„Toate zădărniciile merită trăite”
Nici
spectrul finitudinii, nici „nemiloasa” memorie nu reuşesc să spulbere
seninătatea supraordonată a (auto)reflexivităţii lirice din O sută şi
una de poezii, asigurată recurent de „dragostea şi răbdarea îndelungă/
din lumea aceasta şi din cealaltă”…
„Despre
poeţi, scria Ioan Alexandru, numai moartea poate vorbi,/ Singură
moartea ştie despre ei câte ceva” – scrie Rodica Marian în Amintirea
poetului, poem cuprins în O sută şi una de poezii (Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 2019), antologie realizată şi prefaţată de către Mircea
Tomuş, care include şi o consistentă selecţie de repere critice semnate
de Irina Petraş, Petru Poantă, Ion Pop, Mircea Petean,
Adrian Ţion, Ioan Modovan sau Constantin Cubleşan. Ocolind termenii
avertismentului thanatic, luxurianta căutare de sine comprimată
metaforic şi expandată soteriologic în acest volum merită mai multe
cuvinte de laudă decât permite o simplă cronică, cu atât mai mult cu cât
autoarea, care a sărbătorit de curând împlinirea a 75 de ani, se află
cu siguranţă la ora unui bilanţ doar parţial, dacă ne luăm după energia
cu care explorează minunile lumii.
Subtilul
exerciţiu psihanalitic din poemul Biblioteca din Alexandria proiectează
concentric interioritatea înspre spaţii culturale şi geografice
fragmentate, aşezate sub semnul unui destin acceptat, receptat cu o
„îndelungă răbdare” şi transcris într‑o serie semantică ce începe cu
litera şi sfârşeşte cu bibliotecile reale sau pierdute ale lumii,
prezenţe fascinatorii frecvente în universul acestei antologii lirice.
De altfel, eul interior configurează epicentrul poeziei Rodicăi Marian.
Este o poezie în care căutarea de sine guvernează fiecare incursiune în
lume, fiecare revizitare a „locurilor unde mă văzusem în oglindă” – după
cum le descrie poeta în Norocul mărunt –, fiecare reflex liric al
experienţelor reale pe care neobosita călătoare care este Rodica Marian
le diseminează rafinat în acest volum şi orice secvenţă autobiografică,
indiferent de nuanţa narcisiacă sau de luciditatea brutală care o
încapsulează.
Delimitarea, sau măcar
intuirea nuanţelor acestei interiorităţi, acompaniază multiplele euri
lirice ale poetei prin labirintul fragmentat al amintirilor, al
imaginilor reţinute de retină şi al unei spiritualităţi ecumenice
marcate de o fervoare disciplinată, în care se aglutinează un creştinism
genetic, gesturi budiste, atitudini islamice şi un compozit univers
mitic şi mitologizat, generat în intimitatea călătoare a poetei.
Fervoarea biografiei construite din intensităţi efemere ocupă obsesiv
universul liric al volumului, al cărui program existenţial ar putea fi
redus la o expresie care se găseşte în poemul Geometria secretă a lunii
pline: „toate zădărniciile merită trăite”. Sunt zădărnicii trăite mereu
cu gândul la viitor, chiar şi atunci când ele vin din trecut, din
amintirea mamei, din mozaicul călătoriilor, din tot ceea ce excavează
„biata [mea] sete lumească”, din cuvintele atent cântărite de lingvista
Rodica Marian în perimetrul exegezei eminesciene, ca ecou al eminentului
teoretician care este autoarea, ceea ce explică, de altfel, şi
intertextul eminescian profund al unor poeme. Nimic nu rămâne trăit cu
regret sau cu întunecare în acest volum sintetic, ci totul e exclusiv
auroral, ca un mereu reînnoit început pentru ceea ce va veni, ca o
potenţare a virtualităţilor eului, ca un început perpetuu şi ca miracol
unificator. Lecţia supremă în acest sens ne‑o oferă poemul Regăsire:
„apoi am învăţat să contrazic timpul trecut/ înlocuindu‑l cu cel viitor,
ceea ce i se potrivea/ oricum mai bine unei agende, fiindcă/
într‑adevăr întâlnirile nu pot fi nicicând proiectate în prezent!”
