,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)
Dialog cu Alexandru Ruja: „Critica literară reprezintă o înaltă magistratură”
– Stimate domnule Profesor Alexandru Ruja, împliniți anul acesta 75 de ani. Cum vă simțiți la această vârstă? Care este starea unui om la 75 de ani?Văd că la această vârstă sunteți încă deosebit de activ, urmăriți aparițiile editoriale, scrieți cărți, colaborați la reviste.
– Nu pot răspunde altfel decât printr-o comparație cu o vârstă prin care am trecut deja. Deci, nu mă simt nici mai rău, dar, evident, nici mai bine ca la 70 de ani, spre exemplu. Dacă cineva ar spune că la 75 de ani organismul său nu-i dă din când în când semnale că există și că trebuie să te mai întorci spre el la diverse intervale pentru a-i evalua starea, nu l-aș crede. Spun, deci, că primesc, din când în când, semnale de la propriu-mi corp, care mă atenționează. Dar nu este nimic grav. Pot spune chiar că este bine. Citesc, scriu, rămân într-o stare activă, fiind convins că lipsa de activitate, moleșeala, tendința spre letargie pavează încet dar sigur drumul spre boală.
– Am o nedumerire pe care aș dori să o clarificăm. Știu că v-ați născut în Banat, dar ați făcut școala în altă parte. Nu ați copilărit aici, în Banat?
– Într-adevăr m-am născut în Banat, la Pădureni (atunci județul Timiș-Torontal), în câmpia bănățeană, dar am copilărit în spațiul ardelean, tot într-o zonă de câmpie, atât de plastic evocată de Slavici în Pădureanca, sau filtrată liric de Ștefan Aug. Doinaș într-o parte a poeziei sale, dar mai ales în Impresii din copilărie. Tatăl meu lucra la Herghelia Pădureni încă înainte de a pleca în război, așa se face că m-am născut aici. Nu am însă memoria acelor locuri, fiindcă părinții mei s-au mutat în comuna Șimand (de unde era mama), după încheierea războiului și revenirea tatălui meu acasă, când eu nu împlinisem nici doi ani. Știu despre aceste locuri din povestirile surorilor mele mai mari. Când eu le-am vizitat, nu mai era celebra herghelie, unde se creșteau cai de rasa Nonius, o herghelie de renume nu doar în țară, ci și în Europa.
– Deci ați copilărit în altă parte. Cum a fost copilăria dumneavoastră, ce vă amintiți?
– Ca orice copilărie, ca o vârstă care rămâne frumoasă în amintire, deși am trăit vremuri grele, vremurile de după război. În general, copiii resimt mai puțin greutățile, sacrificiul este al părinților. Am copilărit, spuneam, în Șimand, un sat de câmpie, și în mintea mea peisajul feeric a rămas cel campestru. Pentru mine, câmpia rămâne spațiu matricial, imbold spre gândirea fără îngrădire, spre curajul de a depăși limitele. Zariștea câmpiei era un fel de zariște cosmică. Și, desigur, câmpia este ceea ce știu toți, adică întinderea și bogăția holdelor, numai că un om al câmpiei soarbe și nu doar vede unduirea lanului de grâu, simte, nu doar aude foșnetul lanului de porumb. Cine nu a călcat dimineața desculț pe iarba înrourată, cine nu a umblat desculț pe miriștea proaspătă după seceriș, cine nu și-a trecut prin palme proaspetele boabe de grâu direct la treierat în „arie”, cine nu a ascultat niciodată cântecul roților de căruță plecând/venind la/de la câmp, cine nu s-a lăsat sedus de jocul copiilor pe ulițele satului, acela cu greu va înțelege acei ani de copilărie și acel fel de copilărie. Dar copilăria mea fost și a tragediei satului, cu distrugerea țăranului prin colectivizare. Masacrul cailor a devenit simbolul poetic al tragediei.
– Și tot din copilărie ați deprins interesul pentru lectură, pentru citit. Cum, de unde aveați cărți? Ce ați citit?
