Sări la conţinut
,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)
Dialog cu Mircea A. Diaconu – „Credința în ceea ce face, aceasta ar trebui să fie însușirea esențială a unui critic”
– Existenţa, cariera, biografia dvs. intelectuală sunt strâns legate de municipiul Suceava. În ce constă, în opinia dvs., farmecul acestei localităţi? Ce vă atrage la acest oraş, ce v-a determinat să rămâneți aici, ce ar fi de schimbat, în bine, acum, în ambianţa, mentalitatea, atmosfera acestui spaţiu?
– Să vorbesc oare de destin? Să pun cuvântul acesta între ghilimele? Să-l scriu cu majuscule? Să-l tai apoi cu o linie orizontală? Adevărul este că până în 1982, când am trecut prin Suceava în perioada de înscriere la facultate (fără să fi fost de dinainte decis să rămân aici), abia dacă trecusem o dată prin acest oraș. Anterior, în drum spre Mănăstirea Arbore, cred că preț de câteva minute am intrat în agitația care era în anii ’80 în orice autogară din România. Iar din satul copilăriei mele până în Suceava nu sunt nici măcar 50 de kilometri; dar satul acela îmi fusese multă vreme suficient; apoi, formarea mea de până atunci avusese legătură exclusiv cu orașul Piatra Neamț, în care îmi făcusem liceul și în care, după trei ani și ceva petrecuți ca profesor de română la o școală generală din Odorheiu Secuiesc, era cât pe ce să revin în 1990. Odorheiu Secuiesc… – matrice formativă pentru profesorul care aveam să devin, Arcadia mea (dincolo de faptul că aici aveam să-i văd la un moment dat pe Ion Pop și pe Mircea Zaciu, veniți la o inspecție de grad). Și aici intervine „destinul”, căci, în 1990, în ianuarie-februarie, cred, Piatra Neamț (cu toată dragostea mea pentru el) a pălit în fața Sucevei; așa că, iată-mă-s în albia care m-a dus unde sunt acum. Sunt aici, așadar, de vreo 30 de ani, dar gândurile mele zboară uneori – cu nostalgie, cu regret poate – spre Piatra Neamț, spre Odorheiu Secuiesc, dar și spre Paris, Londra, New York sau Orțăști. Sunt aici, dar aș fi putut prea bine să fiu oriunde. Firește, în altă parte aș fi scris poate alte cărți sau – cine știe?! (deși debutasem la „Steaua” pe când eram profesor la Școala Generală nr. 4 din Odorheiu Secuiesc) – n-aș fi scris deloc. Aș spune și eu, ca Negoițescu (cu trimitere clară la Rilke): n-aș fi murit de n-aș fi scris. Așa încât, nu știu dacă mă atrage acum ceva în mod special la acest oraș. Am o doză de insensibilitate la locuri, la mediu, la contexte. Și totuși, să schimb ceva în mentalitatea locului? E dureros să văd că studenții mei nu știu de ce sunt două gări în Suceava (cândva au fost chiar trei), la Ițcani și la Burdujeni, nu știu nimic de crucile alcoolicilor de prin satele din Bucovina, nu știu nimic despre atâtea fapte de odinioară. Adică nu știu că pe aici a trecut cândva o graniță, că locul acesta a fost în Imperiul Habsburgic etc. etc. Memoria aceasta identitară ștearsă, iată marea problemă. Noroc că a apărut de câțiva ani o placă în Gara din Burdujeni unde se amintește despre zecile de mii de evrei care, în două-trei zile din toamna anului 1941, au fost urcați în trenuri și deportați în Transnistria de aici. Deși mă întreb dacă cei care citesc pot transfera această informație dinspre text spre realitate. Altfel, ca mai peste tot, oamenii trăiesc ca și cum lumea ar începe cu ei. Memoria colectivă e scurtă. Asta e cu adevărat dureros. Pe de altă parte, mă gândesc că altfel le-ar fi extrem de greu să trăiască.
– Ce cărţi vă plac, ce cărţi nu vă plac? Aţi avut, de-a lungul timpului, modele literare, repere critice, mentori?
– Să dau o listă? Lista lui Diaconu?! De fapt, nu știu dacă lista contează. Cred că mai interesant e să încerc să-mi explic de ce îmi plac anumite cărți. Ce pot avea în comun Istoria lui Negoițescu, Levantul lui Mircea Cărtărescu și Blecher? Cum poți fi îndrăgostit de Caragiale și de Eminescu în același timp? Poate că gustul cenușii asociat superbiei vizionare și fascinația înscenărilor sunt complementare. Și aici nu e vorba de cultura aceea înaltă, aristocrație a spiritului, nici de o simulare a ei, întâlnită adesea, ci de un tip de emoție, care mă angajează (de ce era să spun te ca și cum aș fi altul?!) într-un fel pe care nimic nu-l poate substitui. Emoție dureroasă și luminoasă, în același timp, care implică meditația, autoanaliza, un fel de amânare a dorinței de a fi. De abandon în extaz. Pe de altă parte, constat că adeziunea mea de odinioară la puritatea artei și fascinația pentru jocul inteligenței lasă tot mai mult loc în ultima vreme experiențelor umane. Concret și istoric umane. Poate de aici și tânguirea din finalul răspunsului anterior referitor la memorie. Dar, până mai ieri-alaltăieri, nu eram eu însumi insensibil la experiențele acestea, purtând orgolios stindardul artei care te devoră? Căreia trebuie să te oferi fără rest? Era aici nu o reacție la tratarea funcționărească a literaturii (nemulțumirea se resorbea până la urmă – nu te poți lupta cu monștrii), ci poate o neputință devenită prilej de exerciții narcisiste. Oricum, azi sunt mult mai preocupat de experiențele umane. Și am ajuns la treapta aceasta mai degrabă pe cont propriu; mentorii mei – unul-doi profesori de excepție, apoi Nicolae Manolescu – puneau parcă în prim-plan inteligența analitică. Tocmai de aceea îmi plăceau cărțile care mă obligau să particip, care mă implicau, care apelau la inteligența mea, cărțile de idei, deopotrivă ludice, într-un fel sau altul ardente.
– Teza dvs. de licenţă, din 1986, e consacrată lui Nicolae Breban. Cum vedeți acum destinul acestui scriitor important al literaturii române?
– Până acum vreo 20 de ani încă mai aveam un exemplar din acea lucrare de licență. Mă-ntreb cât kitsch va fi fost în alegerea mea, cât kitsch dovedeam alegându-l pe Breban: citisem Bunavestire, îl imitam cât de cât pe Grobei, în fine, credeam că metamorfozele radicale – pe care, pe urmele lui Nietzsche, Breban le explorează – sunt posibile. Jucam postura anonimului anodin – fără să aștept ceva. Mi-amintesc că-mi plăcuse întorsătura: Nu bate și ți se va deschide, descoperită prin cărțile lui. În același timp, deși asta se întâmpla în anii comunismului, mă îmbătam cu Zarathustra, cu dincolo de bine și de rău – eram un amator, mi se părea fascinant să fii diletant, să te îmbeți, cumva epidermic, cu cultura de la periferie, cu surogatul de cultură care era cumva ingenuu subversivă, căci era neoficială (de aici poate și dragostea pentru Dinescu), în fine, nu știu dacă visam mari metamorfoze, experiențe spirituale – mai degrabă nu, căci eram totuși suficient de lucid; în fond, după un model găsit în René Girard, plasam toate romanele lui Breban într-o structură – identificam în toate un „triunghi al dorinței”, din care făceau parte Stăpânul și Sclavul în diferite ipostaze; îmi plăcea postura sclavului, a vasalului, cu care se petrece, dincolo de voința lui, de conștiința lui, o schimbare. De fapt, era vorba acolo chiar de mentori. În fine, îi citisem toate romanele, între timp apăruse și Drumul la zid, și găsisem, credeam, cheia cu care să pătrund în inima lor, în secretul lor și, în fond, al lui Nicolae Breban, obsedat de o idee. Dar drogul Breban s-a terminat odată cu Drumul la zid. Romanele de după aceea nu m-au mai prins. Acum îmi dau seama că citeam cărțile lui – cărțile, în general – nu ca un viitor profesor, nu ca posibil cercetător, om de știință pe terenul literaturii, critic literar etc., ci extrem de subiectiv. Eram prea pasionat de literele citite. În liceu, Arca lui Noe, Arte-le poetice ale secolului XX, Mircea Dinescu, Trakl, Frank O’Hara, „Amfiteatru” făceau parte din universul meu secret, care nu avea aproape nici o legătură cu școala (cultură de anticariat, deci, de anticariat vizitat zilnic, de librărie, de bibliotecă și cenaclu), așa cum mai devreme citisem Fructele mâniei, iar mai târziu Muntele vrăjit, Marcel Raymond, Hugo Friedrich, Lautréamont. Poate că el, Nicolae Breban, a devenit altul, poate că eu (sau: și eu) am devenit altul. Ultimele cărți, recunosc, nu i le-am mai citit.
– Teza dvs. de doctorat a fost susţinută în 1998: Mișcarea Iconar și literatura română din Bucovina între cele două războaie mondiale. De ce aţi ales acest subiect? Ce parte a operei scriitorilor din această grupare este mai rezistentă la intemperiile timpului?
– Teza aceasta… – un pariu, sau mai multe. Aș putea spune că a fost o încercare de a mă legitima ca „bucovinean de adopție”, deși n-a fost așa ceva. Firește, textele mele despre bucovineni – mi-amintesc un număr din „România literară” cu paginile din mijloc dedicate lui Mircea Streinul și Iulian Vesper sau, mai târzior, un număr din „Jurnalul literar” al lui Nicolae Florescu dedicat iconarilor, pe care l-am îngrijit –, așadar, textele mele despre bucovineni au fost percepute în zonă în acest fel. Iată, vine un tânăr, mai e asistent și la Universitate, care scrie despre Bucovina noastră. Din nefericire, o spun azi, eram preocupat prea mult de literatură, de chestiuni de istorie literară, m-am oprit – cu orgoliu, din nefericire – doar la generația tinerilor din interbelic etc. etc. Am lăsat un întreg continent neexplorat – pentru simplul fapt că eram și prea tânăr, și eram și prea puțin pregătit ca să văd lucrurile care mi se par azi interesante. În fine, am descoperit prejudecățile despre iconari (am stat cândva de vorbă și cu Z. Ornea pe tema aceasta), am descoperit literatura lor, în cazul unora le-am reeditat opera, cu unii bucovineni din interbelic am purtat ceva corespondență (azi pierdută)… Opera lor, rezistentă la intemperiile timpului? Ce-i drept, timpul e în schimbare, s-au produs de-a lungul vremii mai multe fracturi, de gust, de ideologie, de sensibilitate etc. Și totuși, câteva din romanele lui Mircea Streinul (după câteva reeditări, aș invoca acum Prăvălia diavolului, care are zonele lui de interes; nu le-am văzut prea bine acum cincisprezece ani), jurnalele lui Traian Chelariu, Glasul lui Vesper sunt de reținut. În anii ’30, tinerii aceștia făceau ca în Cernăuți să fie ceva tumult literar, cultural chiar, românesc. Mica Vienă merită să fie cercetată mai intens și de români. Am recitit de curând paginile despre Cernăuți din Viața lui Eminescu; ce ochi are Călinescu! Or, fără Cernăuți, zona aceasta care are funcție matricială pentru sensibilitatea lui, Eminescu ar fi fost altul.
– Între anii 2008 și 2012 aţi fost decan, iar în prezent sunteți, din 2012, prorector al Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava. Ce loc ocupă activitatea de management academic în preocupările Dvs.?
– Prodecan, decan, prorector… Ce urmează, deci? Păi, sincer vorbind, aș vrea să urmeze încă o carte despre Caragiale, o altă carte despre Bucovina, poate să extind explorările în Negoițescu. Firește, încerc să mă strecor pe lângă exigențele funcțiilor academice. Din fericire, suntem aici o echipă, iar colegii mei au certe calități de manager. Strict vorbind, aș vrea să nu ajung să percep activitatea de management academic, cum spuneți, ca o limitare, ci ca o limită.
– Cariera dvs. didactică s-a desfăşurat la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava. Care sunt, în viziunea dvs., avantajele şi dezavantajele acestei profesii? Ce opinie aveţi despre dezinteresul faţă de lectură ce se manifestă chiar şi în şcoală? Ce ar trebui să reprezinte lectura, pentru un tânăr? Ce a reprezentat ea pentru dvs.?
– Îmi plăcea să spun uneori (ierte-mi-se micul orgoliu) că am început să public critică literară din 1987, când eram profesor la Odorheiu Secuiesc, la o școală generală, când, adică, nu se întrevedea nicidecum cariera universitară. Așadar, că nu am pus boii înaintea carului. Dar azi cred cu toată convingerea că volumul despre Caragiale n-ar fi existat dacă n-aș fi fost profesor și nu l-aș fi predat pe Caragiale studenților. Întrebările despre el s-au născut în fața lor și datorită lor. De fapt, abia cartea pe care aș vrea s-o scriu despre Caragiale, mai didactică, mai sistematică, ar „acoperi” cursul; dar ideile, în esența lor, se găsesc în cartea deja publicată (citesc și-acum fragmente din ea și nu pot să cred că le-am scris eu). Apoi, nu cred că mi-ar fi trecut prin gând să fac un doctorat atunci, în ’90 (și nici după aceea), dacă n-ar fi fost exigențele academice. Prin urmare, cartea despre Mircea Streinul, despre iconari, cartea despre poezia de la „Gândirea” n-ar fi existat. Poate ar fi existat scrierile mele despre poeți, deși, cine știe, sunt tentat să cred că n-ar fi existat mai nimic. Eu însumi aș fi fost altul. Cu adevărat altul? În ce privință altul?! Oricum, acum, după ce am scris despre marea majoritate a poeților de după război, iar cei despre care n-am scris îmi sunt la fel de cunoscuți, cursurile despre poezia postbelică și despre postmodernism de la un masterat despre literatura română îmi par mult mai la îndemână. Iată, deci, avantajele acestei profesii; dacă ești devotat celor pe care îi formezi, nu poți să nu-ți pui întrebările care să te facă să gândești lucrurile aparent cunoscute altfel. La drept vorbind, ce-mi propun la aceste cursuri? Să ofer posibile interpretări pornind de la cele existente, să descopăr dacă opere de odinioară, mai ales că unele par datate, mai răspund sensibilității noastre, să construiesc disponibilitatea studenților spre un tip de raportare la literatură. Să-i fac să înțeleagă mecanismul după care funcționează un text și să trăiască bucuria. Ca profesor, ești o vreme un baston care-i ajută pe unii să meargă singuri. Dezinteresul pentru lectură? Nu sunt chiar atât de pesimist. Și când tocmai voiam să argumentez, am citit comentariile unor elevi, care participaseră la un concurs de creativitate literară, cred, care se întrebau: ce le mai spun lor Rebreanu, Arghezi, Caragiale (mai ales de Caragiale se plângeau)? Nimic, era răspunsul. Nu-i ajută cu nimic. Utilitarismul acesta mă sperie. La ce ne ajută Homer? Cervantes? Vor cu toții texte utilitariste, o literatură utilitară. Când abia învățasem să citesc, eu reciteam des dintr-un manual rătăcit prin casă Miorița, Monastirea Argeșului, Toma Alimoș…
– Activitatea dvs. critică este consacrată comentariilor şi analizelor dedicat poeziei, prin mai multe cărţi: Poezia de la Gândirea, Feţele poeziei. Fragmente critice, Cezar Baltag. Monografie, Poezia postmodernă, Atelierele poeziei, Înainte şi după dezmembrarea lui Orfeu. Fragmente despre poezia românească de azi, Biblioteca română de poezie postbelică. Experiențe și existențe poetice. De unde provine acest interes sporit pentru poezie? Cum percepeți poezia ultimelor generaţii?
– Dacă aș îndrăzni să răstorn puțin butada lui Alecsandri, aș spune: N-o fi tot românul poet, dar critic de poezie de ce să nu fie?! Dragostea mea pentru literatură a fost înainte de toate dragoste pentru poezie. După ce începusem să citesc, mi-a încăput pe mână un manual din care tot reciteam balade, cum tocmai am spus. Apoi, niște cărți de poezie, fără coperți – aveam să înțeleg destul de repede că erau Bolintineanu, Coșbuc – acum îmi dau seama: uite, buni tehnicieni ai versului –, cred că și Anton Pann, după care, mai mult din auzite, magia Eminescu, ca deodată să-mi apară în față, la 13-14 ani, în colecția Lyceum când încă nu eram elev de liceu (mai târziu voi citi lunar „Amfiteatru” înainte să știu ce e un amfiteatru), un volum din Blaga. Pur și simplu vrajă – fascinația unui limbaj care te ia cu el, fără să-l înțelegi decât în magia lui imaterială. Așa a început totul. În câțiva ani, credeam că am repetat cu poezia pe care o scriam traseul poeziei românești în structura sa esențială, până la optzeciștii cu care eram contemporan. Doar că, atunci când a trebuit să-mi iau cu adevărat zborul, ceva s-a frânt. Evident, a scrie despre poezie e altceva – și la un moment dat mi se părea chiar imposibil. Iar Poezia de la „Gândirea” a fost, evident, un fals start. Acela e mai degrabă, în ceea ce e important, un studiu de concept. Iar analizele ulterioare, care urmau discuțiilor conceptuale, erau mai degrabă o simplă sistematizare – având și rolul de a mă face să înțeleg cum funcționează relația între maeștri și discipoli. Căci la „Gândirea” minorii erau (cum se întâmplă mereu) majoritari. Așa se face că am început să scriu despre câțiva poeți locali în tonuri aspre, ironice, dure. Iar când l-am întâlnit pe Nichita Danilov, pe care îl citeam de mult și căruia îi apăruse un nou volum, mi-am propus să mă experimentez. Pe acest teren, întâlnit întâmplător, Lis îmi spuse ceva de genul: Nu e, totuși, păcat să scrii despre poeții de mult dispăruți și să nu scrii despre noi? Și poate că lucrurile n-ar fi avansat atât de mult dacă nu mi s-ar fi propus rubrica de critică a poeziei din „Convorbiri Literare” – pe care am susținut-o ani buni. Acum, ce-i drept, se poate scrie și despre poezie în zeci de feluri. În ce mă privește, deși am scris cu predilecție despre contemporani (și mai exact despre postbelici), n-am făcut chiar critică de întâmpinare. M-a interesat să descopăr dincolo de notele distinctive, de eventualele metamorfoze, dincolo de temele obsesive, ceea ce Negoițescu ar fi numit zona plutonică a poeziei lor – sau o structură de adâncime. Încerc să pun întrebări, să înțeleg, să văd ce semnificații au anumite lucruri care în anumite forme se repetă, încerc să explic. Iar excursul critic capătă identitatea unei demonstrații, măcar implicite. Dar și așa, critica de poezie mi se pare că a devenit prea gratuită – discurs ascuns într-un clopot de sticlă. Iar când am început să trăiesc din ce în ce mai acut sentimentul inutilității, neputinței și așa mai departe, au apărut deja voci noi. Mă-ntrebi de poezia ultimelor generații („… de Lesbia, sărmane Celiu?”, cum zice Cărtărescu, citând din Catullus)? De poezia poeților din ultimele generații? Iată ce cred: nu și-a pierdut vigoarea, care e o consecință a limbii și a vieții. Poate că nu sunt suficiente voci foarte distincte. Poate că e la mijloc și o schimbare de context, de receptare.
– Aţi aşezat opera lui Creangă sub semnul gratuităţii şi al nonconformismului (Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate). Care sunt argumentele unei astfel de tipologii/ clasificări?
– Nonconformism – gratuitate, da, mi se par esențiale aceste atribute pentru a-l defini pe Creangă. Aparent, ele trimit unul la omul, celălalt la scriitorul Creangă. În răspăr cu convențiile momentului – și cu convențiile, în general, Creangă dă cu tifla boierilor de la Junimea, politicianului Negruzzi, sistemelor de tot felul, e (aproape și numai tipologic și numai cu mare îndrăzneală din parte-ne etc., etc.) un avangardist avant la lettre, căci preferă să facă pe măscăriciul – poartă cel mai adesea o mască, a inocentului, a prostului, a needucatului. Din el se trage, în fond, și Marin Sorescu. Un minor, și nu mă gândesc acum la vorbele lui Călinescu despre alt nemțean, Hogaș (nemțean sunt și eu!), ci, deformând destul de mult sensul sintagmei propus de ei, la Delleuze și Guattari. Plebeu care reacționează la autoritățile de tot felul, ce se dovedesc false – sau așa le percepe el, ale cărui valori, provenind de la brazdă, sunt/par sănătoase. Or, mimul ăsta (din care nu lipsește nostalgia, care își vindecă neputințele – nu personale, ci categoriale, prin umor: o formă de a fi supt vremi și de a le învinge totuși) scrie nu din alt motiv decât plăcerea pură. E spirit pur – dincolo de dorința de a-i bucura pe boierii de la Junimea, pe Mihai (Eminescu) venit pe la bojdeucă, poate pe Tinca și indiscutabil pisicile. Vor fi înțeles și ele ceva din vorbele cu tâlc… (și folosesc și eu, asemenea lui Simion atât de des în ultima vreme, orice-ar spune Eco, punctele de suspensie, de unde s-ar putea înțelege că sunt un critic simbolist: nu sunt). Și gratuitatea scrisului lui Creangă – dacă mai poate fi pusă la îndoială (după mine, Maiorescu ar fi putut prin el să demonstreze teoria autonomiei artei – dar pe Creangă nu-l acuzase nimeni de partizanat, ca pe Caragiale; în plus, Maiorescu n-a avut atât curaj să-l recunoască pe Creangă în toată anvergura lui) – poate fi demonstrată nu numai prin scrisul său, ci prin acela al discipolilor: a se vedea scrisul lui Luca Pițu, maestru al rafinamentului pur, angajat în multe bătălii, toate proiectate în limbaj. Până la urmă, dincolo de finețurile expresive, de drogul erotizant al formulărilor, nu-i reproșează Negoițescu, un rafinat, un estet, lui Creangă tocmai angajarea exclusivă în rafinament estet, și nu în existență? Dar dacă suntem aici, dați-mi voie să adaug câteva lucruri. 1. Lucian Vasiliu mă tot roagă să scriu o nouă ediție, pentru Junimea: dacă voi trece peste Caragiale, peste Bucovina și alte câteva încercări, aș vrea să fac o nouă ediție, mai explicită, cu câteva completări la diferite niveluri și să pun mai riguros, mai ferm accentele; 2. După ce mi-a tot spus Anton Tudose, văr al lui Ioanid Romanescu și soț al unei verișoare, că biserica din Șoimărești (din Neamț – pe malul Moldovei) (vă voi da detalii!) – în care, copilă fiind, intrase și mama mea – e biserica în care mergea să asculte Evanghelia copilul cu părul bălai din Humulești, am zis s-o iau de bună. Biserica aceasta, din Humulești, a fost mutată în Șoimărești, satul copilăriei mamei mele, acum o sută și mai bine de ani. Detalii într-un articol din ziarul „Ceahlăul” (https://ziarulceahlaul.ro/biserica-din-soimaresti-lacasul-care-ion-creanga-cantat-ingerul-s-inaltat/) din care îmi veți permite să citez aici: „(…) mitropolitul Partenie Clinceni sfătuiește pe humuleșteni să doneze celor din Șoimărești vechea lor biserică și astfel vechea biserică din lemn construită în anul 1766, reparată între 1832-1835 și resfințită, este demolată și transportată la Șoimărești.// Astfel biserica este reclădită în forma ei inițială de cruce cu trei turle înfundate pe acoperiș și cu un pridvor închis. Este terminată și sfințită pe 11 sept. 1911, preot paroh fiind Victor Popovici”. În plus, Tărăbonțenii – Tărăboanță era numele bunicului meu dinspre mamă –, aflu, erau și ei veniți din Maramureș, după răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan. De-așa o fi, se va fi trăgând de-aici și ceva din lipsa mea de umor – care se asociază nu o dată cu un umor (de moldovean) peste măsură. 3. Nu mică mi-a fost mirarea să-l aud acum un an (prin august 2018, la Putna, cu ocazia colocviului organizat sub patronajul Zoei Dumitrescu Bușulenga) pe filosoful, profesorul de filozofie Ștefan Afloroaei, membru al Academiei, insistând, că dreptate avea Mircea Vulcănescu să ne spună că modelul pe care noi românii ar trebui să-l urmăm e Creangă, nu Maiorescu. De la un filosof, totuși, te aștepți să nu încurce borcanele – căci cum poți pune alături, ca modele de îndrumători culturali, ca paradigme identitare, pe Maiorescu și pe Creangă? Și aș fi spus că nu e un capăt de țară dacă n-aș fi înțeles cât de periculoasă e, în fond, o astfel de idee. Ce-i drept, un fragment din Vulcănescu apăruse de curând (cine l-o fi selectat, din ce motive, cât de în cunoștință de cauză? – iată câteva întrebări legitime) pe coperta a patra, la o ediție a operei lui Creangă publicată de Humanitas. Iată fragmentul selectat: „În Creangă, fiecare român se recunoaşte ca atare, cu tot ce are mai de preţ al lui. În Creangă, fiecare se simte crescut om întreg, la statul fiinţei lui adevărate. Vorbirea lui e graiul pe care simţi c-ar trebui să-l vorbeşti, simţirea lui e simţirea cea dintâi care te cuprinde, înainte de a te potrivi lăuntric altor calapoade sufleteşti. Liniştea lui, echilibrul lui intern, seninătatea în rezistenţă împotriva încercărilor, gluma sunt însuşirile românului din balade şi poveşti. Prin Creangă, românul intră în universalitate“. Am căutat tot textul lui Vulcănescu – n-o să-l rezum aici: e o conferință radio. Cert este că substituirea lui Maiorescu cu Creangă i se părea lui, în anii ’40, o soluție pentru impasul în care părea să fi intrat modernitatea în toată Europa după Primul Război. Una la care avea să răspundă/ sau răspunsese și Lovinescu, cu totul altfel. Cartea lui despre Maiorescu e scrisă în acest context, de fascizare a țării. Dar mulți dintre intelectualii tineri din anii ’30 vedeau în Maiorescu un european care trebuie distrus – după ce alții îl consideraseră chiar precursor al naționalismului. În fine, contextul e ceva mai larg: după Primul Război Mondial, toate mișcările acestea restauratoare (legionarismul printre ele, dar și panslavismul etc.) vorbeau despre eșecul iluminismului, al rațiunii, al liberalismului – într-un cuvânt, al lumii moderne. Să ne întoarcem la lumea premergătoare civilizației distructive! – clamau. E contextul în care Blaga scrisese (text de care nu se dezice, dar pe care nici nu-l republică) „Revolta fondului nostru nelatin”. În acest context, Vulcănescu vorbea despre înlocuirea modelului Maiorescu cu modelul Creangă. O făceau și alții, dintre tineri. Dar e cu adevărat Creangă un model la nivelul acesta, al raportării noastre la lume? Istoria, oricum, nu i-a dat lui dreptate (chiar dacă, scriitor gratuit, Creangă nu viza instituirea unui model de existență) – și a vorbi azi astfel mi se pare expresia unei poziționări ideologice anti-europene cu care nu pot fi de acord. Singura șansă ar mai rămâne inocența (nu a lui Creangă, firește). Tocmai de aceea, trăgând cu ochiul spre întrebarea care urmează, voi spune: Cui i-e teamă de Ion Creangă? Poate să ne fie teamă de interpreții lui, venind din alte zone decât cele literare, care schimbă sistemul de referință. Cam așa făcuse părintele Grama cu Eminescu. O fac mulți astăzi. Dar Creangă e scriitor – prea scriitor chiar, în termenii lui Negoițescu.
– Cui i-e frică de Emil Cioran? se intitulează una dintre cărţile dvs. De ce ne e frică de Cioran? Cât de actuală este, acum, gândirea acestui sceptic de serviciu al secolului XX?
– Titlu polemic, fără doar și poate – dar e o carte căreia îi lipsește, ca să zic așa, tocmai osatura. Ar fi trebuit să spună explicit ce doresc să demonstrez. Or, titlul acesta mi-a venit în minte după ce cartea era deja scrisă. N-ar fi fost mai bine să o numesc Cioran,la sud de Dumnezeu? La drept vorbind, într-o călătorie pe linia ferată Sibiu-București, o femeie a intrat în discuția pe care o purtam cu un amic spunând: Cioran, care juca fotbal cu craniile prin cimitirul de la Rășinari?! Să vă fie rușine! Și ar fi putut să continue, dar n-a făcut-o: Crailor! Mai târziu, într-o mănăstire, aud replica: Cioran, care pleda pentru sinucidere… Or, mie mi se pare că Cioran – nu ca scriitor, nu ca stilist, nu ca filosof – este emblematic pentru modernitate: plin de contradicții, răfuindu-se cu sine pentru ceilalți, căutând cu disperare un sens și cultivând, din revanșă, neantul, urându-și neamul pentru că se urăște pe sine, simulând, asemenea lui Pessoa, pentru a fi el însuși – el însuși? Dar el era golul. Greu să stai în preajma unui astfel de om, firește; cât de greu îi va fi fost lui Cioran să locuiască în el însuși?! Și-apoi, vin Luca Pițu și Liviu Antonesei, vine Liiceanu, vin atâția alții (eu însumi o vreme) să căutăm în el disperarea, care există, fără doar și poate – iar el se amuză pe seama lor, a disperării chiar, căci nu-i lipsește doza de histrion, de farseur. Într-un interviu din „Jurnalul literar” (cred că este vorba despre interviul realizat de Alexandru Stark, sub titlul „Sibiul este oraşul pe care-l prefer în lume”, an I, nr. 10, 12 martie 1990), Cioran vorbea de faptul că toți cei din Rășinari ar fi niște histrioni. N-or fi fost toți. N-o fi fost nimeni. El sigur era. Devenise o mască, dar masca suferea deopotrivă. Actualitatea lui Cioran e dată nu de ideologie, ci de experiența asumată: a mutat limitele omenescului până în zone inaccesibile nouă, muritorilor de rând. Sceptic? Firește – dar îi invidia pe ciobanii din munții rămași în România, care trăiau cosmic. Proiecta asupra lor ceea ce-i lipsea. Credea, oricum, că se mai poate trăi cosmic. Ca să ne întoarcem puțin: și el ar fi pariat pe Creangă (sau pe acest cioban din munți, conectat la cosmic), nu pe Maiorescu; pe natură, nu pe cultură. Noroc că, foarte aproape de el (de Cioran adică), cerchiștii mizau pe cultură – exclusiv pe cultură. Corsi e ricorsi! Iar apoi a venit tăvălugul comunist și a uniformizat totul. Iar azi încercăm să ne limpezim, ca să ne înțelegem mai bine. În fine, Cui i-e frică de Emil Cioran? Parcurgând caietele și corespondența lui Cioran, am încercat să reconstitui structura sa de adâncime. Voi fi reușit?
– Sunteți, actualmente, secretar al Comisiei permanente Ştiinţe Umaniste şi Teologie în cadrul ARACIS. Care sunt provocările cu care se confruntă învăţământul superior din România, din punctul de vedere al calităţii educaţiei?
– CNATDCU, ARACIS… Vorba lui Andrei Bodiu (dintr-un poem), Andrei, care era și el membru ARACIS: acești monștri ai lumii moderne. Problema nu este că există, problema e ce facem cu ei. Regulile, principiile, democrația chiar îi cam sperie pe români. Să amintesc că chiar de când am început să avem contacte cu Europa am și hrănit instincte antieuropene și antimoderne?! Să reiau mici povești despre Maiorescu, Lovinescu, Negoițescu, considerați aproape trădători de țară dacă nu nepatrioți? Cosmopoliți, în tot cazul. În fine, care sunt provocările cu care se confruntă învăţământul superior din România, din punctul de vedere al calităţii educaţiei? Aș fi lipsit de umor să mă angajez într-o astfel de incursiunea analitică. Totuși, din ARACIS văd mai bine și inerțiile, și inconsecvențele, și multiplele standarde, și prejudecățile, și lipsa de profesionalism, și orgoliile, și decalajul față de realitate. Apoi, există, clar, niște fracturi: între școală și viață, între ceea ce pot/vor studenții și ceea ce li se oferă sau li se cere, între declarații și fapte. Lumea s-a schimbat radical – iar școala e, orice s-ar spune, depășită, la toate nivelele. Cum să înțelegi altfel rezultatele atâtor simulări, la diferite nivele, care arată că jumătate dintre elevii de clase mici nu obțin note de trecere la română și la matematică? Îmi amintesc acum un fragment din Negoițescu, care spunea: „Tineretul pare salvat. Se pare că începe o operă de regenerare. Dar sporturile și mișcările de dreapta și de stânga îndepărtează tinerii de adevărata cultură. Nu se mai citește aproape nimic. Se învață foarte puțin. Marii scriitori ai neamului sunt complet ignorați. De aici dezastrul examenelor de bacalaureat. Tinerii cunosc toate, dar absolut toate regulile jocurilor sportive. Cunosc campionii sportivi. Știu pe dinafară pe conducătorii statelor și pe politicieni. Nu știu însă să scrie!”. Ei bine, cuvintele acestea sunt din 1937, când Negoițescu avea 16 ani. Dar nu despre precocitate e vorba aici, nici despre diagnosticul, atât de exact, care pare în ultima-i parte actual. Să ne întoarcem la riscul pe care îl putem deduce din primele cuvinte. Lui i se părea că tineretul acesta aflat în mare eroare se poate salva prin acțiune, prin ieșirea din regulile jocului public. Operă de regenerare? Știm bine ce s-a întâmplat – și mi se pare că, schimbând ce e de schimbat, există pericolul, și nu numai la noi, tocmai al unei astfel de căderi. Pe mine, deci, nu mă îngrijorează că lumea e în schimbare, că e o invazie a cărții electronice, a internetului etc. (recunosc că nu am răspuns la o întrebare pe tema aceasta pe care ai/ați formulat-o/ am și șters-o ca să nu știm decât noi doi de ea – preferând să includ aici un răspuns tangențial), pe mine mă îngrijorează dimensiunea etică; altfel spus, facem totul pentru a fi în Europa? Știm să perfecționăm democrația în loc s-o abolim? Etc. Altfel, ca în interbelic, ne refugiem în yoga, în panslavism, în budism, în arta neagră, poate, de ce nu în dacism etc., adică în tot ceea ce aduce i-liberalismul. Ce va urma?! Poate că istoriei nu-i place să se repete.
– Aţi fost atras vreodată de metodele şi reprezentanţii noii critici (Barthes, Genette, Todorov etc.)? Şi-au păstrat viabilitatea şi eficienţa aceste metode? Care a fost/ este beneficiul lor în studiul operei literare? Este metoda un instrument indispensabil al interpretării literaturii?
– Cum să nu te atragă aceste exerciții intelectuale, unele de rafinament?! Am citit și eu în studenție, ba chiar înainte cărțile esențiale, dar le-am citit de dragul lor (și al meu), nu pentru a le instrumentaliza. Deși, la începuturi, cum am spus-o, am translat ceva din teorie spre interpretare (cazul citirii lui Breban). Târziu, cineva spunea că în monografia despre Mircea Streinul aș folosi psihocritica (dar era ceva similar cu ceea ce i se întâmplase celebrului personaj al lui Molière, care făcea proză fără să știe). Așadar, ce mă interesa era contactul viu cu opera – iar metoda venea cumva de la sine. Când crezi și înțelegi că opera e un întreg și că în ea ființa se revelă, că, în același timp, orice text este un mecanism de construire a sensului, din care nu lipsește cititorul, ce-ți rămâne de făcut decât să analizezi pentru a ajunge în adâncime. De fapt, nu e totul să ajungi tu să intuiești farmecul, forța unei opere – trebuie să ai mijloacele să explici plauzibil, convingător acest lucru. Tocmai de aceea critica e creație. Și ea este creație și acum când funcționează, ca să zic așa, modelul american (sau poate postmodern) în care totul trebui arătat cu degetul: iată ce facem, de ce facem, cu ce facem etc. Pentru mine, cititorul de critică plonja și el într-o aventură. Tocmai de aceea, un timp critica mi se părea mai fermecătoare decât literatura propriu-zisă. Uneori, mi se mai întâmplă și azi acest lucru. De fapt, aventura nu dispare nici acum, când miza e comunicarea mai directă, pragmatică, iar critica a devenit strict utilitaristă. Oricum, elevii de liceu credeau odată că ei sunt ținta: Călinescu, Lovinescu și atâția alții pentru ei ar fi scris. Azi nu mai cred nici măcar asta.
– Care e, în opinia dvs., principala calitate stilistică a unui text literar? Care e, în altă ordine, principala însușire a unui critic literar?
– Reținusem cândva o afirmație a lui Lovinescu care spunea că își dorește să scrie fraza care să dea sentimentul eternității. Bănuiesc, precizie, precizie în ambiguitate, în nuanțe irepetabile – de fapt, fraza critică pe care să o asociezi, în termenii lui Valéry, unui poem; fraza care să nu poată fi rezumată fără rest – fraza pe care nu poți decât s-o reproduci încercând să înțelegi cum funcționează și cum se naște sensul. Căci, firește, sensul ei contează, adevărul ei. Ar putea oare să-ți dea sentimentul eternității o frază care este un artificiu și care minte? Uneori mă întreb dacă aici – în această înțelegere a misiunii pe care criticul o are – poate intra o doză de relativism, de dedublare, de umor, de auto-ironie. Căci, totuși, pentru a fi accesibilă omului, credința ar trebui să fie dublată de umbra, oricât de difuză, a îndoielii. Credința în ceea ce face, aceasta ar trebui să fie însușirea esențială a unui critic. De aici decurg celelalte.
– Există scriitori români contemporani subapreciați sau supraapreciați? Care sunt aceştia?
– Știu că revista „Vatra” (pe care cu onoare o conduci) a organizat o anchetă ce conținea și aceste întrebări, chit că ele nu se refereau strict la contemporani. Și la un moment dat am fost pe punctul să scriu un mic comentariu. Căci nu poți trece indiferent pe lângă faptul că același autor poate fi considerat și supra-, și sub-apreciat. Dar acesta e cazul extrem. Ceea ce contează este sistemul de referință, motivațiile, logica aflată în spatele acestei judecăți. Or, asupra acestor chestiuni aș fi vrut să insist. Supraapreciați? Sunt critici de duzină sau scriitori de duzină care au luat premiul Academiei Române și despre care s-ar putea spune că sunt supraapreciați. Dar e Academia un reper? Cât despre scriitorii subapreciați – eu aș invoca aici toată literatura română extrateritorială, din Basarabia, din Bucovina, din Voivodina. Nu niște nume – deși numele mari n-ar trebui să lipsească, ci fenomenele din aceste spații aflate în cumpănă în integralitatea lor diacronică. Spațiile acestea culturale, la care se adaugă exilul, sunt o necunoscută. Firește, nu intră în metabolismul literaturii române – tocmai de aceea, și mai interesante –, dar sunt niște insule cunoscute de pe altă planetă. Să ne mire că alții ne ignoră? Avem noi înșine un dar de a ignora, de a folosi clișee, de a fi superbi în orgoliu și ignoranță…
– Ce apreciaţi cel mai mult la un om? Ce nu agreați cel mai mult la un om?
– Cum aș putea răspunde la astfel de întrebări?! Ar putea fi răspunsurile mele cu totul oneste? Apreciezi oamenii în integralitatea lor – și constați că cei pe care îi apreciezi sunt, totuși, atât de diferiți. Dar, firește, pot să transfer asupra lor ceea ce îmi doresc. Ce îmi doresc eventual să fiu eu însumi. Apreciez onestitatea, discreția, buna măsură, moralitatea difuză și nu suport ticăloșii, impostorii. Am cunoscut vreo doi – de altfel, din lumea intelectuală. Nu suport sănătatea aceea care nu are îndoieli de sine. Și care se exhibă. Nu mă suport nici pe mine, deși, cine rezistă narcisismului?! Vă dați seama că fac eforturi pentru a rămâne în echilibru. Doar sunt balanță.
– Mulţumesc!
Interviu realizat de Iulian Boldea
[Vatra, nr. 8-9/2019, pp. 10-15]