Virtualitatea
prospectivă se insinuează şi la palierul creaţiei – „Marile mele poeme
le‑am scris demult,/ în minte ori în vis, şi le‑am pierdut după câteva/
clipe de bucurie nepămâteană,/ pe celelalte, poate şi mai bune,/ le‑am
pierdut prin dosare ori printre alte hârtiuţe” (Jocuri de forme) –, unde
ea fuzionează cu o „fastuoasă” dematerializare, în care orice
pulverizare de sine pare cu putinţă. În mod simetric, reprezentarea
corporalităţii intră, şi ea, în acelaşi joc al potenţialităţilor
germinative, într‑un poem precum Mereu, pe drumul Emausului, unde se
pendulează între „carnea de piersică a unui copil” din zorii vieţii şi
„mumificarea” de la sfârşitul ei.
Putem
sesiza o frenezie dramatică, şi uneori dramatizată, în această risipire
de sine a Rodicăi Marian, în care se aglutinează scenarii şi naraţiuni
din marile biblioteci ale lumii, străfulgerări generate de locuri
diverse, în marea lor majoritate vizitate, şi spectrul abolit, dar
omniprezent al (in)finitudinii. Dacă, în Lampa lui Aladin, căutarea
frenetică a eului angrenează repere călătoare („Într‑o curte interioară
din Bruges ori într‑un turn, la Rhodos,/ Pe un pod acoperit din grădina
Curţii de Argeş,/ Ceva mai palpabilă, ca o frescă dezgropată, / Într‑un
patio pompeian sau/ Palpitând, ca o blândă tragedie andaluză/ În
casa‑muzeu a pictorului Sorolla”) şi o dramatică emergenţă a ceea ce
poeta numeşte „fabuloasa mea singurătate”, ca herald al timpului care
trece, în Anatomie dostoievskiană, moartea se profilează pe fundalul
unei dramatizări mitologizante surprinzător de senine: „Ştiu acum,
destul de bine,/ că lumea de dincolo îşi are şi ea nehotărârile ei,/
fiindcă unii mesageri îşi păstrează / teribilul lux al liberului
arbitru,/ adică se pot răzgândi într‑un fel îngeresc,/ ca o suflare
răcoroasă de fiară îmblânzită. Tânărul mesager m‑a atins vreo câteva
secunde,/ apoi s‑a răsucit pe călcâie, şi‑a scuturat aripile, / cu un
fel de plictiseală şi nerăbdare,/ şi m‑a lăsat nedefinită, în continuă
aşteptare a sinelui, a acelui sine/ pe care cineva l‑ar putea
recunoaşte”. Dacă actul prim aparţine lumii de dincolo, care mai poate
aştepta, cel secund se joacă pe scena autoreflexivităţii lucide, ce
transformă un scenariu destinal într‑o interpretare mitologizantă a
structurii eului dilematic: „Doi demoni au rămas în pulsul meu
dintotdeauna,/ stând la pândă, paralizanţi,/ orgoliul lucidităţii
trufaşe/ şi smerenia cea plină de nesiguranţă”.
Din
„vidul genuin al degustării de sine”, formulă ce traversează aproape
liturgic volumul, Rodica Marian decopertează multiple euri, multiple
scenarii thanatice, multiple chipuri şi identităţi, interogate şi
reflectate într‑un mozaic virtual infinit, în care ceea ce s‑ar fi putut
întâmpla şi ceea ce s‑ar mai putea actualiza contează. În Chipul şi
asemănarea, de pildă, citim: „Neştiind câte suflete moarte port în mine,
[…] În timp ce copilul ce‑ar fi putut fi al meu/ Mă trage de mânecă
indispus şi obtuz/ Iar cineva păşeşte în locul meu”, în vreme ce o
poezie precum Fericita moarte, altă Mnemozină se construieşte pe
sugestia pluralităţii identitare: „fiinţele ce‑mi locuiesc astăzi
chipul”. Efemeritatea intrinsecă din Ferma de fluturi se răsfrânge
netraumatic şi asupra eurilor diurne, fie ele reţinute de memorie, fie
doar potenţiale: „Oricât de vrăjmaşe şi necunoscute,/ Nu mă tem de
niciunul dintre eu‑rile mele,/ Nici de cele văzute ori de cele
nevăzute,/ Nici de cele auzite sau neauzite,/ De nimic din cele pipăite
ori încă nepipăite”.
Nici spectrul
finitudinii, nici „nemiloasa” memorie nu reuşesc să spulbere seninătatea
supraordonată a (auto)reflexivităţii lirice din O sută şi una de
poezii, asigurată recurent de „dragostea şi răbdarea îndelungă/ din
lumea aceasta şi din cealaltă” (Cuib de lăstuni) şi, în mod excepţional,
de „extrema generozitate de a nu te lăsa iubit/ Şi a lăsa iubirea să
treacă dincolo de tine” (Biblioteca lui Confucius). O adevărată lecţie
de seninătate înţeleaptă se etalează în Mărturia vieţii, unde senectutea
şi fericirea intră într‑un polisemantism ebraic armonios: „…ştiu mai
bine cei ce vorbesc ebraica/ de ce folosesc acelaşi cuvânt pentru
bătrâneţe şi fericire.// Nimic nu mă sperie cu adevărat, nimic din tot
ce‑i frică omenească (parcă n‑ai fi om, mi se zice mereu),/ Poate numai
neîmplinirea din împlinire”.
Multe
dintre poemele volumului par traversate de un suflu orfic hibridizat. În
Departe sunt de tine, Doamne!, poem în care intuiţia sacralităţii
găseşte multiple ancore spirituale, versuri precum „Cele nouă luni în
care‑am crescut moartea,/ Moartea din mine peste cele nouă morţi ale ei”
se alătură unei acute nevoi de enthousiasmos, de locuire a fiinţei de
către o divinitate manifestă, identificată într‑un poem precum
Autoportret, drept „zeul statornic din mine” – „Tu, Doamne, te‑ai
milostivit să trăieşti în mine […] Şi‑acum semnele tale, Doamne,
neaşteptate,/ Coboară în mine, din mine” –, căreia i se adaugă credinţa
ce coboară pe linie maternă. Fiecare emergenţă lirică a figurii materne
din poezia Rodicăi Marian se produce într‑un perimetru de spiritualitate
accentuată, menit să amortizeze, măcar vremelnic, necredinţa şi
îndoiala. Într‑un mod corelativ, dialogul continuu cu sine înregistrează
afirmarea „fiinţei de lumină” şi posibilitatea activării sâmburelui de
sacralitate închis în materialitatea opacă. Poeta o face mai întâi,
timid şi interogativ, în Cornişa cerului – „Poate că sunt – cu adevărat –
fiica ta, Cerule,/ Fiindcă şi azi pot merge, firesc, pe Calea de lumină
a mării” –, apoi, programatic, în Mi‑ar plăcea, poem ale cărui prime
versuri par a configura un program nu numai liric, ci şi existenţial,
reactualizat în versiuni şi permutări în întreaga antologie – „Mi‑ar
plăcea să fiu fiica unei lumini amare/ Să mă adâncesc cu şerpuită putere
în soarele ceruit/ De o lăuză amiază, precum uriaşi copaci se unesc/ Cu
zidurile şi statuile templelor de lângă Angkor Wat/ Să mă împotmolesc
într‑o vâscoasă căutare de sine/ Prin mituri şi ritualuri pierdute”.
Uneori,
în O sută şi una de poezii, lumina este substituită de varii grade de
întunecare, acompaniată fiind de stadiile unei credinţe în mod rafinat
contextualizate interogativ şi marcate de proximitate thanatică.
Miturile şi riturile din spaţiile pe care Rodica Marian le‑a străbătut
cu pasul sau cu imaginaţia se ramifică arborescent în zeci de imagini
lirice remarcabile, de parcă poeta s‑ar ipostazia pe sine în infinita
fragmentaritate a lumii pe care o întâlneşte în cale. Nu replieri
retroactivante sau regresii avem în poezia Rodicăi Marian, ci o continuă
foame de noi şi noi spaţii spirituale, datorită căreia putem vorbi de
un psihism cosmopolit eminamente afirmativ.
Constantina Raveca Buleu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu