UNIREA ROMÂNILOR

Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Despre unii termeni referitori la Unire

Despre unii termeni referitori la Unire

Scris de Ioan-Aurel Pop în Istorie - Documente - Politică Din numărul: Nr. 10 / Octombrie 2019 23 octombrie 2019 0 5 Accesări

Numele oficial al noului stat era, la 1859, acela de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, ceea ce arată că Moldova era şi ea în prim-plan. După încheierea scurtei existenţe a Principatelor Unite, avem un stat numit România, cu un prinţ din Moldova şi cu o capitală din Ţara Românească…

Cu ocazia centenarului Marii Uniri s‑a vorbit şi s‑a scris mult – aşa cum era şi firesc – despre toate unirile noastre din trecut, mai ales că unirea actuală a românilor (în sens de coeziune îndreptată spre scopuri nobile) este ca şi inexistentă. În legătură cu Mihai Viteazul s‑a vehiculat şi ideea, care nu este chiar nouă, că atunci nu s‑ar fi petrecut o unire reală, pentru că domnul român ar fi fost un fel de condotier, năimit de unii şi de alţii. Au scris mulţi istorici, cu argumente solide, împotriva acestei interpretări, de aceea nu mai revin. Prin urmare, din perspectivă românească, termenii prezentării în manuale şi cărţi a acestui act de la 1599‑1601 nu trebuie să fie întâmplători şi nici inexacţi. De exemplu, este impropriu a se spune, din perspectiva românilor, „cucerirea” Transilvaniei de către Mihai Viteazul. Cuvântul cucerire se aplică, de regulă, atunci când se produc cotropiri, când un pământ, luat abuziv de la altul, nu are nicio legătură cu noul proprietar, socotit uzurpator. Or, în cazul acţiunii lui Mihai Viteazul este vorba despre o ţară care era majoritar românească din punct de vedere etnic şi confesional şi care fusese nucleul (sau unul dintre nucleele) etnogenezei româneşti. Transilvania nu era, sub aspect politic, românească, fiindcă nu era condusă de români, dar tocmai aceasta era nedreptatea pe care a vrut s‑o îndrepte Mihai Viteazul, împreună cu românii răsculaţi, „mânaţi de încrederea că au un principe din naţiunea lor” (după cum scrie un izvor maghiar de epocă). Cuvântul cucerire nu este, însă, adecvat, nici din perspectiva „Republicii Creştine” europene, în numele căreia a luptat Mihai Viteazul, înţeles prin tratate cu împăratul habsburgic (al Imperiului Romano‑German) să îndepărteze de la putere un principe care făcea în Ardeal politica Porţii Otomane. Luând puterea în Transilvania, în conivenţă cu liderii Creştinătăţii europene, principele român a alăturat Transilvania taberei antiotomane.

În cazul integrării Moldovei, din mai 1600, în blocul politic alcătuit de Mihai Viteazul lucrurile stau la fel. Nici termenul de alipire nu este tocmai potrivit pentru astfel de acte. Cuvântul alipire este unul popular, nu unul de specialitate, nefăcând parte din vocabularul istoric. În plus, uneori, termenul „alipire” are şi sens peiorativ. Astfel, cel mai potrivit termen pentru acţiunile întreprinse de Mihai Viteazul la nord şi la est de Carpaţi este acela de „unire”, inclusiv din perspectiva istorică a „duratei lungi”, care a făcut din principele Ţării Româneşti un erou naţional şi în sensul în care actul s‑a repetat în intervalul 1859‑1918. Mihai Viteazul nu avea de unde să ştie că a prefigurat România modernă şi nici că avea să devină erou naţional, însă noi ştim asta şi este legitim să marcăm întreprinderea sa în funcţie de valorile noastre.

Nici pentru ceea ce s‑a petrecut la 1859, terminologia românească în materie nu este clară pentru unii. Mulţi vorbesc despre „unirea Moldovei cu Ţara Românească” sau, mai grav, despre „alipirea Moldovei la Ţara Românească”. Formularea este complet greşită, deoarece la 1859 s‑au unit două state egale şi nu s‑a subordonat unul altuia. De altfel, numele oficial al noului stat era, la 1859, acela de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, ceea ce arată că Moldova era şi ea în prim-plan. După încheierea scurtei existenţe a Principatelor Unite, avem un stat numit România, cu un prinţ din Moldova şi cu o capitală din Ţara Românească. Nici a spune „unirea Moldovei şi Munteniei” nu este exact, fiindcă rămâne pe dinafară Oltenia, ca şi cum aceasta s‑ar fi situat în afara actului de la 1859. De altminteri, noţiunile de Ţara Românească şi de Muntenia nu sunt sinonime, deoarece Ţara Românească medievală a cuprins Muntenia, Oltenia, nordul gurilor Dunării şi, până la o vreme, Dobrogea sau părţi din aceasta. De aceea, este corect să spunem „unirea Moldovei şi Ţării Româneşti” sau „unirea Ţării Româneşti şi Moldovei”.

Scrisesem cândva – mai în glumă, mai în serios – că, dacă ne‑am lua după suprafaţă şi popu­laţie, la 1918 România s‑a unit cu provinciile istorice şi nu invers. Cu alte cuvinte, teritoriul şi oamenii veniţi prin deciziile istorice de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia în Vechiul Regat reprezentau mai mult decât avea România înainte de unire. Această constatare nu ne îndreptăţeşte, însă, să răsturnăm realitatea şi să spunem, de exemplu, că „la 1918 s‑a unit România cu Transilvania”. În 1918, nu este vorba despre egalitatea de la 1859, fiindcă nu s‑au unit ţări cu acelaşi statut, ci anumite provincii din state destrămate au decis să facă parte din statul independent numit România. Astfel, ca să parafrazăm o zicere celebră, la 1859, nu a mers muntele la Mahomed, ci a venit Mahomed la munte. Toate provinciile în cauză – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul – au venit, ca fiicele sau fiii, „în sânul maicii lor, România”, cum s‑a scris şi s‑a crezut atunci. În consecinţă, nici astăzi nu se cuvine să gândim sau să scriem altminteri. Mi‑a fost dat adesea să văd şi să ascult, în anii din urmă – chiar de la vocile cele mai autorizate ale statului român – formularea „unirea României cu Basarabia”. Să visăm, să dorim, să milităm pentru „unirea României cu Basarabia”! Dacă Basarabia ar fi nucleul întregii românităţi şi dacă centrul viitorului stat unit ar fi la răsărit de Prut, atunci, evident, România s‑ar putea uni cu Basarabia. Altminteri expresia nu are niciun sens şi derutează. De aceea, se cade să spunem „unirea Basarabiei cu România”, „unirea Bucovinei cu România” sau „unirea Transilvaniei cu România”.

Natural, aici s‑ar putea ridica cel puţin două feluri de obiecţii. Prima s‑ar putea referi la lipsa de importanţă a exprimării, fiindcă oamenii înţeleg oricum despre ce este vorba. În consecinţă, ideea este că nu trebuie să fim atât de tipicari, pentru că oamenii au capacitatea de a pătrunde până la esenţă. Nu este deloc aşa! Publicul are nevoie de preciziune, de claritate şi de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni dintre cei care o vorbesc facultativă în privinţa formei ei. A doua obiecţie, ar putea să fie de fond şi anume s‑ar referi la „naţionalismul” conţinut în unele dintre aceste precizări ale mele. Exemplu: dacă Mihai Viteazul a atacat cu oaste o ţară/ provincie şi a câştigat lupta, atunci înseamnă că a cucerit‑o sau dacă „batalioanele române au trecut Carpaţii”, în vara anului 1916, înseamnă că ele au fost trupe cuceritoare ale Transilvaniei. Felul acesta de gândire este nu doar incorect, sub masca de a fi „politic corect”, dar este şi fariseic şi restrictiv, iar unii îl doresc aplicat numai la români şi de către români. Istoria nu este matematică, ci viaţă trecută şi reconstituită (atât cât se poate). De aceea, rareori un eveniment sau un proces istoric este prezentat identic sau cu aceiaşi termeni în două istoriografii. Vă rog să aveţi curiozitatea şi să luaţi două manuale sau cărţi de istorie despre epoca lui Napoleon, una scrisă în Franţa şi cealaltă în Marea Britanie. Veţi constata uşor că termeni ca „agresiune”, „uzurpare”, „monstrul corsican” etc. lipsesc din varianta franceză, pe când în cea de dincolo de Canalul Mânecii abundă. De altminteri – altă curiozitate lingvistică, mai exact toponimică – englezii nu zic în ruptul capului „La Mer de la Manche” sau Marea Mânecii (ca francezii), ci „English Channel” sau „Canalul Englezesc”. Aţi auzit vreun francez să spună, în drum spre Anglia, a trecut prin „Canalul Englezesc”? Niciodată! La fel cu prima revoluţie americană, numită şi Războiul de Independenţă a Statelor Unite (1775‑1883): tonurile de prezentare, ca şi termenii folosiţi nu se află deloc – după circa 250 de ani de la eveniment – la unison în Anglia şi în SUA. Pentru americani revolta lor a fost legitimă şi a fost, în fapt, revoluţie, iar pentru englezi încă referirile cele mai numeroase au în centru o simplă revoltă a coloniilor contra metropolei, una nelegitimă şi care a trebuit, prin urmare, pedepsită. Fiecare continuă, în multe privinţe, cu punctul său de vedere şi nu are de gând să renunţe la el de dragul uniformizării istoriei. În acelaşi spirit, nici noi, românii, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că unii vorbesc despre „cucerirea Transilvaniei” de către Mihai Viteazul sau despre „smulgerea Basarabiei” din mâinile Rusiei – chipurile! – „mama sa ocrotitoare”. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică viaţa de odinioară a oamenilor. Şi atunci, în trecut, oamenii şi grupurile de oameni au avut păreri şi interpretări diferite. Nu există în istorie un singur adevăr universal valabil, ci adevăruri. De asemenea – cum toată lumea ştie – între popoare, naţiuni şi state – a existat mereu o competiţie, iar această competiţie continuă şi astăzi. Pentru români, unirea lor politică a fost legitimă şi ea nu poate fi pusă la îndoială, minimalizată sau tratată ambiguu, nici măcar la capitolul exprimare.

Ioan‑Aurel Pop