Orizont, 12, 2019

CORABIA DE CRISTAL

Cred că am pomenit cu alte ocazii cât de impresionantmi se pare modul în care mediile germane, și nu numai mediile(dar, totuși, generalizarea „nemții” ar fi aici neavenită) auînțeles să se confrunte cu trecutullor fascist. Deși eu însămiam devenit la o vârstă fragedă (să fi avut vreo 9 ani) brutalconștientă de atrocitățile comise de regimul nazist, distanțareaistorică și geografică a permis cu timpul o oarecare „nivelare” aimpactului. La vremea când, ajunsă în Germania, am începutsă mă sincronizez cu anumite realități istorice, am fost la început șocată, mai apoi profund impresionată de modul responsabil

în care conștiința colectivă a acestei țări a înțeles să păstreze viu, prin cuvânt și imagine, acel cataclism umanitar. Aseară am vizionat pe programul național al televiziunii germane filmul artistic-documentar Cei nedoriți. Este povesteatransatlanticului rătăcitor MS St. Louis, pornit spre Cuba în mai 1939, la bordul căruia se aflau peste 900 de evrei în căutare de adăpost de prigoana nazistă. Mulți dintre ei aveau deja experiența lagărelor de concentrare. Faptele sunt cunoscute. Ele se constituie într-o dramă fără precedent, petrecută la doar șase luni după Kristallnacht, Noaptea de Cristal din

noiembrie 1938, care a declanșat pogromul împotriva evreilor din Germania. După ce au fost refuzați pe rând de guvernele din Cuba, S.U.A. și Canada, vasul a făcut drumul înapoi spre Germania. Pe când se afla în dreptul coastei britanice, urmând să acosteze în Hamburg, oamenii aflați la bord au aflat că, la insistențele căpitanului care a sfidat ordinele, Anglia, Franța și Belgia aveau să-i primească. Deși o treime dintre ei și-au aflat apoi sfârșitul în lagărele naziste, povestea reprezintă triumful umanității asupra cruzimii, devenind o adevărată parabolă a omeniei. Pentru mine, un semn neîndoios că natura umană

este esențialmente bună. Inserturile documentare, care au punctat acțiunea filmului,

conțineau mărturiile unor supraviețuitori ai acestui

periplu de dimensiuni aproape biblice. Ele evocau cu

dramatism cele două luni în care disperarea și speranța s-au succedat

uneori la interval de doar câteva ore. Fie datorită realizării

excelente a filmului, fie poate și datorită naturii mele empatice,

am trăit cu deosebită intensitate sentimentul de a nu fi dorit,

devastatoarea certitudine că nimeni nu vrea să-ți vină în ajutor.

În același timp mi s-a relevat semnificația unui fapt pe

care îl constatasem cu ocazia altor interviuri similare, și anume

că cei mai mulți oameni care au supraviețuit lagărelor naziste

nu au vrut sau nu au putut să povestească prin ce au trecut.

Acum, după experiența acestui film, motivul mi-a devenit la

fel de clar ca și cristalul: ceea ce s-a întâmplat în lagărele naziste

nu se poate povesti, pentru că acele acte atroce violează

înseși granițele demnității umane. A nu le evoca înseamnă

să-ți păstrezi demnitatea. Rușinea victimei ispășește rușinea

călăului, pentru că doar așa demnitatea umană poate fi salvată.

Astfel tăcerea a devenit singura sursă de salvare. Am rămas îndelung pe gânduri după terminarea

filmului. Retrăind sentimentele de emoție și de

mândrie omenească din secvența în care căpitanul

Schröder le-a citit pasagerilor descurajați depeșa prin care erau

anunțați că Europa îi primește, gândul m-a dus inevitabil la

Europa de azi și la faptul că lucrurile nu s-au schimbat prea

mult. Azi, pe Mediterană se întâmplă același lucru, doar că

țările neprimitoare sunt altele. M-am întrebat dacă lipsa de

umanitate poate fi legitimată de pretexte politice și dacă „teama”

de alienare culturală justifică micimea aproape feudală a

invocării drepturilor teritoriale. În ultimii ani, observ cu consternare

cum suntem supuși unui apel masiv la instinctele primare,

cum egoismul, lăcomia și agresiunea câștigă legitimitate,

cum lipsa de umanitate ia locul indiferenței.

Și mă întreb cum este posibil să nu fi învățat nimic. Să nu

ne mai amintim că semenii noștri au fost uciși cu o cruzime

fără egal, pentru vina de a exista. Încercați să vă imaginați acest

lucru pentru o clipă: să fii persecutat, urmărit și ucis „doar”

pentru faptul că te-ai născut. Să fii lăsat în voia apelor, pentru

că un guvern sau altul, un sistem sau altul, ți-au transformat

țara într-un pustiu plin de flăcări, din care trebuie să evadezi

pentru a continua să exiști. Nedoriții de acum 80 de ani

sunt nedoriții de azi. Vinovații sunt în esență aceiași: prostia,

lăcomia și egoismul.

Zi de zi, urmăresc cu îngrijorare știrile și, în paralel cu

un sentiment crescând de nesiguranță, mi se consolidează tot

mai clar certitudinea că spiritul funciar al omeniei este singurul

care ne va salva demnitatea. Nu demult, Justin Trudeau

și-a cerut public iertare în numele guvernului canadian pentru actul inuman petrecut în urmă cu 80 de ani.

Adriana Cârcu