Despre Dan Stanca - ANII FRIGULUI, Humanitas, 2017

Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Metamorfozele alchimizate

Metamorfozele alchimizate

Scris de Conte în Lecturi - Despre Cărți Din numărul: Nr. 10 / Octombrie 2019 23 octombrie 2019 0 10 Accesări

„Atlet al realismului ezoteric şi campion al tristeţilor metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian (şi eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar”…

Romanul lui Dan Stanca, Anii frigului (Humanitas, Bucureşti, 2017), pune în valoare un eclectism estetizant ce are drept fundament sinteza iniţiatică a epidermicului cotidian cu supramundaneitatea. Aparent cele mai insignifiante activităţi camuflează istorii personale pline de sensuri nebănuite. Principalul spaţiu în care au loc multiple evaziuni ideatice este reprezentat de o cvasibanală cârciumă. Flagelanta singurătate, cu valoare potenţială de piatră angulară, stă la originea irumperii unor personaje accentuat particularizate. Unul dintre acestea, Hector Noroaie, supus aneantizării într‑o circumstanţă conjugală toxică, ia contact cu extraordinarul unor anumite destine. Sandu Tudor, Domide Golgoţ sau Carolina Albescu reprezintă tot atâtea universuri emblematice. Una dintre accepţiunile cărţii este reprezentată de rezistenţa în faţa terorii istoriei, suprimare ideologică a elanului vital. Transfigurările revelatorii reprezintă o potenţială evadare din oprimanta condiţie umană. Pe acest fond, percutantele apropieri metafizice conferă romanului Anii frigului un farmec aparte.

Metamorfozele unor personaje, de‑a dreptul alchimizante, au drept scop accesarea stării evanescente, acolo unde materia este abolită. O prezenţă importantă a cărţii e Sandu Tudor, cunoscut poet, gazetar şi monah din perioada interbelică. Amalgamarea ipostazelor reale cu desfăşurările ficţionale construieşte o complexă imagine asupra lui Sandu Tudor, cunoscut şi sub numele de Anton de la Mânăstirea Antim şi Daniil de la Rarău. Dacă în „viaţa care se vieţuieşte”, cum spunea Mateiu, Sandu Tudor a fost căsătorit de trei ori, schimbarea paradigmei existenţiale intervenite odată cu monahismul prilejuieşte atitudini spirituale inedite, în orizontul transmutării. Apropierea traseelor existenţiale proprii lui Sandu Tudor şi sculptorului Dimitrie Golgoţ, legaţi de accentuate interogaţii, reprezintă o miză puternică. Ceea ce se petrece între ei pare a fi rodul unei legiferări suprasensibile. În cazul lui Hector Noroaie, suplicierea mundană este mai mult decât evidentă. O incompletitudine cu nuanţe maladive îi defineşte viaţa. Aici, totul se acordă cu stările inferioare, apropiate tipologiei unui om sfârşit. Dezirabilă evadare din contingenţa decepţionantă, accesarea teritoriilor fantastice e realizată cu notabilă ingeniozitate.

În romanul lui Dan Stanca, multiplicitatea biografiilor realizează de numeroase ori trecerea către fluiditatea transistoricităţii, acolo unde prevalează spiritualul. Sunt sondate datele nefericirii, pentru a translata apoi în direcţia amplelor transfigurări estetice. Problematica sensului vieţii e închinată zodiilor crepusculare. Glisare continuă, realitatea sau poate irealitatea anumitor personaje. Pe fondul aparent eclectic al acţiunii asistăm la etalarea întâlnirilor cu fior iniţiatic. Complexul fenomen al „Rugului Aprins” beneficiază de ataşante abordări. O particulară cheie misteriosofică îi corespunde personalităţii lui Sandu Tudor. Ne putem gândi că obişnuita hiperimaginaţie a lui Dan Stanca atinge în prezentul roman glacialitatea extincţiei, reprezentată la nivel istoric de flagelantul spaţiu concentraţionar comunist. Transgresarea realului şi accesarea luxuriantă a imaginarului posedă un vădit rol soteriologic. Iată un greu de uitat portret al autorului, realizat pe coperta IV a cărţii de inconfundabilul Dan C. Mihăilescu: „Atlet al realismului ezoteric şi campion al tristeţilor metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian (şi eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovăţiile năucitoare şi ispăşirile halucinante. Indiferent că‑i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guénonism, el alcătuieşte frenetic scenografii fantaste, şubrezite de ispite abisale, iniţieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii şi hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufleteşte cu lupta biblică din Vadul de la Peniel”.

Octavian Mihalcea