– S-a întâmplat mai ales din clasa a VI-a. Nu știu prin ce minune, dar exista o nesperat de bună, pentru acele vremuri, bibliotecă a comunei și un bibliotecar autodidact, bun cunoscător al cărților. Citeam mai ales proză de acțiune, proză istorică sau de aventuri. Nu mă speria dimensiunea cărții, dacă era incitantă și te ținea mereu prizat pe acțiune. Așa se face că am citit la acea vârstă romanul lui Sadoveanu, Frații Jderi, și Răscoala de Rebreanu. Și romanele lui Jules Verne, mai ales Douăzeci de mii de leghe sub mări sau Cinci săptămâni în balon. Îmi zdruncinau și îmi hiperbolizau imaginația basmele din colecția lui Ispirescu. De abia mai târziu mi-am dat seama ce important a fost pentru mine să încep lectura de la această vârstă, ce valoare formativă are lectura cărților. Cred că unui copil nu trebuie să-i dai cărți de top, ci cărți care să-i deschidă apetitul pentru lectură, să-i formeze deprinderea, interesul și dorința de a citi. Apoi vin și celelalte. În adolescența liceană am continuat, dar am și dezvoltat lectura, evident cu alte și alte cărți, unele din ceea ce s-a numit „lectura obligatorie” din liceu (și care cred că mai există sau ar fi bine să existe).
– Probabil că acestea s-au repercutat, mai târziu, în formația dumneavoastră de critic literar. De când faceți critică literară? Când ați scris primele texte?
– Primele exerciții critice sunt din perioada studenției, de la Cenaclul studențesc „Pavel Dan”.
– Cenaclu între ai cărui fondatori vă numărați.
– Da, este adevărat, dar înființarea cenaclului nu a fost ceva prestabilit, ci el s-a născut din dorința tinerilor studenți de atunci de a se întâlni undeva pentru a citi din creațiile lor, pentru a le împărtăși colegilor, pentru a afla opinia acestora. Casa de Cultură a Studenților din Timișoara a oferit un asemenea loc, iar întâlnirile săptămânale au devenit o regulă. Numele de „Pavel Dan” a fost propus de prozatorul Ion Arieșanu, acceptat de cenacliști și, uite cum un nume s-a transformat în renume, fiindcă de la perioada de început a generației noastre au venit alte și alte generații, iar Cenaclul „Pavel Dan” se poate mândri cu o performanță unică și care nu cred că va mai fi atinsă – este cel mai longeviv cenaclu studențesc din țară. La cenaclu se obișnuia să se prezinte un text critic despre poezia sau proza citită. Eu am scris multe asemenea texte, care sunt și primele exerciții de critică literară. Era un fel de critică de întâmpinare; primeai, cu un anumit timp înainte, lucrarea în proză sau grupajul de poezie și trebuia să scrii o recenzie, pe care o prezentai în cenaclu și care era și ea supusă dezbaterii critice (într-un articol despre începuturile cenaclului, publicat în revista „Forum studențesc” – 1979 – am menționat câteva dintre aceste texte). A fost un exercițiu care m-a ajutat mult pentru a ajunge la textele de critică, prima dată recenzii, publicate în revista „Orizont”, unde am debutat tot în anii studenției.
– Deci, debutul în presa literară a fost în revista „Orizont”. Cum s-a produs debutul editorial?
– La mai mult de un deceniu după încheierea studiilor universitare. Să debutezi editorial, mai ales cu un volum de critică literară era foarte greu în acel timp. Ca orice tânăr, îmi fixasem și eu un timp al debutului, pe care-l vedeam în jurul vârstei de treizeci de ani, cred că nici devreme, dar nici târziu pentru un critic. Aveam volumul pregătit, dar nu a fost să fie – amânări, tergiversări, motivații de tot felul. I-am dat personal propunerea făcută editurii, pentru volumul intitulat Valori lirice actuale, poetului Al. Jebeleanu, care era redactor-șef al editurii (în noiembrie 1973). Dar mai avea și el alți… șefi. Abia în 1977, Editura Facla a acceptat contractul pentru editarea volumului Valori lirice actuale, volum care era predat (Contractul nr. 291 din 23 februarie 1977; pe care eu l-am primit pentru semnare abia în 22 aprilie 1977). A fost și anul când am fost invitat și am participat la primul Colocviu național de critică și istorie literară (după câte știu, a fost și singurul de acest fel), desfășurat la București (15-16 decembrie 1977). Volumul putea să apară în acel an, fiind de mult în editură, unde a fost citit, analizat, acceptat, contractul era semnat etc. Dar nu a fost să fie… Se găseau fel de fel de modalități pentru a întârzia apariția unei cărți. Eu nu știam la acea dată (cred că nici un debutant nu știa) că volumul se mai dă pentru lectură unor persoane, în vederea așa-numitor „referate externe”, de aceea se și cereau mai multe exemplare dactilografiate (nu știu a cui a fost această idee sinistră, nici nu știu dacă era obligatorie sau era o modalitate prin care editurile puteau amâna publicarea, puteau „trage de timp”). Cert este (lucrul acesta l-am aflat mai târziu) că volumul a fost dat pentru referat extern criticului literar Mihai Gafița. În tragedia produsă de cutremurul din martie 1977 a pierit Mihai Gafița (care a locuit în blocul de pe strada Colonadelor, în București), s-a distrus biblioteca acestuia și, evident, și volumul meu. Din nou amânări, redactilografiere pentru a se da pentru alte referate etc. După un referat făcut de criticul Nicolae Ciobanu, cartea a intrat în procesul de editare, proces lungit foarte mult, în așa fel încât volumul a apărut de abia în 1979. Volumul Valori lirice actuale a avut această odisee și așa se face că am debutat la 35 de ani și nu la 30 de ani cum mi-aș fi dorit. Mă uit câteodată la acest volum, apărut în seria de Critică și istorie literară a Editurii Facla, și, când văd tirajul cărților de critică și istorie literară de azi, rămân încă uimit de tirajul cărții: 3350+90. Și am o mică satisfacție, în ciuda amânărilor de ani pentru apariția cărții; în căsuța tehnică scrie: Bun de tipar, 18.07.1979. Este exact data când am împlinit 35 de ani, pentru că sunt născut pe 18 iulie 1944 (deși în acte este consemnat 20 iulie, care este data declarării la Primărie, ce să-i faci? erau zile de război). Desigur este o întâmplare că s-a dat bun de tipar exact în acea dată, dar care în timp are o anume semnificație, fie și sentimentală…
– Cartea de debut este într-un fel o panoramă asupra poeziei, prin scriitori reprezentativi la nivel național. Ați fost, însă, preocupat mult de literatura din spațiul banatic, din vestul țării, cuprinsă în cele două volume intitulate „Parte din întreg”. Ați publicat, totuși, destul de târziu primul volum din „Parte din întreg” față de anul debutului editorial. De ce?
– Am scris mult despre scriitorii din această parte de țară, le-am urmărit în timp activitatea, am în biblioteca mea aproape toate volumele lor. Am scris despre scriitorii marginalizați, adică scriitorii din margine (nu din centru), din zonă, din provincie, din regiune. Pe mulți dintre ei nu-i cunoșteam personal, fapt care, până la urmă, a fost benefic. Dar aveam și am convingerea că valoarea o dă opera și nu locul unde trăiește scriitorul, faptul că este în/ sau mai aproape de centru; iar fără parte nu poate exista centrul. Cuprinderea în cărți de sinteză a literaturii din diverse părți ale țării nu alterează întregul literaturii, dimpotrivă, îl nuanțează. Cercetările de acest tip sunt nu numai necesare, dar se vor impune ca necesitate, în condițiile în care informația la nivel global va fi tot mai dificil de gestionat, va fi tot mai greu ca la nivelul întregului să alegi, să discerni valoarea.
Aveți dreptate, este cam lung timpul de la debut (1979) până la a doua carte – Parte din întreg (1994). Dar își are și această carte odiseea ei. Înainte de ’89, mereu am avut câte un obstacol în publicarea cărților. Primul volum Parte din întreg a fost predat Editurii Facla în noiembrie 1987 (înregistrat cu nr. 1633/17 nov. 1987). Cartea a fost inclusă în planul editurii pe anul 1988 (secțiunea „Critică, teorie și istorie literară”, poziția 59, p. 27), citită în editură, lucrată pentru tipar. În februarie 1988, când m-am prezentat la editură pentru a lua ultima parte din dactilogramă pentru eventuale corecturi și completări, mi s-a comunicat că volumul a fost scos din plan, deci nu poate fi publicat. Cum nu s-a precizat niciun motiv al interzicerii apariției (cei din editură mi-au spus că nu cunosc motivele), ci doar că s-a dispus scoaterea din planul editorial, m-am adresat cu un memoriu către Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cum se numea organismul central care avea o direcție ce se ocupa de edituri, chiar vicepreședintelui acestui Consiliu (trimis în 16 martie 1988). Răspunsul a venit destul de repede (nr. 129/31.III.1988) într-o formulare seacă, în cunoscutul limbaj de lemn, cu aroganță („editurile noastre”!, probabil le considerau proprietate), fără legătură cu ceea ce am cerut și, bineînțeles, semnat nu de Dulea (celui căruia i-am adresat memoriul), ci de un director general. Povestea aceasta fiind deja istorie, redau textul răspunsului: „Editurile noastre sînt interesate să publice sinteze de critică și istorie literară referitoare la fenomenul literar românesc în ansamblul său și nu analize pe zone geografice, care, oricât de interesante ar fi, oferă o imagine fragmentară asupra amplei dezvoltări a spiritualității noi, socialiste. În consecință, vă sfătuim să revedeți lucrarea și să o orientați spre un domeniu tematic de interes general privind fenomenul literar actual.” Un asemenea răspuns echivala cu o respingere clară a cărții, așa cum am conceput-o și am realizat-o eu, iar volumul nu a mai putut să apară înainte de ’89. Nu am vrut să schimb structura cărții și așa se face că a apărut mai târziu (1994), când am putut să o public așa cum am conceput-o și structurat-o eu, nu cum doreau alții.
– Al doilea volum a apărut în 1999, întreb din nou, nu este distanța prea mare?
– Nu cred că de data aceasta este prea mare intervalul de timp; o sinteză critică trebuie să aibă în vedere un anumit timp de apariții editoriale pe care le comentează, pentru a putea fixa profilurile scriitorilor. Am lucrat la volumul doi în paralel cu teza de doctorat, care este o monografie a vieții și operei poetului Aron Cotruș. La data apariției monografiei era un poet ca și necunoscut pentru creația sa din exil, pe care am publicat-o pentru prima dată în țară. Revenind la Parte din întreg, cele două volume, apărute împreună cu alte secțiuni din diverse cărți ale mele (spre exemplu, Literatura spațiilor marginale din volumul Printre cărți sau secțiunea Labirint critic din volumele Lecturi – Cărți – Zile și Confluențe critice), formează o adevărată istorie a literaturii române din vestul țării, care va trebui publicată integral cândva.
– De fapt, tot o lucrare despre literatura din vestul țării este și „Dicționar al Scriitorilor din Banat”, a cărui concepție și coordonare generală vă aparține.
– Într-adevăr, Dicționar al scriitorilor din Banat este primul dicționar critic de tip enciclopedic despre scriitorii din Banat. În general, lucrările de lexicografie literară surprind literatura din Banat în sistem bibliografic, fără comentarea operei scriitorilor. Acest Dicționar nu este unul bio-bibliografic, ci unul critic de tip enciclopedic, deci cuprinde și texte de evaluare critică a operei scriitorilor, pe lângă datele biografice și bibliografia operei. Istoric, Banatul este o zonă de vibrație a multi- și interculturalității, a multilingvismului, aici au creat/creează oameni de cultură, scriitori români, germani, sârbi, slovaci, bulgari ș.a. În decursul istoriei sunt consemnați și cronicari turci. Banatul este un spațiu marginal, dar cu mare vechime culturală, care mereu a păstrat și a cultivat spiritul european. Dacă este vorba de vechime, aș aminti, spre exemplu, că Pelbartus de Timișoara a fost contemporan cu Copernic și Leonardo da Vinci. Pentru a surprinde literatura din Banat în toată această complexitate era necesară o investigare amplă, făcută cu profesionalism și pe baze științifice. Așa s-a născut ideea realizării acestui Dicționar enciclopedic, care are o cuprindere largă, cu multe date și informații inedite.
Lucrarea s-a realizat printr-o cercetare de nivel academic, cu un colectiv de specialiști, competenți și pasionați (au fost cooptați și studenți de la nivel masteral și doctoral, pentru un anumit nivel al cercetării), în principal de la Universitatea de Vest din Timișoara (dar și de la alte universități) în colaborare cu Institut für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde din Tübingen (Germania) / Institutul pentru Cultura și Civilizația Șvabilor Dunăreni (dar și cercetători de la alte institute din Germania). Dicționarul s-a bucurat de o primire favorabilă, a fost solicitat de mari biblioteci din țară și din Europa, unde, de fapt, se găsește acum. El este folosit ca sursă bibliografică importantă pentru alte lucrări de lexicografie istorico-literară, de cele mai multe ori citat corect, alteori doar amintit sau chiar necitat, dar folosindu-se informațiile.
Ca un exemplu de apreciere a valorii acestei lucrări, între altele, aș aminti că în anul 2006, în luna martie, la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig (Lepziger Buchmesse), manifestările de la Standul României au fost deschise prin prezentarea Dicționarului. În fața unui public interesat – scriitori, editori, studenți de la Universitatea din Leipzig – Institut für Romanistik, cititori de diverse categorii – am prezentat Dicționarul împreună cu criticul și istoricul literar Horst Fassel.
– Pe linia acestor lucrări de anvergură, importante, care rămân momente memorabile de cultură, se înscriu și edițiile pe care le-ați realizat. Știu că este o muncă dificilă, de ce, totuși, v-ați apucat de această muncă? Ce înseamnă și ce reprezintă, de fapt, edițiile?
– Alături de monografiile dedicate unui scriitor, edițiile critice sunt monumentele literare cele mai importante pentru un scriitor. O literatură fără ediții critice este o literatură anemiată, ca să nu zic mutilată în dimensiunile ei fundamentale. Prin edițiile critice se tezaurizează întreaga operă a scriitorului, cu variante, cu comentarii, cu precizarea revistei unde a fost publicată pentru prima dată poezia, spre exemplu, prin consultarea manuscriselor dacă există, prin compararea textelor din reviste cu textul final publicat de scriitor în volum etc. O ediție critică prezintă tot ceea ce este legat de opera unui scriitor. Munca la o ediție critică presupune competență filologică, calități de critic și de istoric literar, abilități de comparatist, deprinderi de hermeneut, talent de creator, cunoștințe de editor, capacitate de descifrare a manuscriselor, familiarizare cu cercetarea arhivelor și a colecțiilor de reviste, pasiune și tenacitate. În timp ce multe țări europene au ediții critice integrale pentru scriitorii lor reprezentativi, noi suntem mult în urmă cu edițiile critice. Dar nu avem nici măcar ediții făcute după certe norme științifice, filologice, pentru cei mai importanți scriitori. În general se reproduc volumele într-o oarecare înșiruire, fără un aparat critic corespunzător și fără respectarea unui anumit standard filologic. O inițiativă recuperatorie, cu caracter de adevărat tezaur cultural național, este cea întreprinsă de acad. Eugen Simion prin colecția de Opere Fundamentale, de la Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă. Cărțile apar în condiții grafice deosebite, la fel cu cele din colecția Pléiade a Editurii Gallimard din Paris.
– Edițiile Ștefan Aug. Doinaș și Ioan Alexandru au apărut aici?
– Da, în colecția Opere Fundamentale, coordonată de acad. Eugen Simion.
– Știu că ați primit un premiu pentru ediție…
– Chiar două premii; anume, Premiul „Titu Maiorescu”, acordat de Academia Română, și Premiul „Perpessicius”, acordat de Muzeul Național al Literaturii Române pentru ediții critice, ambele premii pentru Ediția Ioan Alexandru – Opere.
– Puteți spune ceva despre concepție, mod de realizare, documentare?
– Documentarea pentru o ediție de asemenea anvergură (Ediția Ștefan Aug. Doinaș are peste două mii șase sute de pagini, iar Ediția Ioan Alexandru însumează trei mii două sute de pagini), ediție făcută pentru prima dată din opera unui scriitor, nu a fost deloc ușoară. În nota asupra ediției am menționat modul de realizare, volumele folosite ca text de bază, normele ortografice și lingvistice, modificările făcute etc. Nu am putut beneficia de cercetarea arhivei personale a celor doi scriitori, din motive diferite la fiecare, menționate în ediție. La fiecare dintre cei doi poeți, secțiunea numită cronologie, am conceput-o foarte extins, în așa fel încât să se constituie într-o adevărată micro-monografie. La Ștefan Aug. Doinaș, dificultatea realizării ediției din opera poetică este determinată și de faptul că poeziile migrează dintr-un volum în altul, de datarea dublă (uneori chiar triplă) – încât a fost dificil de stabilit care este forma poetică de bază –, de faptul că în antologii poetice apar poezii sau chiar cicluri, care nu se regăsesc în ediții princeps. Doinaș și-a lucrat și prelucrat mereu poeziile, căutând forma perfectă, rezolvarea artistică cea mai potrivită. Sper ca în cele două ediții cititorii să găsească ceea ce îi interesează din opera celor doi poeți importanți ai literaturii contemporane, dar și din viața și activitatea lor literară prin micro-monografiile existente.
– Știu că ați mai realizat o ediție, din opera poetului Aron Cotruș.
– Da, dar nu în colecția Opere Fundamentale.
– Unde apare? Cum ați realizat ediția, dat fiind faptul că poetul a trăit în exil până la sfârșitul vieții?
– În Editura Muzeul Literaturii Române. Ediția s-a făcut greu, dar s-a tipărit și mai greu. Nu mai reiau întregul traseu, am mai vorbit despre acest lucru; deși începută la Editura Minerva din București, cu primul volum apărut în 1992, al treilea volum a apărut abia în 2014. Am refăcut ediția, am restructurat-o în trei volume și, sper, să apară în acest an. Care au fost dificultățile la această ediție? în primul rând de documentare și de recuperare a operei. Poetul a fost interzis în țară, odată cu schimbarea de regim, a fost dat afară din postul de diplomat de la Madrid, a rămas în exil, unde a continuat, însă, să scrie. Să găsești opera scrisă în exil nu a fost ușor. Dar cum am început să mă documentez cu mult înainte de 1989 (voiam să realizez o lucrare de tipul Introducere în opera lui…, în seria cunoscută de la Editura Minerva, am și discutat la editură în acest sens), cu un anumit risc evident prin corespondența pe care am avut-o cu persoane din străinătate; am reușit ca nu la mult timp după ’89, în 1991, să public o ediție în două volume care, cu toate scăderile ei, cuprindea pentru prima dată în țară opera din exil. Am conceput-o, mai ales, ca o ediție de popularizare a operei poetului, de umplere a unui gol cultural. Am identificat în străinătate arhiva Aron Cotruș și am început munca pentru realizarea unei ediții după normele științifice, filologice. Bibliotecile din țară nu aveau nici măcar toate volumele lui Aron Cotruș publicate de la debut (1911) până în 1945 în țară, ca să nu mai vorbim de faptul că nu se găseau colecțiile cu toate revistele la care a colaborat poetul. De aceea spuneam că realizarea unei ediții complete, după norme filologice, nu este deloc o muncă facilă. Cât timp a fost atașatul de presă al Legației României de la Madrid, Aron Cotruș a cunoscut un mare număr de intelectuali spanioli, scriitori, critici și istorici literari, conducători de reviste, cadre didactice universitare, persoane din Real Academia Española. În studiul introductiv al ediției am dat numele câtorva. Despre opera sa poetică s-a scris în presa din Spania. Aron Cotruș a fost numit „un rumano español”, iar după publicarea volumului Poemas de Montserrat (scris direct în limba spaniolă/catalană) a fost integrat literaturii spaniole. Ediția cuprinde în secțiunea de receptare istorico-literară comentarii critice aparținând criticilor din România, dar și oamenilor de cultură spanioli sau scriitorilor români aflați în exil în diverse țări, în Italia, Germania sau Statele Unite ale Americii.
– Spuneați mai devreme că pentru realizarea unei ediții trebuie să ai calități de critic și istoric literar. Cărțile pe care le-ați publicat, de la „Ipostaze critice” sau „Printre cărți” până la „Rotonde critice” sau „Confluențe critice” – și nu le-am amintit pe toate – arată activitatea de critic literar pe care o desfășurați de un timp îndelungat. Ce înseamnă pentru dumneavoastră critica literară?
– Am mai afirmat acest lucru: critica literară reprezintă o înaltă magistratură. Aș numi, mai întâi, rolul valorizator, de așezare axiologică pe care îl are critica literară. Orice operă literară trecută prin filtrul critic se așază într-o anumită structură axiologică. Apoi, efectul de igienizare al spațiului literar. Necesar întotdeauna, dar cu atât mai necesar acum. După ani de penurie editorială, imediat după ’89, asistăm acum la o explozie a acestei producții editoriale, cu multe produse care nu pot fi numite nici măcar cărți, ci doar rezultate ale unei activități tipografice. Rostul criticii este de a găsi cartea în acest imens inform al producției editoriale. Critica literară nu poate comenta tot ce se tipărește; apoi, nu tot ce citește, criticul și comentează în scris; și neglijarea este un mod de selecție. Nu în ultimul rând, rolul criticii literare este de poziționare a scriitorului într-un sistem de valori. Literatura este, însă, un proces în mișcare, de cele mai multe ori de un dinamism care surprinde, iar criticul literar se află mereu în febra arzătoare a acestui proces, arde odată cu acesta, îi citește temperatura, îi ia mereu pulsul, îi urmărește direcția. Traseul hermeneutic aplicat cărților este un act de critică literară, dar și de așezare pe un drum al istoriei literare. Actul lecturii critice se transformă într-un act de valorizare critică și, apoi, de fixare în circuitul mai larg al istoriei literare. Deși apetitul pentru lectură s-a atenuat simțitor într-o lume a vitezei și a globalizării, nu cred în dispariția cărții, ci doar în modificarea/transformarea ei și, prin urmare, nici în dispariția dorinței și necesității pentru lectură. Într-o lume în care mișcarea și schimbarea în viteză au devenit factori esențiali, cartea se poate diversifica și modifica în diverse forme, de la cartea (încă) pe hârtie la cartea electronică și, deja, observăm aceste modificări. Dar, lectura și farmecul cărții vor rămâne. Pentru că poezia va modela încă mult timp sufletul omului, proza îl va purta printr-un nebănuit imaginar artistic, critica îl va ajuta să perceapă mai ușor și să înțeleagă literatura.
– Cum vedeți legătura între profesiunea didactică și activitatea de critic literar? Nu de puțin ori s-a susținut că, dacă n-ar fi chiar incompatibilă, ar fi nepotrivită, că profesorul nu ar manifesta suficientă libertate în activitatea de critic literar. Care este opinia dumneavoastră?
– În primul rând vreau să vă spun că profesiunea mea de bază, fundamentală, este aceea de profesor. A fost visul meu încă din adolescență. Iar prin studiile universitare m-am pregătit pentru profesiunea didactică. Și sunt profesor de la absolvirea Universității până astăzi. Cu excepția unei perioade de șase luni a stagiului militar (atunci acest stagiu era obligatoriu și se făcea după terminarea facultății), am lucrat numai și numai în învățământ. În învățământul de toate gradele (general-obligatoriu, liceal, universitar) și toate mediile (rural, urban). Această experiență de viață, cel puțin mie, mi-a folosit, adică activitatea cu elevii mici (de la sat), cu liceenii, apoi cu studenții, a fost formatoare. Când eu am terminat facultatea (1967), funcționa așa-numita „repartiție ministerială”. Toți absolvenții de Filologie din țară am fost adunați la București, s-a făcut o ierarhizare pe țară potrivit mediilor și fiecare și-a ales un post din cele publicate. Dar nu în orașe, acestea erau „închise”, lucru imposibil, cred, de înțeles astăzi pentru un tânăr. Așa se face că am fost repartizat într-un sat, Șiclău (atunci în regiunea Crișana), unde am funcționat până la desființarea regiunilor și înființarea județelor (1968), când m-am transferat la Liceul din Chișineu-Criș. După ’89, prin concurs, am devenit profesor la Liceul Pedagogic „Eftimie Murgu” din Timișoara, singurul liceu din Timișoara care a deschis ocuparea posturilor de limba și literatura română prin concurs pe bază de probe scrise. De aceea, spun că știu bine specificul activității cu elevii și cu studenții. M-am înțeles întotdeauna bine cu tinerii și prețuirea mea pentru ei este constantă. Eu nu împărtășesc deloc părerea negativă despre tineri, pe care o mai aud uneori. Tinerii sunt dornici de a ști, de a învăța, trebuie doar să le asiguri condițiile corespunzătoare, iar profesorul să le fie apropiat, să-i înțeleagă, să-i învețe, să-i ajute să crească și să se înalțe. O neîmplinire a elevului sau a studentului trebuie să și-o asume și profesorul său. Pentru că sensul adevărat al cuvântului elev, – aflăm de la Magistrul nostru, G.I.Tohăneanu (cf. Dicționar de imagini pierdute) – este tocmai acela de „ridicare”. Împrumutat din franceză (élève), este din aceeași familie cu elevá, elevat, elevare, elevație, elevator toate simbolizând ideea de ascensiune. Și toate au la bază verbul latinesc elevare, semnificând ridicarea. Ce altă activitate mai nobilă ar exista decât aceasta, de a ajuta la ridicarea cuiva, a unuia care mic fiind ca și copil/tânăr este ajutat în procesul de elevare, de ridicare intelectuală. Iar acest lucru îl face profesorul. De aceea munca profesorului este nobilă și inegalabilă ca importanță socială.
Revenind la întrebarea dumneavoastră privind așa-zisa incompatibilitate între activitatea de profesor și cea de critic literar, o consider, de departe, o falsă problemă. Exemplele oferite de istoria literaturii cred că sunt argumente indubitabile. Aproape toți marii critici au fost sau sunt și mari profesori: de la Titu Maiorescu la E. Lovinescu, de la G. Călinescu la Eugen Simion, de la Perpessicius la N. Manolescu, de la Ion Pop la Mircea Anghelescu, de la Mircea Muthu la Mircea Martin, și exemplele ar putea continua. Unii dintre ei au făcut mult timp chiar critică de întâmpinare și au realizat sinteze ale literaturii române (istorii) în același timp cu desfășurarea muncii de profesor. Eu mi-am scris toate cărțile în timp ce desfășuram și munca de profesor.
– Vă mulțumesc, Domnule Profesor.
Martie, 2019
Interviu realizat de Ioan DAVID
[Vatra, nr. 6-7/2019, pp. 7-9]
