Touch Me Not / Nu mă atinge-mă
Publicat în March 13, 2019 , 0 Comentarii
În 9 martie a avut loc la Cluj avanpremiera hibridului film-documentar Touch Me Not, primul lungmetraj al regizoarei Adina Pintilie, premiat în 2018 la Berlin cu Ursul de Aur. Filmul a fost urmat de un dialog cu publicul despre politicile corpului, care s-a extins până aproape de miezul nopții.
Dincolo de controversele pe care le-a stârnit, e un film simplu, cu cărțile pe față, despre (im)posibilitatea intimității, despre limitele și libertățile corpului și despre traumele care se interpun în spațiul dintre oameni. Laura (Laura Benson) este o femeie la vârsta a doua care încearcă să treacă peste blocajul emoțional care nu îi permite să se bucure de intimitate și sex. În vizitele dese la spital, unde este internat tatăl ei, Laura îi privește de la o oarecare distanță pe Tomas (Tómas Lemarquis) și Christian (Christian Bayerlein), două persoane atipice din punct de vedere corporal: Tomas nu mai are păr de la vârsta de 13 ani, iar Christian are o dizabilitate fizică severă. Spațiul steril, alb și cadrul close-up cu fața lui Christian, cu dantura sa extrem de proeminentă și saliva care i se prelinge din colțurile gurii, creează o senzație puternică, nevoia viscerală de a privi în altă parte. Cei doi fac parte dintr-un grup de terapie de intimitate pentru persoanele cu corpuri atipice, unde „toate emoțiile sunt binevenite”, iar Tomas va da imediat glas disconfortului pe care ar putea să îl simtă publicul. Aici este un punct-cheie al filmului, pentru că regia și montajul mizează pe acest disconfort, îl construiește pentru a-l detensiona și a-l înlocui treptat cu o tandrețe care vine în mod natural. Christian, care nu e actor, va vorbi deschis în film, dar și în conferințe, despre cum e să împărtășești spațiul intim, să faci sex și să trăiești cu un corp diferit (misfit, cum ar spune feminista Rosemarie Garland-Thomson sau, în spiritul filmului, different-abled).
Sigur, înțeleg de unde vine reticența, care nu are atât de a face cu filmul în sine, cât cu receptarea acestui tip de film considerat de nișă sau „de festival”: Adina Pintilie pare că bifează toate sensibilitățile unui juriu de film artistic, de la includerea unor persoane atipice într-un spațiu liber de prejudecăți, la tehnicile regizorale care țin de metafilm, dialogul rarefiat, lent, camera care survolează la început, în close-up extrem, peste un corp nud cu un penis flasc. Nimic însă nu apare în mod gratuit. Ca să vorbești despre intimitate fără să aluneci în clișeu, trebuie să aduci în prim-plan, cu o doză mare de curaj și autenticitate, acea intimitate nefiltrată de prejudecăți și norme, așa cum apare în complexitatea ei, de multe ori la limita dintre sexual și nonsexual, la limita dintre traumă și vindecare. Aici intervine bruiajul, de fapt. Nu doar că filmele mainstream evită să arate intimitatea dintre corpuri atipice, preferând să le ofere roluri comic-grotești, dar scenariile erotice de film se petrec de obicei după o rețetă clară, în care regia, jocul actorilor, decorul, mișcarea camerei și montajul îți spun exact cum să te simți, ce tip de relație trăiesc personajele și la ce să te aștepți de la ele. Touch Me Not îți spulberă așteptările și constituie un adevărat studiu despre diferitele fețe ale intimității.
Adina Pintilie nu se sfiește să folosească termenul „cercetare” vorbind despre Touch Me Not. Regizoarea experimentează la granița dintre ficțiune și documentar, cu un melanj de actori profesioniști și neprofesioniști care își „joacă” terapeutic traumele și vulnerabilitățile. Povestea de iubire eșuată dintre Tomas și Mona (Irmena Chichikova) e fictivă – a se observa că Mona nici nu preia numele actriței. În schimb, inhibiția Laurei, apropierea dintre Tomas și Christian în ședințele de terapie și relația dintre Christian și soția lui, Grit (Grit Uhlemann) sunt material de documentar și „pacienți” în experimentul Adinei Pintilie. În această căutare a autenticului, nu e surprinzător că Adina Pintilie alege să apară în propriul film, inițial în spatele unui ecran prin care comunică cu Laura, chestionându-și chiar procesul de cercetare („ce caut eu în dormitorul tău?”), apoi alegând să se pună în locul Laurei, cu propriul bagaj emoțional. Surprinzător e personajul Hanna (Hanna Hoffman), o femeie transgender a cărei viață pare desprinsă dintr-un film și care, așa cum am avut surpriza să aflu la dialogul de la Cluj, nu e ficțiune.
Calitatea de documentar și „terapie” nu putea veni fără provocări. Oricine știe câte ceva despre producția de film poate vedea cât de curajoasă e echipa din spatele filmului. De obicei, un film se planifică atent, definind precis fiecare cadru și linie de dialog în pre-producție, iar de aici o întreagă echipă mobilizează lumini, microfoane, lentile etc. Or, Touch Me Not trebuia să surprindă o doză mare de imprevizibil. Bianca Oana a vorbit, de exemplu, despre cum aproape tot sunetul a fost reconstituit în post-producție, pentru simplul motiv că nu știau dacă personajele urmau să se dezbrace sau nu, deci nu puteau purta lavaliere.
Dincolo de miza de a arăta intimitatea așa cum apare ea nefiltrată, dincolo de momentele tensionate, de momentele care îți provoacă senzații puternice și indefinite, filmul rămâne echilibrat, mai ușor de vizionat decât filmele noului val, cu momente de respiro și de umor, despre care s-a vorbit mai puțin. Laura tace în mare parte a filmului, însă atunci când învață să-și exprime furia se folosește de orice debușeu, de unde scena comică în care răcnește la niște câini care o latră pe stradă. Ședințele ei terapeutice nonconformiste nu sunt doar o încordare, ci sunt punctate de momente tandre, în care zâmbește complice. Dansul ei nud pe muzica de la Einstürzende Neubauten (Die Befindlichkeit des Landes e un refren recurent) e realmente o eliberare. Hanna e personajul cel mai relaxat, pe care aș putea să o ascult ore întregi vorbind despre muzică și apropierea dintre oameni. Christian, în ciuda impresiei „la prima vedere”, este o adevărată inspirație.
Touch Me Not e un film care trebuie văzut.
Va rula în cinematografe începând din 15 martie.
Sursă imagine: Toronto International Film Festival
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu