Poveste de Crăciun | Basmul straniu cu Ileana Cosânzeana, cules de Hașdeu dintr-un sat nemțean Cea mai scurtă zi din an este la sfârșitul lui decembrie. Imediat după aceea, ziua începe să crească, fenomen observat din vechime și care a generat numeroase povești despre nașterea unui nou Soare. Vineri, 27 decembrie 2019, 16:32 Solstițiul de iarnă este fixat în zilele noastre, pe 21 decembrie, dar în lumea arhaică era serbat în jur de 25 decembrie. Orientul Antic avea numeroase ritualuri dedicate unei zeițe, un fel de născătoare de lumină, iar ritualurile dedicate lui Mithra, unul dintre cei mai importanti zei precreștini, se țineau tot pe 25 decembrie. La Roma, ziua aceasta era dedicată soarelui învingător (Dies Solis Invicti Nati), fiind precedată de carnavalul Saturnaliilor (serbări ale schimbării). Și în spațiul nostru există indicii despre o zeitate feminină, celebrată la această dată, în timpurile tulburi ale secolului al III-lea – o domna (apelativ dat divinităților). Și cum miturile nu dispar, am început să caut urmele acestei zâne solstițiale, îngropată poate sub mormanele de simboluri ale timpului și ale degradării. Și-așa am ajuns iarăși la Consânzeana, care apare obsesiv și în cele mai variate contexte, de la basme la descântece și la colinde, ca zeiță astrală, născută în lumea morților, amestecată în treburile celor vii. Socotită zeitate lunară, descinsă din Sancta Diana și dintr-un alt prototip păgân (Vasile Pârvan, Eliade), își păstrează valențele și în creștinism. Apare asociată cu Sânzienele dar și cu Crăciunul, ca paznică a porților solstițiale. Chiar și numele ei seamănă cu un refren de descântec. Dintre multele basme am ales unul, cules de Hașdeu, în 1885, din satul Uscați, jud Neamț. Este de departe unul dintre cele mai stranii basme, căci Ileana Consânzeana apare aici ca stăpână peste un ținut luminos, de pe celălalt tărâm. Nimeni nu poate ajunge acolo, pentru că la hotare veghează această femeie, cu puteri supraomenești. Frumoasă și fragilă în mod curent, în caz de primejdie, se transformă într-un monstru. Mai precis, printr-o vrajă străveche, ia forma a trei femei gigantice și înaripate, dar la nevoie se putea multiplica la infinit. Oricine îndrăznea să calce hotarul era înghițit cu viteza fulgerului, iar în scurt timp, din ceafa uriașelor femei ieșeau oasele nefericiților. Din acest motiv, lângă hotar, se afla Valea Albă, numită așa din cauza oaselor care albeau locul. De această Consânzeană frumoasă și crudă s-a îndrăgostit Păjuroiul. Dar să nu vă închipuiți că era o pasăre de pradă, ci chiar împăratul tuturor păsărilor și stăpânul Timpului. El locuia într-un copac uriaș, care avea 12 ramuri, ca și cele 12 luni sau 12 spițe ale roții zodiacale. Vârful ajungea până la cer, pe fiecare frunză se ridicau palate și cetăți aurite. Iar copacul acesta se afla în mijlocul ținutului pe care-l păzea Consânzeana. “Erotocrit”, roman de secol 18, cu desene românești, printre puținele laice ale acelui veac Păjuroiul era un tip impozant, îmbrăcat cu haine scumpe, numai catifea și mătase, pantofi din piele fină, iar pe ciocul aurit îi strălucea o piatră de smarald. Și-avea o voce plăcută, ca foșnetul îndepărtatelor păduri. Însă Consânzeana iubea singurătatea de pe domeniul ei aproape pustiu, iar în afară de grija pentru apărarea hotarului, nu exista absolut nimic. Păjuroiul trecea cu eleganță pe deasupra ținutului, iar Ileana se prefăcea că nu-l vede. Nici măcar accidental nu i-a trimis vreo privire. Ea făcea pași fermi spre hotar, iar părul auriu, risipit deasupra întregii moșii, răspândea acel parfum care distrugea liniștea galantului Păjuroi. El își foșnea penele în ritmul suspinelor, iar ea arunca la fiecare mișcare săgeți otrăvite, obligându-l să se refugieze în frunzișul copacului său. Nu avea nicio șansă, nu vedea sfârșitul acestei drame. Să nu-mi spuneți că nu țineți cu el, numai pentru că era Păjuroi! Avea o finețe în gesturi și un mod delicat de-a sta de vorbă cu tine, încât vă spun sigur că v-ar fi plăcut! Își făcuse obiceiul să privească din înălțime toate mișcările Consânzenei, numărând tacticos clipele, după cum i-o cerea misiunea. Iar observația și răbdarea sunt două virtuți meritorii, de la care decurg bucurii și o neprețuită răsplată. Într-o zi, Păjuroiul a făcut o descoperire care avea să-i schimbe destinul: și-a dat seama că toată îndrăzneala zânei înaripate venea de la un inel fermecat. Acesta o făcea puternică și lipsită de milă. Cum și-l punea pe deget, nu-i mai plăcea nimic în lume, nu mai iubea. Ca să n-o lungim inutil, Păjuroiul și-a întins aripile și-a zburat spre iatac, la ceasul amiezii, iar când ciocul său a atins inelul, Consânzeana a fost învăluită în ceața pasiunilor omenești. Iar cum hotarul n-a mai fost păzit cu nădejde, mulți eroi au plecat spre ținutul acelei lumi, pentru a o elibera pe stăpână. Încât putem spune că toate basmele despre Consânzeana s-au scris după-acea, după aventura ei cu acel Păjuroi care ține în ghearele lui Timpul.
Citeşte întreaga ştire: Poveste de Crăciun | Basmul straniu cu Ileana Cosânzeana, cules de Hașdeu dintr-un sat nemțean