Chris Simion -„ În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine”, Ed. Trei, Buc. - recenzie de Dana Oprică

Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » O pereche de aripi

O pereche de aripi

Scris de Dana Oprica în Lecturi - Despre Cărți Din numărul: Nr. 10 / Octombrie 2019 23 octombrie 2019 0 8 Accesări

Miracolele există, chiar dacă se vădesc după moarte. Adevărul ni se arată, chiar dacă îl aflăm după moarte. Şi asta se întâmplă pentru că Dumnezeu se roagă, în fiecare zi, la câte unul dintre noi. Chris Simion a reuşit să‑L surprindă, să‑I simtă şi să‑I asculte rugăciunile (În fiecare zi, Dumnezeu se roagă la mine, Editura Trei, Bucureşti). Pentru asta, s‑a despicat în şase, formând feţele unui cub, perfect, care păstrează înlăuntrul său toată tăria rugii dumnezeieşti. În jocul de‑a Iubirea, de‑a Viaţa, de‑a Moartea, de‑a Timpul, de‑a Lumea intră, aşadar: un personaj fără nume, care poate fi oricare dintre noi, Sara, o altă faţă a conştiinţei oricăruia dintre noi, Toma, un personaj secundar care‑i accentuează personalitatea Sarei, maica Mineea sau Ana pe numele ei lumesc, maica Paesia sau Aida, cea care renunţă la mănăstire pentru dragoste şi domnul S. – fiu de profesori atei, care nu cunoştea frica şi care învăţase de mic că fiecare e un Dumnezeu în sinea lui. Ca să poţi începe joaca e suficient să laşi uşa deschisă: „Cine ţine uşa deschisă poate să se trezească oricând cu El” şi numai aşa poate începe jocul de‑a Dumnezeu.

Timpul se vânzoleşte cu dragostea, în încercarea de a înfrânge frica: „Eu nu sărut cu carnea, sărut cu sufletul, de frică să nu‑mi fure timpul sărutul”. Timpul se chinuie să‑şi definească termenii, în încercarea de a lasă să dăinuiască Viaţa: „Doar prezentul dă viaţă viitorului, îl transpune. Prezentul este singurul timp în care omului îi este îngăduit să trăiască. (…) A fi pe măsura prezentului înseamnă a fi pe măsura Omului”. Timpul se ia de mână cu frica, pentru a cunoaşte suferinţa sublimă. Pe Golgota se urcă, nu se coboară: „Să fii pe măsura Omului înseamnă să fii pe măsura Suferinţei, înseamnă să ai putere şi curaj să urci pe Golgota”. Odată ajuns pe Golgota, Omul vrea să ajungă şi mai sus, unde nu i‑a fost permis să ajungă: „Îmi este atât de dor să zbor, încât mi‑aş da viaţa pentru o pereche de aripi!” Pe pământ, timpul se preface într‑un imens cadou fără preţ cu ajutorul căruia oamenii, doar aceia dintr‑o anumită parte a lumii, pot simţi viaţa: „Oamenii acolo sunt altfel, au atât de mult timp încât nici nu au ce face cu el”. Viaţa trebuie contemplată pentru a fi înţeleasă, pentru a înţelege rostul ei: „Dacă în loc să spunem cuvinte, am tăcea cuvinte, n‑am mai muri în fiecare secundă, am învia!” Rostul aleargă limpede către Dumnezeu: „Care este rostul celor mulţi? Cioran spunea că «rostul nostru este să ne gândim la Dumnezeu»”!

Dumnezeu ajunge, din nou, la cuvinte, la cuvintele rostite, care, singure, îşi fac loc prin spaţiu şi străpung timpul cu gălăgia lor: „Cuvântul este nimic în sine. Cuvântul este când se întrupează în noi. Cuvântul lipsit de energie este lipsit de viaţă, este lipsit de rost, este nimic, nimicul acela inutil, care ajută inexistenţa să ocupe un loc în spaţiu, în noi, în ceea ce spunem, în timpul nostru”. Tot pe pământ, legile sunt ştiute: Libertate, Fericire, Bani: „Libertatea se cumpără cu un singur lucru: cu bani, din păcate. Fericirea însă nu se cumpără cu nimic. Este singura stare a unui om care nu are preţ”. Numai pe pământ, Omul e Natură, în al cărui circuit se integrează perfect: „Valurile se plouă de stânci. Stâncile se plouă de ploaie. Ploaia se plouă de ţărm. Ţărmul se plouă de mine. Eu… o picătură, una dintre miile de picături, în cădere”. Iar Dumnezeu poate fi Om cu toate imperfecţiunile sale: „De ce nu are Dumnezeu curajul să mă plouă cu adevărat, să mă bucur… pentru că ploaia aceasta de azi eşti tu”, dar poate fi şi atoatefăcător şi atoateprotector: „Şi‑atunci ningea divin, pentru că ningea cu îngeri care se aşezau în palmă, pe vârful nasului, pe pleoape, pe suflet şi vegheau împotriva a tot ce‑i rău”. Timpul a reuşit să‑i fure jocul chiar şi Naturii, care se teme de bătrâneţe: „Este duminică seara şi ninge, aşa cum numai în copilăria mea ningea: cu fulgi care nu se mai topesc de teamă ca timpul să nu‑i îmbătrânească”.

Eternitatea o constituie totuşi Omul, Natura şi Dumnezeu; este o trinitate în toate: „Am ieşit din camera aceea banală în pustietatea rece a fulgilor de zăpadă. M‑am descălţat şi am lăsat să mă sărute divinitatea lor”. Eternitatea poate fi zdruncinată doar de frică, de frica Omului faţă de Natură, că ar putea‑o ciopârţi, a Naturii faţă de Om, că l‑ar putea distruge, a Naturii faţă de Dumnezeu, că ar putea‑o îmbătrâni, nouă de Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi e frică de nebunia noastră: „Ce s‑ar face Dumnezeu dacă toată lumea ar fi pregătită să moară? Ce s‑ar face Dumnezeu dacă n‑am mai muri şi i‑am deveni asemeni?” Moartea e şi ea tot un joc sau, mai bine zis, o gală la final de campionat, când toată lumea, dichisită, aşteaptă premierea câştigătorilor şi apoi festinul: „La întâlnirea cu Dumnezeu nu te poţi duce oricum. Nu te poţi duce chiar ca la piaţă sau ca la cumpărături. Totuşi, la întâlnirea cu Dumnezeu trebuie să fii pregătit. Şi mulţi dintre noi nu ştim să folosim numai o singură viaţă pentru această întâlnire. Mulţi pierdem viaţa, pierdem chiar şi timpul, ne pierdem şi pe noi. Şi‑atunci întâlnirea se amână de tot atâtea ori până ce reuşim să ne adunăm de pe drumuri”. Este declicul care deschide avalanşa de interpelări dure în legătură cu egoismul lui Dumnezeu, care a păstrat infintatea doar pentru El: „Numai dacă‑ţi place să trăieşti viaţa poate să ţi se pară scurtă, dureros de scurtă”, în legătură cu creaţia bivalentă care‑i dă şansa să construiască şi să distrugă, dar şi cu sentimentul de ciudă pe care l‑ar putea încerca atunci când planurile sale sunt împiedicate de către… medici: „Cred că printre duşmanii de seamă ai lui Dumnezeu – mai presus chiar decât ateii şi curvele – sunt medicii. (…) Dacă Dumnezeu le‑a creat pe toate, tot Dumnezeu a creat şi boala. Şi atunci când scopul bolii este înlăturat, când se face tot posibilul ca funcţia ei să fie nimicită, crezi că lui Dumnezeu îi place?”

Răstunarea planurilor sale e compensată de jocul perfect chiar şi din banalul rol de portar care‑şi apără spaţiul faţă de noi toţi, fotbaliştii, care nu încetăm să ţintim spre poartă în speranţa marcării unui gol: „Mă întreb de ce dăm permanent mingea spre poarta lui şi de ce ne crispăm ştiind că întotdeauna o prinde”. Lui Dumnezeu Îi este încercată însăşi iubirea când înaintea ochilor stă o fiinţă care se stinge şi care a ajuns în cea mai putredă stare: „O fiinţă care ajunge astfel este o dovadă certă a lipsei iubirii cu care se tot laudă Dumnezeu”. Creaţia Lui, fiinţa umană, e capabilă de lucruri pe care nici chiar El nu le poate realiza, cum ar fi lacrima pură, scursă în ultimele momente de viaţă – cea mai puternică şi cutremurătoare îndoială a plăsmuirii noastre, a descendenţei noastre, o măsluire a devenirii.

Sara a pierdut jocul de‑a Dumnezeu din suferinţă şi neatenţie, însă a câştigat premiul unicităţii, prin curajul cu care s‑a lăsat în braţele celei mai îngrozitoare morţi. Şi abia în Iad, de unde ne scrie, pare să fi înţeles de ce, în fiecare zi, Dumnezeu se ruga la ea să‑i deschidă uşa sufletului şi să‑L lase să intre… Căci nimic nu există cu adevărat în afară de El (scrisoare, în plic, din Infern – originalitatea acestei cărţi‑frământare).

Ceilalţi continuă jocul, aşteaptă premiile şi banchetul final…

Dana Oprica