Zenovie Cârlugea: Octavian Doclin (Portal - Măiastra, Tg. - Jiu, iunie, aprilie, 2017)
OCTAVIAN DOCLIN –
Curat şi nebiruit
Urmărindu-i cu atenţie evoluţia literară, adică succesele, recunoaşterile, ezitările, revenirile spectaculoase, am realizat că Octavian Doclin (n. 17 februarie 1950, loc. Doclin, Caraş-Severin) ilustrează tipul sciitorului înzestrat de muze cu acel inepuizabil talent, aflat mereu în decantări vizionare şi în varii redefiniri ale poeticităţii.
Nimic nu a stat în calea afirmării sale, de la debutul din 1968 până azi reuşind să publice nu mai puţin de 28 de volume şi fiind răsplătit cu premii ale Uniunii Scriitorilor (al cărui membru este din 1982), al unor prestigioase festivaluri şi manifestări cultural-artistice, ba chiar cu ordine şi distincţii ale Statului român (Meritul Cultural în Grad de Cavaler, 2004).
Binecunoscut în viaţa cultural-artistică a Banatului, îndeosebi a Caraş-Severinului, poetul trăieşte la Reşiţa, unde împreună cu distinsa sa soţie, criticul literar şi traducătorul Ada D. Cruceanu, editează, sub egida Uniunii Scriitorilor, revista Reflex, cu un devotat profesionalism, publicaţie ce promovează, îndeosebi, fenomenul cultural bănăţean şi tradiţiile cultural-artistice şi istorice din această mirabilă parte de ţară (era să zic: „de frunce”!).
Într-un profil dedicat poetului Octavian Doclin în urmă cu mai bine de două decenii (în „Luceafărul”), remarcam efortul vizibil al acestui robust talent în structurarea lapidară a poemului scurt, în general acel „elogiu” adus „poemului scurt”. Ştiind, desigur, că răul cel mai mare al poeziei vine din verbiajul nestrunit, din retorismul fad, din locvacitatea sterilă, poetul şi-a asumat un program al esenţializării, conturându-şi de timpuriu acele structuri ale imaginarului şi acele toposuri referenţiale pentru o mitologie lirică distinctă şi plină de freamăt imagistic.
Un volum din 1993 apărut la Editura „Hestia” din Timişoara poartă un titlu destul de grăitor: În apărarea poemului scurt, altul Agresiunea literei pe hârtie (1996), pentru ca în 1999 să apară Poemele dinaintea tăcerii…
În viaţa poetului a existat – şi e bine s-o spunem – chiar un moment de conflict cu sine, de cumpănă a conştiinţei scriitoriceşti, de criză, peste care cu bine-cu rău s-a trecut, după care poezia şi-a recăpătat forţa expresivă, a ieşit mai limpede, a renăscut ca Fenixul din propria-i mistuire lăuntrică… Rod al acestei noi răsăriri îl constituie trilogia Pârgă (I-III, 2004-2006).
Dar, cum „etapele” sunt chiar necesare în viaţa unui scriitor, cu atât mai mult a unui poet, O. Doclin a avut suficient har de a rămâne el însuşi dincolo de toate provocările scrisului şi ale vremii. Replierile au fost de fiecare dată salutate de confraţi cu simpatie şi încredere, iar poetul a înţeles să-şi „recapituleze” periodic creaţia. Astfel, au apărut, începând din 1991, câteva antologii ce merită a fi amintite: Ceasul de apă (1991), Climă temperat continentală. Poeme / Temperate Continental Climate. Poems (1995), 47 Poeme despre Viaţă, Dragoste şi Moarte / 47 Poems about Life, Love and Death (1998), 55 de poeme (2005), Pârga / Seriavane, în lb. bulgară (2006), Metafore gândite-n stil pentru când voi fi copil (ed. a treia, trad. în lb. engleză de Ada D. Cruceanu).
Să amintim că, la debutul său din 1979 cu „Nelinişte purpurei”, dl Gheorghe Grigurcu a intuit exact ceea ce s-a întâmplat cu scriitorul. Era un diagnostic critic exact care surprindea, încă de la început, condensarea lacrimală şi esenţialitatea, transcrierea lapidară a acestui lirism:
„Evident, n-am putea prevedea evoluţia unui tânăr poet. Dar tot atât de evident e că ne aflăm acum în faţa unui debut nu de toate zilele, pe care se cuvine a-l saluta ca atare. Idealul ce-l animă timpuriu e condensarea, lacrimă a formei. Există în versurile lui Octavian Doclin o aspiraţie spre esenţă, spre enigma formală a acesteia, cristalul, care ni se pare cea mai de preţ a lor făgăduinţă.” (Coperta IV).
Au rmat acestei neliniştite „purpure”: Fiinţa tainei (1981), Muntele şi Iluzia (1984), Curat şi nebiruit (1986), Cu gândul la metaforă (1989)… – fiind de observat o constantă esenţializare şi o expresivitate autentică, a unui lirism uşor recognoscibil în datele sale particulare.
Poetul s-a bucurat de aprecierile confraţilor, care au încercat să surprindă identitatea acestei poezii, locul ei în cadrul „promoţiei ’70”, în general acea poetică „docliniană” cristalizată, evidenţiată şi confirmată valoric.
Au girat apariţiile editoriale ale poetului, scriind prefeţe sau recomandări cât mai exacte: Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Cornel Ungureanu, Gh. Jurma, Lucian Alexiu, Al. Cistelecan, Mircea Ciobanu, Geo Vasile, Ion Marin Almăjan, Cornelia Ştefanache, Ela Iakob, Ion Cocora, Mircea Martin, Margarita Kovalenko ş.a.
De aici şi o bună primire critică în presa culturală, poetul fiind prezent cu grupaje lirice şi publicistică în diferite publicaţii.
Recent, în editura „Anthropos” au văzut lumina tiparului alte două volume de versuri semnate de O. Doclin: Urna cerului (2008) şi antologia româno-germană cu un titlu de zile mari: Golf în retragere / Golf im Ruckzug, însumând 55 de poezii. Antologia cronologică este alcătuită de Ada D. Cruceanu, traducătorul textelor în germană fiind nu altcineva decât poetul Hans Dama, cercetător la Institutul de romanistică al Universităţii din Viena, originar din Sânicolaul Mare (colaborator în câteva rânduri şi al revistei noastre, cu pagini întregi de poezii).
Antologia de faţă selectează texte din 22 de volume, de la debut până în 2005, reuşind să identifice, la nivelul stilistic şi al expresivităţii poetice, specificitatea formal-ideatică, altfel zis „vârstele poeziei” docliniene. Sub aspect tematic, copilăria reprezintă o temă a revenirilor obsesive, a reamintirilor esenţiale, a legăturilor cu originarul, cu elementarul, cu lumea începutului, cu chtonicul şi spiritul natalităţii… Acest „paradis pierdut” va fi recuperat prin logosul poetic, restituindu-l pe autor unei utopii salvatoare. Mitologia re-amintirii (anamneza platoniciană) recuperează şi re-înfiinţează prin Cuvânt lumea pierdută, dând poetului un sentiment al împăcării, un temei ireneic şi relativizant în relaţia cu gândul profund. Dincolo de mediumnica exorcizare a logosului, poetul preferă substaţialitatea re-amintirii, ipostazierile identice ale trăirii, altfel zis, cuvântului îi este preferată trăirea autentică. Epurată de emoţia clipei care transformă totul în efemeride, amintirea capătă consistenţă numai printr-o lucidă întrezărire epifanică: „Iubito, / odată pătruns în cetatea poemului / voi spânzura emoţia / de funia unei fulgerătoare / amintiri./ numai astfel vom putea asculta / muzica ochilor, / numai aşa se naşte poemul scurt…”
Aşadar, poemului scurt îi sunt caracteristice nu sentimentalismele şi „emoţia”, ci „luciditatea” fulgerătoarei amintiri…
Poemele lui Octavian Doclin, departe de a fi răsfăţate de sentimentalism, aduc în prim-plan o sensibilitate încercată de marile întrebări asupra vieţii, iubirii, morţii.
„Pe o ramură veşnică / Înfloreşte ceaţa”, reflectează poetul, iar „pârga”, adică „rodul” poeziei, e ca o naştere în dureri, ca un „ţipăt” la venirea în lumina zilei. De aici caracterul acut reflexiv al acestui lirism, care îşi trimite, mai peste tot, bogate fascicole de semnificaţii către generoase artes poeticae. De aici marca acestui lirism reflexiv, năzuind cu antenele sale către metafizica tăcerii… Din Turnul Unghiului, poetul „vede numai înăuntrul său / domeniul poemului” şi se bucură văzând cum cuvintele mici „plesnesc acum în pârgă deplină”, dar bucurându-se mult „văzând cum îşi trec / povara lucrării din gură în gură / aşa cum în copilărie văzuse el muşuroaiele de furnici…” Amintirea copilăriei dimpreună cu o sugestivă topografie natală transfigurează imagini pregnante. Iată, bunăoară, imaginea copilului blond din „lanul de cânepă / din grădina casei de la doclin”, care „îi colora ochii tineri cu care vedea / lumea visată şi cerul albastru”… Sau imaginea „raiului de viespi” din grădina casei natale, unde, cu ochii săi verzi „mai cruzi ca verdele crud al cânepii” privea „cânepa – pârga puterilor cuvintelor sale / în tinereţe.”
Acel „sânge verde crud / de odinioară al copilăriei / va fi fuiorul în care va lega / pentru totdeauna lângă el poema”. Aşa cum cânepa pusă la topit în baltă şi apoi uscată s-a prefăcut în fuiorul din care bunica torcea, cândva, firul, aşa s-au prefăcut în poezie toate amintirile şi întâmplările vieţii.
Sub acest aspect, poezia lui Octavian Doclin – stratigrafie imaginară – sugerează „o săpătură arheologică / pe care cuvintele o acoperă / mereu cu nisip.” (Sfârşit de poem).
Privirea poetului („de aur”) devine „închisă în sine” – „ochiul său: doar o groapă comună / ascunzând ape de odihnă”.
În acest registru de acute percepţii şi rememorări uneori hieratice, reverberând un presentiment al extincţiei, al retragerii în sine, în faţa timpului care macină existenţele – se derulează textele antologiei cronologice Golf în retragere / Golf im Ruckzug, în excelenta traducere în germană a poetului Hans Dama. Este o nouă reuşită editorială menită a pune în circulaţie numele poetului reşiţean, familiarizat deja cu spiritul cultural anglo-saxon.
Zenovie CÂRLUGEA
„Firul cu plumb”
al poeziei lui Octavian Doclin
Recentul volum de poezii al lui Octavian Doclin cuprinde, în principal, poemul de 18 secvențe cu un epilog, Firul cu plumb, urmat de Poemul minim într-un vers (ambele cu variante în engleză datorate distinsei traducătoare Ada D. Cruceanu), precum și 47 de poeme mai vechi, inedite, adunate acum sub titlul Poeme din mileniul trecut.
Structurată astfel, cartea aduce noi viziuni poetice, amintind totodată de obsesiile mai vechi ale acestei lirici, între care acele artes poeticae sunt de departe cele mai implicate în definirea propriei deveniri și consacrări poetice.
Încercat de un opresiv sentiment al timpului, poetul – parcurgând cu măsură pustia cuvântului „în pârgă sau în coacere”, își exprimă într-o redimensionare aproape euclidiană nevoia de certitudini și siguranță. „Firul cu plumb” sau „cântarul cu plumb” – metafore foarte inspirate ale scrutării de sine – nu sunt altceva decât instrumente ale propriei verticalizări ideatice, atingând ideea vizionarismului arhitectural (id est: mitul întemeietor al zidirii manolice), acea construcție de idei, metafore și obsesii, ce articulează un univers liric aparte, specific doclinian. Nimic nu poate tulbura, însă, „măsurătoarea” cuvântului decât, pentru o clipă, „nisipul” încins al furtunii… Trecând „râul neîmblânzit”, poetul aude de pe celălalt mal „pasărea de noapte/ îi răspundem încrezători/ făcându-i cu ochiul” (Râul neîmblânzit). Înaintarea într-o geografie ideatică nu-l face să uite „țara trecutului” și să regăsească, în pustietatea Pustiului, dâra de lumină „care să-i arate drumul de reîntoarcere/ într-o nouă vechime”…
Pretutindeni semne tâlcuitoare și uimiri, ezitări și îndemnuri, acoperișuri de piatră cu perspective celeste („poarta cerului”), asupră-i engramată crucea arzândă a frunții, ziduri de cărămidă cu rădăcini adânci („piatră peste piatră”) ale unei existențialități privind în oglinda sinelui ca „un poem/ care nu se mai termină” și, în sfârșit, asurzitoarele bătăi de clopot „pe acoperișul lumii” („în timp ce firul cu plumb/ îndreaptă pentru ultima oară/ pasul cu care pășesc/ în Shambala (18.Pas) – toate aceste figurații alegorice mărturisesc un parcurs onto-poetic de largi și problematice disponibilități expresive. În numele milenarist al „firului cu plumb”, poetul va învinge, așa cum împăratului bizantin de cinstită amintire Constantin cel Mare îi fusese prezisă victoria în semnul crucii arzând pe cer.
Cursivitatea vizionar-expresivă și abia schițată a unor parabole și alegorii, dicția limpidă a gândului punctată, adeseori, de tonul când reținut până la muțenie, când oracular îndreptat spre citatul biblic, balansul între obiectivarea lirismului și mărcile unei împovărate subiectivități, în general o mai veche maturitate a gândului rostit imagistic – reconfirmă statutul de poeta mirabilis al unuia dintre cei mai autentici și înzestrați poeți români de la cumpănă de milenii.
Zenovie CÂRLUGEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu