiale: „Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata, ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, nimica mișcă”. Toată istoria a ceea ce ne e dat să trăim în existențele noastre virtuale e conținută în acest uluitor „nimica mișcă”. Există, într-adevăr, un „nimic” al minții în jurul căruia se învârte un univers de a cărui ființare nu avem habar. Doar gândindu-te la el și încercând să ți-l imaginezi, cazi într-un hău care-ți arată cât ești de mic și de neînsemnat.
Care e soluția? Întoarcerea la natură? E o idee bună, numai că ea depinde, în mod paradoxal, de o tot mai strânsă legătură cu mediul virtual. Un număr recent al revistei „Le Figaro Magazine“ explorează fenomenul, de considerabilă amploare, al mutării francezilor în zone rurale. Cauzele sunt legate de poluarea orașelor, de zgomotul demențial, de viața tot mai nesigură în metropole și de distanțele enorme ce trebuie străbătute zilnic între domiciliu și locul de muncă. Un motiv esențial e reprezentat de creșterea astronomică a chiriilor și a prețului caselor în marile orașe. După date recente, în jur de o sută de mii de francezi părăsesc anual mediul urban pentru viața presupus tihnită de la țară. Or, stabilirea în zone rurale e posibilă tocmai datorită extinderii profesiilor în care munca poate fi depusă de la distanță. Adică prin computer. În felul acesta, orășeanul dornic de libertate subscrie la o altă formă de dependență și de sclavagism, reprezentată de Internet.
Nevrozați de viața între claxoanele mașinilor, mirosul de eșapament, risipa de timp, alterarea relațiilor sociale dintre indivizi, singurătatea apăsătoare în mijlocul unei mulțimi străine și indiferente, „relocații” n-au scăpat cu totul de fobii: în multe cazuri, adaptarea a fost deosebit de dificilă tocmai datorită condițiilor de viață specifice paradisului rural. Un paradis brăzdat de cântatul isteric al cocoșilor, de orăcăiala broaștelor și de miasmele nu tocmai atrăgătoare ale îngrășămintelor naturale. După cum se vede, nici măcar bucla vieții bucolice nu se mai închide cu firescul și grația de altădată…



Contrafort

Duhoare de internet

Mircea Mihăieș
România literară nr. 46-47/2019

Despre misterele pădurii Cotrocenilor şi ierburile sale magice cu scriitoarea Doina Ruşti 29 noiembrie 2019, 14:33 Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 0 Despre misterele pădurii Cotrocenilor şi ierburile sale magice cu scriitoarea Doina Ruşti Doina Ruşti Romanele Doinei Ruşti sunt pasionante călătorii în timp şi în suflet. Sunt pline de magie şi poezie. Cărţile ei readuc la viaţă Bucureştiul de altădată cu mahalalele lui pestriţe, dar şi cu pădurile pline de mister ce înconjurau Capitala. Despre toate acestea am vorbit şi noi cu Doina Ruşti. Doina, am înţeles că şi tu ai pornit în campanie electorală pentru Cotroceni. Despre ce „campanie“ e vorba? În recentul meu roman, Homeric, este vorba, printre altele, despre misterioasa pădure a Cotrocenilor. Cum abia am început promovarea cărţii, se poate spune că şi eu vehiculez numele unui loc râvânit. Pe vremuri, a existat o pădure încâlcită şi labirintică, unde bucureştenii îşi pierdeau urma, aşa cum a făcut-o, de pildă, Şerban Cantacuzino, în timpuri de restrişte. Urmărit de ucigaşii tatălui său, a stat ascuns trei zile la Cotroceni, ceea nu doar că i-a salvat viaţa dar l-a întărit, ulterior ajungând pe tronul Ţării Româneşti. Chiar dacă pădurea a dispărut între timp, glumind puţin, aş spune că teritoriul respectiv poartă încă aura mitică, pe care i-o dă chiar etimologia, fiind în continuare un areal ferit de ochiul omului de rând. În plus, turneul meu prin ţară seamănă oarecum unei campanii, căci anul acesta mi-am propus să merg în 16 oraşe. Deja am fost prin Transilvania, unde m-am întâlnit cu cititorii mei fideli, dar şi cu alţii noi. De unde vine interesul tău pentru epoca fanariotă? Este un interes târziu. Secolul Luminilor nu m-a pasionat pe timpul şcolii. Mi se părea superficial, nehotărât în multe privinţe. Multă vreme, Epoca Brâncovenească s-a aflat aproape de sufletul meu, am ţinut şi-un curs de literatură veche, la Litere. Abia pe la începutul anilor 2000 m-am apropiat de fanarioţi, la puţin timp după moartea mamei mele. Despărţirea de ea a fost cel mai răvăşitor moment al vieţii mele, cred că este pentru oricine, la orice vârstă. La mine au urmat câţiva ani de depresie. Eram obsedată de schimbările care se produseseră în comportamentul mamei mele cu puţin înainte de moarte, iar ele mă făceau să acord credit unor observaţii de genul intrase în ceasul morţii sau parcă îşi presimţea moartea, nu mai era la fel, vorbea diferit etc. Pe fondul acesta m-am întâlnit cu Zogru, viitorul meu personaj, o entitate care intră în sângele oamenilor, schimbându-le comportamentul, preferinţele, uneori chiar şi caracterul. El este fiorul morţii dar şi esenţa fericirii. Şi cum făcusem din el un fel de Saint Germain, am ajuns prin secolul fanarioţilor. Voiam să scriu povestea lui Ienăchiţă Văcărescu, de fapt voiam s-o folosesc ca pretext pentru a întări conflictul romanului. Şi mi-am dat seama că nu ştiam suficiente lucruri despre epocă şi nici nu mi-ar fi plăcut să rămân la atmosfera romanţată din Principele lui Eugen Barbu. Nu pentru că n-aş fi apreciat-o, ci pentru că datoria unui scriitor este să creeze, iar nu să copieze. Pe vremea respectivă nu ştiam mai mult decât scrie în splendida cărticică a lui Ştefan Lemny (Sensibilitate şi istorie în secolul al XVIII-lea romanesc), o mini-monografie a unui secol, scrisă cu dragoste şi cu respect faţă de surse. De la Lemny am aflat de Istoria românilor a lui V.A. Urechia, o carte monument, rară şi vânată de cunoscători, în 14 volume (format mare, mii de pagini fiecare volum), cu documente private şi oficiale, transliterate şi comentate, aşezate cronologic. Testamente, scrisori, bileţele, blesteme, ordine domneşti, reclamaţi şi mărturii sub jurământ - tot ceea ce înseamnă istoria măruntă şi adevărată a unei naţii. Iar de aici până la documentele încă nepublicate, din Biblioteca Academiei ori de la Arhivele Naţionale, n-a mai fost mult. Dar toată această documentare n-ar fi însemnat mare lucru, dacă înainte de ea nu s-ar fi aflat dragostea mea pentru Epoca Brâncovenească şi toate celelalte lucruri care ţin de educaţia intelectuală a unui scriitor. Pe scurt: Epoca Fanariotă a fost o dragoste târzie, născută din iubiri vechi. Ai scris un roman despre un croitor din epoca fanariota (un adevărat designer, de fapt), apoi despre gastronomie şi acum despre poţiuni magice. Poţi să ne spui câte ceva despre aceste romane? Manuscrisul fanariot a venit pentru mine firesc, în continuarea lui Zogru şi a povestirilor din volumul Cămaşa în carouri. Găsisem la Academie un document care m-a motivat să scriu un roman, dar povestea croitorului are şi alte rădăcini mai vechi. Am vrut să scriu un roman despre Bucureşti şi despre legăturile mele cu el, iar croitorul a fost doar pretextul. Cât priveşte Mâţa Vinerii - are la bază povestea adevărată a unui bucătar, în interiorul căreia am dezvoltat o a doua poveste, despre autoarea reţetarului după care găteşte acest bucătar. Pe cititorii noştri i-ar interesa, cu certitudine, ultimul tău roman. Este Homeric o poveste de dragoste? Homeric este un roman diferit cu totul de cele anterioare. Deşi face trimiteri vagi spre aceeaşi epocă, de fapt povestea este atemporală, nu are datări precise ori personaje bazate indubitabil pe realitate. De altfel, nu cred în romanul istoric, detest acea naraţiune metodică ori romanţată, pe care o numim, de regulă, monografie. Nici Manuscrisul fanariot şi nici Mâţa Vinerii n-au recurs la acel şablon. Eu cred în poveste, în construcţia emoţională şi mai cu seamă în noutatea scriiturii. Homeric respectă oarecum formula eposului de mistere, are tentă poliţistă, aduce un gen de fantastic, dar, în esenţă, rămâne, cel puţin în intenţia mea, o poveste despre fantasmele unor oameni bolnavi de iubire, chiar dacă pe unii dintre ei societatea îi ţine la distanţă. Iar ca noutate, Homeric are un fel de construcţie anatomică, până la un punct, în sensul că prezintă pe rând părţile componente ale poveştii: Personajele, Povestea lor. Dar apoi naraţiunea se concentrează pe acele evenimente, mai mari sau mai mici, aflate în spatele scenei, în zona de penumbră, ca finalmente să aducă în prim-plan confesiunea povestitorului. Cel mai mult mi-a plăcut să scriu partea aceasta ultimă, întitulată Povestea mea, şi-mi doresc enorm ca niciun cititor să nu înceapă cu ea, să nu se arunce pe final, căci această a patra parte capătă sens doar după parcurgerea celorlalte capitole. Exact ca şi în viaţă, mai întâi treci prin învăţătura clasică şi abia la final îţi permiţi evadări şi exhibiţii. Dar şi Pădurea Cotroceni ocupă un loc important, cum ziceai la începutul interviului, fiind o pădure cu ierburi pentru ceaiuri vindecătoare. Ce le-ai spune despre asta cititorilor noştri? Unul dintre personajele principale din roman, anume Mărmănjica, intră adeseori în pădurea tenebroasă, pentru a culege plante. Toată povestea se învârte în jurul unei flori, pe care acest personaj o găseşte presată în Iliada lui Homer, iar din acel moment viaţa i se schimbă radical. Mitologia botanică a românilor este foarte bogată, iar recenta apariţie a Botanicii lui Simion Florea Marian m-a inspirat pentru această zonă a romanului. Şi pentru că am ajuns aici trebuie să povestesc puţin despre această carte eveniment. Simion Florea Marian (1847-1907), preot, etnolog, antropolog, a scris printre multe altele şi o botanică, în care a consemnat mituri, credinţe, reţete vrăjitoreşti sau medicale, legate de plante. A fost ultima sa scriere, pe care n-a mai apucat s-o publice. In fine anii trecuţi a văzut lumina tiparului, iar puţin înainte de a mă apuca de Homeric, botanica aceasta bătrână a ajuns la mine, constituind un motiv de inspiraţie. Cu toate că planta presată între paginile Iliadei nu poate fi găsită la Marian, ea are câte puţin din multe altele cuprinse în cartea lui. Plantele, mai ales cele ale pădurii ascund duhuri şi produc iluzii, sunt hipnotice, vrăjite şi, desigur, multe dintre ele - terapeutice. Iar între toate, leuşteanul mi se pare fabulos. Până pe la finele secolului al XIX-lea, românii, ca şi mulţi alţi europeni, nu plecau de-acasă fără să-şi pună în buzunar o frunză de leuştean, sau leoştean, pe numele lui vechi, a cărui etimologie se pierde în umbrele timpului. Despre această plantă există multe legende, în care apare ca erou protector şi înarmat, care ucide strigoi. Chiar şi după moarte, transformat în plantă, îşi continuă cruciada. „Frunzişul se mişcă într‐o parte şi‐n alta, iar pe cărarea luminată de ochii Despinei, călcând odată cu ea peste iarbă, ascultând cum trosneşte untişorul sub talpă şi trăgând în nări tămâioara pădurii, Mărmănjica intră în poveste.“ (Homeric) Plante, pădure şi dragoste. Mai conţine şi altceva „Homeric“? Da: este povestea unei stafii înalte. Te referi la imaginea de pe copertă? Aceasta este stafia din pădure? O, nu! Pe copertă se află o parte din visul Aurorei Speranţa Cernitu, artista care a făcut pictura. E viziunea ei despre un erou din Homeric, este experienţa ei în urma întâlnirii cu unul dintre personajele mele. Dar de ce jumătate de om? Pentru că cealaltă jumătate s-a topit în respiraţia perfidă a unei dimineţi de aprilie. Ţi-am spus, Aurora mi-a visat personajul, dar aşa cum se întâmplă, după ce uiţi visele, faţa plăsmuită se risipeşte, lăsând în urmă un regret greu. Iar personajul de pe copertă îmi aminteşte de acea pierdere, pe cât de incertă, pe atât de apăsătoare. Ce speri să transmiţi prin acest roman? Este o carte despre omul marginalizat, exclus, din varii motive, aflat în afara grupului. Pentru el există o mare provocare: labirintul unei păduri, dincolo de care începe viaţa eternă. Cărţile tale sunt şi o declaraţie de dragoste către Bucureşti. Cum ai ajuns să iubeşti Bucureştiul? Aş putea să declar că Bucureştiul este oraşul pe care l-am cucerit, prin efort îndelungat. Ca orice bătălie şi aceasta a avut parte de momentele ei de glorie, de episoade dramatice de aliaţi şi de adversari. Toate acestea, ca şi aventurile trăite pe străzile sale, îmi dau dreptul să-l iubesc şi să scriu despre el. Povesteşte-ne ceva despre locurile magice din Bucureşti cum e, de pildă, mahalaua Gorganilor. Din mahalaua Gorgani a rămas până astăzi însuşi Gorganul, de vizavi de Cişmigiu, ascuns în spatele clădirilor de pe Bulevardul Elisabeta, o movilă în vârful căreia se află Biserica Sfântul Ilie Gorgani. Desigur, pe vremuri era mai întinsă, cu alt relief, mai mlăştinos, cu mai multe ape. Făcea parte din Plasa Gorgani, care aduna la un loc mai multe mahalale. Zona era vestită pentru femeile frumoase şi pentru existenţa unei case de plăceri erotice, amănunt pe care l-am păstrat în roman prin povestea chiramelelor (cuvânt preluat din Incrementa lui Cantemir). Totodată, aici se aflau nişte măcelării vestite, prăvălii şi maidane, plus un drum secret care ducea direct în Pădurea Cotroceni (asta am pus-o de la mine). Prin documentele răsfoite, am dat şi de-un anume Tudorici lumânărarul, pe care l-am lăsat ca personaj în Homeric, un negustoraş cu ifose multe, prieten cu pelticul, mare vânzător de amnare. Dar toate astea le puteţi afla şi din harta care însoţeşte romanul. Ai putea să ne spui ce reprezintă scrisul pentru tine? Bucuria completă pe care ţi-o dă un joc rafinat. Ne-am întâlnit la Iaşi, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traduceti. Cum ţi s-a părut ediţia de anul acesta a FILIT-ului? Vară de octombrie. La Iaşi am început, cu acest festival, promovarea romanului. Spre deosebire de prima ediţie, la care de asemenea am fost invitată, aceasta mi s-a părut mai puţin fastuoasă, dar asta şi pentru că am participat doar la partea de început a festivalului. Desigur este un eveniment elaborat, foarte atent organizat, foarte atent gândit. Care este subiectul viitorului tău roman, dacă nu e secret? Nu spun nimic! Sunt superstiţioasă. Dar deja am o nouă poveste, care începe să crească.

Citeste mai mult: adev.ro/q1qcex

Amantul zânelor 19 decembrie 2019, 14:28 Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 2 Amantul zânelor Se zice că a trăit odată un păstor care cânta atât de frumos din fluier, încât chiar şi oile sale erau mişcate de cântecul lui. Oamenii veneau de la distanţe mari să-l asculte, fetele oftau pe la ferestre, iar florile câmpului se legănau în ritmul muzicii sale. Era tânăr şi cu o înfăţişare atât de plăcută, încât n-o puteau ignora nici femeile nici bărbaţii. Orişicine îi vedea ochii, pe cât de misterioşi, pe atât de ironici, era cuprins de jalea singurătăţii. Cunoscut prin ţinutul Ialomiţei (de unde a cules Hasdeu povestea pe la anul 1884), i se dusese vestea nu doar până la Bucureşti, ci chiar şi în lumea subterană ori în străfundurile pădurilor. Până şi Ielele auziseră de el. Mai mult chiar, aceste zâne răzbunătoare se furişau până aproape de poiana în care îşi petrecea păstorul zilele şi îl ascultau fermecate. Şi tot privindu-l şi ascultându-l, s-au îndrăgostit de el în aşa măsură, încât, împotriva obiceiului lor, nu se puteau hotărî dacă să-i ia sau nu minţile. Căci pentru cine nu ştie, Ielele obişnuiesc să-i înnebunească pe oameni, silindu-i să intre într-o horă drăcească. Păstorul merita pe deplin să fie luat în jocul zânelor: Le atrăsese atenţia, ieşise în faţă, ba mai mult, prin cântecul lui neomenesc, se poate spune chiar că le sfidase. Cu toate acestea, pe zâne nu le prea trăgea aţa să-l nimicească pentru că niciodată nu mai întâlniseră un năuc, pe care să-l iubească toată lumea! Într-o zi, frumosul păstor a simţit cum îi creşteau aripi şi, în aerul unei zile de vară, s-a trezit înconjurat de cele douăsprezece femei. Care nu erau decât nişte ochi, înfipţi în sufletul său. Păstorul a plutit pe deasupra pădurii, a zburat pe deasupra satelor şi-a trecut peste mări şi oceane. Cu timpul, zânele de foc i-au arătat plăcerile şi fericirile omeneşti, ocrotindu-l şi deschizându-i minţile. Şi-abia după aceea l-au dus în palatele lor, din mijlocul pădurii. Se spune că timp de şapte ani, păstorul a trăit alături de Iele. Cântecul lui sau poate înfăţişarea, felul său de a fi ori toate la un loc, au făcut ca aceste fiinţe, de cele mai multe ori nemiloase, să-l trateze ca pe un egal. Hai, că aici exagerez! Mai degrabă, păstorul a fost doar o fiinţă pe care au îndrăgit-o, aşa cum îţi place o jucărie frumoasă. Se poate spune că a fost prizonier. Sau amant. Totuşi nu l-au ucis, nu l-au mistuit în cercul lor de foc, nici măcar nu i-au luat minţile. Într-o altă zi de vară, pe când lumea aproape că-l uitase, păstorul cântăreţ a coborât din văzduh pe acoperişul casei părinteşti. El era acum mai matur, dar la fel de frumos şi, spre uluirea generală, purta sub braţ o carte legată în piele, aurită pe cotor. Nu era una de partituri muzicale, aşa cum ne-am fi aşteptat. Şi nici un jurnal al aventurilor lui. Ci era o carte de magie! Pe filele ei strălucea scrisul zânelor, întotdeauna cu o literă roşie înfiptă în capătul paginii. Aici se aflau remedii vrăjitoreşti pentru orice, reţete de elixire şi cuvinte fermecate, invocaţii şi mai cu seamă numele secrete ale tuturor zeităţilor, iar uneori chiar şi adresele lor. Era suficient ca nişte buze ştiutoare să mormăie cuvintele scrise în carte, şi orice rău omenesc se evapora într-o clipă. Păstorul a câştigat bani buni, folosind puterile acestei cărţi. Oamenii nu-l mai căutau doar ca să-i asculte cântecele, ci ca să le rezolve problemele. Din cântăreţ fermecat, el a ajuns un maestru al farmecelor, vrăjindu-i pe oameni nu doar cu talentul, ci şi cu puterea ştiinţei sale. Pe vremea când era păstor, lumea îl privea îndrăgostită. Ca cititor al cărţii magice, el şi-a câştigat respectul semenilor. Povestea lui este a omului norocos, care, pe lângă darul înnăscut, primeşte şi înţelepciunea. Întrebarea care se pune în această situaţie este următoarea: Oare dacă păstorul s-ar fi străduit de-a lungul vieţii să-şi perfecţioneze raţiunea, citind cărţi voluminoase, ar mai fi atras el atenţia zânelor? În marea frământare a lumii, învăţătura este calea cea grea, făcută special pentru mulţii ghinionişti, care nu ştiu să cânte. Pentru ceilalţi, puţini şi fermecători, există drumul zânelor rele.

Citeste mai mult: adev.ro/q2rdg7

Teatru Istorie Spiritualitate Patrimoniu Doina Ruşti Doina Ruşti Amantul zânelor 19 decembrie 2019, 14:28 Citesc mai târziu download pdf print article Articol Comentarii 2 Amantul zânelor Se zice că a trăit odată un păstor care cânta atât de frumos din fluier, încât chiar şi oile sale erau mişcate de cântecul lui. Oamenii veneau de la distanţe mari să-l asculte, fetele oftau pe la ferestre, iar florile câmpului se legănau în ritmul muzicii sale. Era tânăr şi cu o înfăţişare atât de plăcută, încât n-o puteau ignora nici femeile nici bărbaţii. Orişicine îi vedea ochii, pe cât de misterioşi, pe atât de ironici, era cuprins de jalea singurătăţii. Cunoscut prin ţinutul Ialomiţei (de unde a cules Hasdeu povestea pe la anul 1884), i se dusese vestea nu doar până la Bucureşti, ci chiar şi în lumea subterană ori în străfundurile pădurilor. Până şi Ielele auziseră de el. Mai mult chiar, aceste zâne răzbunătoare se furişau până aproape de poiana în care îşi petrecea păstorul zilele şi îl ascultau fermecate. Şi tot privindu-l şi ascultându-l, s-au îndrăgostit de el în aşa măsură, încât, împotriva obiceiului lor, nu se puteau hotărî dacă să-i ia sau nu minţile. Căci pentru cine nu ştie, Ielele obişnuiesc să-i înnebunească pe oameni, silindu-i să intre într-o horă drăcească. Păstorul merita pe deplin să fie luat în jocul zânelor: Le atrăsese atenţia, ieşise în faţă, ba mai mult, prin cântecul lui neomenesc, se poate spune chiar că le sfidase. Cu toate acestea, pe zâne nu le prea trăgea aţa să-l nimicească pentru că niciodată nu mai întâlniseră un năuc, pe care să-l iubească toată lumea! Într-o zi, frumosul păstor a simţit cum îi creşteau aripi şi, în aerul unei zile de vară, s-a trezit înconjurat de cele douăsprezece femei. Care nu erau decât nişte ochi, înfipţi în sufletul său. Păstorul a plutit pe deasupra pădurii, a zburat pe deasupra satelor şi-a trecut peste mări şi oceane. Cu timpul, zânele de foc i-au arătat plăcerile şi fericirile omeneşti, ocrotindu-l şi deschizându-i minţile. Şi-abia după aceea l-au dus în palatele lor, din mijlocul pădurii. Se spune că timp de şapte ani, păstorul a trăit alături de Iele. Cântecul lui sau poate înfăţişarea, felul său de a fi ori toate la un loc, au făcut ca aceste fiinţe, de cele mai multe ori nemiloase, să-l trateze ca pe un egal. Hai, că aici exagerez! Mai degrabă, păstorul a fost doar o fiinţă pe care au îndrăgit-o, aşa cum îţi place o jucărie frumoasă. Se poate spune că a fost prizonier. Sau amant. Totuşi nu l-au ucis, nu l-au mistuit în cercul lor de foc, nici măcar nu i-au luat minţile. Într-o altă zi de vară, pe când lumea aproape că-l uitase, păstorul cântăreţ a coborât din văzduh pe acoperişul casei părinteşti. El era acum mai matur, dar la fel de frumos şi, spre uluirea generală, purta sub braţ o carte legată în piele, aurită pe cotor. Nu era una de partituri muzicale, aşa cum ne-am fi aşteptat. Şi nici un jurnal al aventurilor lui. Ci era o carte de magie! Pe filele ei strălucea scrisul zânelor, întotdeauna cu o literă roşie înfiptă în capătul paginii. Aici se aflau remedii vrăjitoreşti pentru orice, reţete de elixire şi cuvinte fermecate, invocaţii şi mai cu seamă numele secrete ale tuturor zeităţilor, iar uneori chiar şi adresele lor. Era suficient ca nişte buze ştiutoare să mormăie cuvintele scrise în carte, şi orice rău omenesc se evapora într-o clipă. Păstorul a câştigat bani buni, folosind puterile acestei cărţi. Oamenii nu-l mai căutau doar ca să-i asculte cântecele, ci ca să le rezolve problemele. Din cântăreţ fermecat, el a ajuns un maestru al farmecelor, vrăjindu-i pe oameni nu doar cu talentul, ci şi cu puterea ştiinţei sale. Pe vremea când era păstor, lumea îl privea îndrăgostită. Ca cititor al cărţii magice, el şi-a câştigat respectul semenilor. Povestea lui este a omului norocos, care, pe lângă darul înnăscut, primeşte şi înţelepciunea. Întrebarea care se pune în această situaţie este următoarea: Oare dacă păstorul s-ar fi străduit de-a lungul vieţii să-şi perfecţioneze raţiunea, citind cărţi voluminoase, ar mai fi atras el atenţia zânelor? În marea frământare a lumii, învăţătura este calea cea grea, făcută special pentru mulţii ghinionişti, care nu ştiu să cânte. Pentru ceilalţi, puţini şi fermecători, există drumul zânelor rele.

Citeste mai mult: adev.ro/q2rdg7

EXCELSIOR !

Despre mine

vineri, 20 decembrie 2019

Duhoare de internet

Related Posts

Gâtlejul lui Arvinte

Sensibilitatea franceză

Plagiatul ascuns sub plagiat

Duhoare de internet

Related Posts

Gâtlejul lui Arvinte

Sensibilitatea franceză

Plagiatul ascuns sub plagiat

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Arhivă blog