Despre mine

Fotografia mea
Acest blog este administrat de Raul Constantinescu în speranța unei lumi mai frumoase și mai drepte, mai pline de lumină spirituală și de armonie spre aprofundarea cunoașterii de sine prin promovarea poeziei, literaturii și artei.

sâmbătă, 21 decembrie 2019

OARE?

Contemporanul » Eseu - Publicistică » „Toate zădărniciile merită trăite”

„Toate zădărniciile merită trăite”

Nici spectrul finitudinii, nici „nemiloasa” memorie nu reuşesc să spulbere seninătatea supraordonată a (auto)reflexivităţii lirice din O sută şi una de poezii, asigurată recurent de „dragostea şi răbdarea îndelungă/ din lumea aceasta şi din cealaltă”…
„Despre poeţi, scria Ioan Alexandru, numai moartea poate vorbi,/ Singură moartea ştie despre ei câte ceva” – scrie Rodica Marian în Amintirea poetului, poem cuprins în O sută şi una de poezii (Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2019), antologie realizată şi prefaţată de către Mircea Tomuş, care include şi o consistentă selecţie de repere critice semnate de Irina Petraş, Petru Poantă, Ion Pop, Mircea Petean, Adrian Ţion, Ioan Modovan sau Constantin Cubleşan. Ocolind termenii avertismentului thanatic, luxurianta căutare de sine comprimată metaforic şi expandată soteriologic în acest volum merită mai multe cuvinte de laudă decât permite o simplă cronică, cu atât mai mult cu cât autoarea, care a sărbătorit de curând împlinirea a 75 de ani, se află cu siguranţă la ora unui bilanţ doar parţial, dacă ne luăm după energia cu care explorează minunile lumii.
Subtilul exerciţiu psihanalitic din poemul Biblioteca din Alexandria proiectează concentric interioritatea înspre spaţii culturale şi geografice fragmentate, aşezate sub semnul unui destin acceptat, receptat cu o „îndelungă răbdare” şi transcris într‑o serie semantică ce începe cu litera şi sfârşeşte cu bibliotecile reale sau pierdute ale lumii, prezenţe fascinatorii frecvente în universul acestei antologii lirice. De altfel, eul interior configurează epicentrul poeziei Rodicăi Marian. Este o poezie în care căutarea de sine guvernează fiecare incursiune în lume, fiecare revizitare a „locurilor unde mă văzusem în oglindă” – după cum le descrie poeta în Norocul mărunt –, fiecare reflex liric al experienţelor reale pe care neobosita călătoare care este Rodica Marian le diseminează rafinat în acest volum şi orice secvenţă autobiografică, indiferent de nuanţa narcisiacă sau de luciditatea brutală care o încapsulează.
Delimitarea, sau măcar intuirea nuanţelor acestei interiorităţi, acompaniază multiplele euri lirice ale poetei prin labirintul fragmentat al amintirilor, al imaginilor reţinute de retină şi al unei spiritualităţi ecumenice marcate de o fervoare disciplinată, în care se aglutinează un creştinism genetic, gesturi budiste, atitudini islamice şi un compozit univers mitic şi mitologizat, generat în intimitatea călătoare a poetei. Fervoarea biografiei construite din intensităţi efemere ocupă obsesiv universul liric al volumului, al cărui program existenţial ar putea fi redus la o expresie care se găseşte în poemul Geometria secretă a lunii pline: „toate zădărniciile merită trăite”. Sunt zădărnicii trăite mereu cu gândul la viitor, chiar şi atunci când ele vin din trecut, din amintirea mamei, din mozaicul călătoriilor, din tot ceea ce excavează „biata [mea] sete lumească”, din cuvintele atent cântărite de lingvista Rodica Marian în perimetrul exegezei eminesciene, ca ecou al eminentului teoretician care este autoarea, ceea ce explică, de altfel, şi intertextul eminescian profund al unor poeme. Nimic nu rămâne trăit cu regret sau cu întunecare în acest volum sintetic, ci totul e exclusiv auroral, ca un mereu reînnoit început pentru ceea ce va veni, ca o potenţare a virtualităţilor eului, ca un început perpetuu şi ca miracol unificator. Lecţia supremă în acest sens ne‑o oferă poemul Regăsire: „apoi am învăţat să contrazic timpul trecut/ înlocuindu‑l cu cel viitor, ceea ce i se potrivea/ oricum mai bine unei agende, fiindcă/ într‑adevăr întâlnirile nu pot fi nicicând proiectate în prezent!”
