ZEIŢA DREPTĂŢII ( 2 )

Posted on 2 februarie 2014 by tcatineanu

ZEIŢA  DREPTĂŢII ( 2 )

Numele originar al Zeiţei este Themis, care înseamnă „Legea Naturii” Părinţii Zeiţei sunt Uranus şi Gaia, adică Cerul şi Pământul.. Intuiţia mitologică merge şi ajunge departe, întrucât Cerul şi Pământul sunt entităţi cosmologice, dar, în prelungire, sunt şi ontologice, virtual metafizice. În joc este pusă ideea de Lege şi de Ordine, asociată cu Legea. Cuvântul „themis” mai înseamnă şi „obicei” sau „tradiţie”, iar termenul mai larg care le cuprinde pe toate este „cutuma”.Cutuma are un caracter sicretic şi anonim, dar Zeiţa are un nume, Themis, iar cu acest nume ea iese din anonimat, luând însă cu sine Legea.

Aceasta înseamnă că Zeiţa are două funcţii de bază, una pe verticală şi alta pe orizontală. Fiică a Cerului şi a Pământului, Zeiţa Themis are înţelesurile înscrise în diapazonul acestui interval, care, pe verticală şi de Sus în Jos cuprinde treptele: Legea divină, Legea Naturii, Cutuma, care este Legea tradiţională, nescrisă. Ne putem mişca şi invers, adică de Jos în Sus, iar această mişcare trebuie să o facă şi Judecătorul , care, trecător fiind pe Pământ, stă şi trebuie să rămână în umbra eternă şi protectoare a Zeiţei . Iar pe orizontală, adică pe Pământ, Zeiţa face trecerea de la Cutumă la Legea juridică şi la Codul juridic. La romani, popor realist şi pragmatic, Themis devine Justiţia, iar Legislaţia romană are ceva din perenitatea vecină cu eternitatea, a Zeiţei..O mare parte dintre Legile Codului roman sunt valabile şi azi, unele dintre ele fiind intangibile, ca Sfera lui Parmenide.Chiar şi „Codul lui Napoleon” intră pe făgaşul Zeiţei, încât, de la romani la români, peste toate zig-zagurile istorice , există şi o coerenţă, una invizibilă în interior,  şi vizibilă doar în exterior, prin trădările ei. Zicem aici doar „romani” şi  „români”, pentru că nu ştim prea bine ce destin are Zeiţa la rromi.

Pentru a-i face profilul complet, trebuie să remarcăm Eşarfa cu care Zeiţa este legată la ochi. Zeiţa nu este nici oarbă şi nici chioară, ci vede chiar foarte bine.Numai că nu este vorba de ochiul exterior, adică de retină, ci de ochiul interior, care vede ceea ce retina nu vede. Chiar în acest înţeles spunea şi Eminescu : „Fiindcă ochiul, închis afară, înăuntru se deschide” Pot fi percepute doar efectele exterioare ale Legii, cele pozitive sau abaterile de la Lege, dar nu şi Legea, care este invizibilă pentru ochiul exterior, pentru retină. Observăm, însă, că Eşarfa nu acoperă şi urechile Zeiţei, şi pe bună dreptate. Mărturia faptelor petrecute, fie ele bune sau rele, o dau ochii, nu urechile. Martorul este chemat în faţa Judecătorului ca să spuă ce a văzut, nu ce a auzit. Cu siguranţă că zeiţa priveşte de Sus, cu un surâs ironic, aşa-numitele „informaţii din surse” O bună parte dintre aceste „informaţii” sunt din auzite. Şi aşa cum în folclor, textele orale, rostite sau cântate, trec „din gură în gură”, tot aşa , textele rostite, dar numai auzite, se propagă din auzire în auzire, dar nu până la asurzire, ci până la zvonuri şi mai departe  ca Zvonuri-Zvonistică. Zeiţa nu are urechi pentru zvonuri, ea bazându-se pe Ochiul interior, care este Unul, în timp ce ochii şi urechile fiziologice sunt câte două, de Stânga şi de Dreapta. Şi, dacă folosind ambii ochi exteriori, nu putem vedea esenţialul invizibil, atunci cum îl putem vedea cu un singur ochi, fie el de Stânga sau de Dreapta!?

Acum, dacă Balanţa este ţinută într-o mână, Spada este ţinută în a doua mână a Zeiţei. Spada reprezintă instrumentul Sancţiunii, al  pedepsirii celor vinovaţi. S-a obsevat că spada este ţinută cu tăişul în jos, ceea ce înseamnă că instrumentul Sancţiunii rămâne în stare potenţială, sau una virtuală, cum i se mi poate spune azi. Procurorul diabolic vede în spadă un instrument bun doar pentru „tăierea capului”, iar Avocatul diabolic vede doar spada cu tăişul în jos, ca pe un instrument doar virtual, deci pasiv. Aceasta pentru că  cei doi stau pe două poziţii opuse. Într-o schemă intuitivă, care pleacă de la Măsura lui Aristotel, Procurorul diabolic se află în Stânga, pe poziţia lui „prea puţin”, iar Avocatul diabolic se află în Dreapta, pe poziţia lui „prea mult” Astfel încât pentru Procurorul  cu pricina, Inculpatul nu are nici cel puţin o „moleculă” de Dreptate, în timp ce pentru Avocatul simetric opus, Inculpatul nu are doar destulă Dreptate ci chiar „prea multă Dreptate” Încât, Avocatul diabolic, subtil cum este, iniţiază chiar o plângere împotriva celor care l-au nedreptăţit pe Inculpatul său drag..Aici Zeiţa, ca şi Măsura lui Aristotel , se mişcă între cele două extreme, evitându-le pe ambele.Ea procedează doar gradual, folosind ambele instrumente, perfect corelate. Cu Balanţa dintr-o mână, ea măsoară gradul Vinovăţiei, iar cu Spada din cealaltă mână aplică, gradual şi proporţional, Sancţiunea meritată de Inculpat. Între echilibru şi dezechilibru, Cântarul poate avea diverse grade de înclinaţie, respectiv de declinaţie, iar Spada poate fi folosită pentru diverse operaţii de tăiere, de la tăierea unui deget, a unei urechi, sau scoaterea unui ochi (mincinos), până la „tăiera capului” netrebnic al Incupatului, care a săvârţşit „păcate de moarte”. Întreg acest diapazon de Sancţiuni este ilustrat temeinic de Istoria reală a Justiţiei.

Acum, pe „suprafaţa zbârcită”  a Pământului, Themis îmbracă roba Judeătorului, care poate fi El sau Ea (Dânsul sau Dânsa).În câteva dintre Statuile care i-au fost dedicate, la picioarele Zeiţei, fiind cuprinse în soclu, se află şi doi butuci, care pot fi folosiţi şi ca scaune. Înclinăm să credem că butucul din Stânga este al Procurorului diabolic, iar cel din dreapta este al Avocatului „fratern” Scaunele sunt libere, pentru că cei doi „Matadori”au fost trimişi de Zeiţă pe „suprafaţa zbârcită”a Pământului ca să-şi facă datoria. La întoarcere, urmează ca ei să îi relateze Zeiţei ce au făcut şi ce au văzut ei acolo, şi mai puţin ce au auzit.Ca şi Zeiţa , stăm şi noi în aşteptarea celor Doi “Matadori”