Virtualitatea prospectivă se insinuează şi la palierul creaţiei – „Marile mele poeme le‑am scris demult,/ în minte ori în vis, şi le‑am pierdut după câteva/ clipe de bucurie nepămâteană,/ pe celelalte, poate şi mai bune,/ le‑am pierdut prin dosare ori printre alte hârtiuţe” (Jocuri de forme) –, unde ea fuzionează cu o „fastuoasă” dematerializare, în care orice pulverizare de sine pare cu putinţă. În mod simetric, reprezentarea corporalităţii intră, şi ea, în acelaşi joc al potenţialităţilor germinative, într‑un poem precum Mereu, pe drumul Emausului, unde se pendulează între „carnea de piersică a unui copil” din zorii vieţii şi „mumificarea” de la sfârşitul ei.
Putem sesiza o frenezie dramatică, şi uneori dramatizată, în această risipire de sine a Rodicăi Marian, în care se aglutinează scenarii şi naraţiuni din marile biblioteci ale lumii, străfulgerări generate de locuri diverse, în marea lor majoritate vizitate, şi spectrul abolit, dar omniprezent al (in)finitudinii. Dacă, în Lampa lui Aladin, căutarea frenetică a eului angrenează repere călătoare („Într‑o curte interioară din Bruges ori într‑un turn, la Rhodos,/ Pe un pod acoperit din grădina Curţii de Argeş,/ Ceva mai palpabilă, ca o frescă dezgropată, / Într‑un patio pompeian sau/ Palpitând, ca o blândă tragedie andaluză/ În casa‑muzeu a pictorului Sorolla”) şi o dramatică emergenţă a ceea ce poeta numeşte „fabuloasa mea singurătate”, ca herald al timpului care trece, în Anatomie dostoievskiană, moartea se profilează pe fundalul unei dramatizări mitologizante surprinzător de senine: „Ştiu acum, destul de bine,/ că lumea de dincolo îşi are şi ea nehotărârile ei,/ fiindcă unii mesageri îşi păstrează / teribilul lux al liberului arbitru,/ adică se pot răzgândi într‑un fel îngeresc,/ ca o suflare răcoroasă de fiară îmblânzită. Tânărul mesager m‑a atins vreo câteva secunde,/ apoi s‑a răsucit pe călcâie, şi‑a scuturat aripile, / cu un fel de plictiseală şi nerăbdare,/ şi m‑a lăsat nedefinită, în continuă aşteptare a sinelui, a acelui sine/ pe care cineva l‑ar putea recunoaşte”. Dacă actul prim aparţine lumii de dincolo, care mai poate aştepta, cel secund se joacă pe scena autoreflexivităţii lucide, ce transformă un scenariu destinal într‑o interpretare mitologizantă a structurii eului dilematic: „Doi demoni au rămas în pulsul meu dintotdeauna,/ stând la pândă, paralizanţi,/ orgoliul lucidităţii trufaşe/ şi smerenia cea plină de nesiguranţă”.
Din „vidul genuin al degustării de sine”, formulă ce traversează aproape liturgic volumul, Rodica Marian decopertează multiple euri, multiple scenarii thanatice, multiple chipuri şi identităţi, interogate şi reflectate într‑un mozaic virtual infinit, în care ceea ce s‑ar fi putut întâmpla şi ceea ce s‑ar mai putea actualiza contează. În Chipul şi asemănarea, de pildă, citim: „Neştiind câte suflete moarte port în mine, […] În timp ce copilul ce‑ar fi putut fi al meu/ Mă trage de mânecă indispus şi obtuz/ Iar cineva păşeşte în locul meu”, în vreme ce o poezie precum Fericita moarte, altă Mnemozină se construieşte pe sugestia pluralităţii identitare: „fiinţele ce‑mi locuiesc astăzi chipul”. Efemeritatea intrinsecă din Ferma de fluturi se răsfrânge netraumatic şi asupra eurilor diurne, fie ele reţinute de memorie, fie doar potenţiale: „Oricât de vrăjmaşe şi necunoscute,/ Nu mă tem de niciunul dintre eu‑rile mele,/ Nici de cele văzute ori de cele nevăzute,/ Nici de cele auzite sau neauzite,/ De nimic din cele pipăite ori încă nepipăite”.
Nici spectrul finitudinii, nici „nemiloasa” memorie nu reuşesc să spulbere seninătatea supraordonată a (auto)reflexivităţii lirice din O sută şi una de poezii, asigurată recurent de „dragostea şi răbdarea îndelungă/ din lumea aceasta şi din cealaltă” (Cuib de lăstuni) şi, în mod excepţional, de „extrema generozitate de a nu te lăsa iubit/ Şi a lăsa iubirea să treacă dincolo de tine” (Biblioteca lui Confucius). O adevărată lecţie de seninătate înţeleaptă se etalează în Mărturia vieţii, unde senectutea şi fericirea intră într‑un polisemantism ebraic armonios: „…ştiu mai bine cei ce vorbesc ebraica/ de ce folosesc acelaşi cuvânt pentru bătrâneţe şi fericire.// Nimic nu mă sperie cu adevărat, nimic din tot ce‑i frică omenească (parcă n‑ai fi om, mi se zice mereu),/ Poate numai neîmplinirea din împlinire”.
Multe dintre poemele volumului par traversate de un suflu orfic hibridizat. În Departe sunt de tine, Doamne!, poem în care intuiţia sacralităţii găseşte multiple ancore spirituale, versuri precum „Cele nouă luni în care‑am crescut moartea,/ Moartea din mine peste cele nouă morţi ale ei” se alătură unei acute nevoi de enthousiasmos, de locuire a fiinţei de către o divinitate manifestă, identificată într‑un poem precum Autoportret, drept „zeul statornic din mine” – „Tu, Doamne, te‑ai milostivit să trăieşti în mine […] Şi‑acum semnele tale, Doamne, neaşteptate,/ Coboară în mine, din mine” –, căreia i se adaugă credinţa ce coboară pe linie maternă. Fiecare emergenţă lirică a figurii materne din poezia Rodicăi Marian se produce într‑un perimetru de spiritualitate accentuată, menit să amortizeze, măcar vremelnic, necredinţa şi îndoiala. Într‑un mod corelativ, dialogul continuu cu sine înregistrează afirmarea „fiinţei de lumină” şi posibilitatea activării sâmburelui de sacralitate închis în materialitatea opacă. Poeta o face mai întâi, timid şi interogativ, în Cornişa cerului – „Poate că sunt – cu adevărat – fiica ta, Cerule,/ Fiindcă şi azi pot merge, firesc, pe Calea de lumină a mării” –, apoi, programatic, în Mi‑ar plăcea, poem ale cărui prime versuri par a configura un program nu numai liric, ci şi existenţial, reactualizat în versiuni şi permutări în întreaga antologie – „Mi‑ar plăcea să fiu fiica unei lumini amare/ Să mă adâncesc cu şerpuită putere în soarele ceruit/ De o lăuză amiază, precum uriaşi copaci se unesc/ Cu zidurile şi statuile templelor de lângă Angkor Wat/ Să mă împotmolesc într‑o vâscoasă căutare de sine/ Prin mituri şi ritualuri pierdute”.
Uneori, în O sută şi una de poezii, lumina este substituită de varii grade de întunecare, acompaniată fiind de stadiile unei credinţe în mod rafinat contextualizate interogativ şi marcate de proximitate thanatică. Miturile şi riturile din spaţiile pe care Rodica Marian le‑a străbătut cu pasul sau cu imaginaţia se ramifică arborescent în zeci de imagini lirice remarcabile, de parcă poeta s‑ar ipostazia pe sine în infinita fragmentaritate a lumii pe care o întâlneşte în cale. Nu replieri retroactivante sau regresii avem în poezia Rodicăi Marian, ci o continuă foame de noi şi noi spaţii spirituale, datorită căreia putem vorbi de un psihism cosmopolit eminamente afirmativ.
Constantina Raveca Buleu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu