RAUL
CONSTANTINESCU

Pendulare între trup și spirit, între cădere
și înălțare în « Psalmii » poetului Ștefan

Augustin Doinaș

Activitatea literară vastă și diversă a poetului Ștefan
Augustin Doinaș, născut la 26 aprilie 1922 în comuna Caporal
Alexa, județul Arad, școlit la Arad, Cluj și Sibiu, student al
lui Lucian Blaga și membru al „Cercului literar din Sibiu”, se
întinde de la debutul său din „Jurnalul literar” (1939), pe
parcursul a peste șase decenii, cuprinzând pe lângă poezii
originale și traduceri din marea poezie germană, franceză,
spaniolă, italiană și eseuri critice și estetice despre poeți
și poezie, pertinente, profunde și nuanțate de o distinctă
eleganță stilistică.
Creația sa poetică originală cuprinde peste optsprezece
volume publicate începând cu « Alfabet poetic », distins cu
premiul « E. Lovinescu » în anul 1947 și sfârșind cu poeziile
recente publicate în revistele « România literară » nr. 14 –
2002 și « Viața românească », abordează o tematică bogată
și diversă începând de la resurecția baladescului inițial din
perioada sibiană până la arte poetice, psalmi și lirismul
confesiv al poeziilor recente.
Într-un dialog cu criticul literar Eugen Simion din revista «
Caiete critice » din anul 1997, referindu-se la trecutul acum
secol XX, poetul Ștefan Augustin Doinaș afirma : « Este un
secol demonic care a abandonat omenirea unor experimente
politice aberante, fără a-i inculca drumul salvării. Dar poate
că, la limita ei extremă, știința (științele) secolului nostru va
descoperi valoarea transcendentului deschizând astfel un alt
orizont veacului ce va veni... ».
Această preocupare pentru soarta și salvarea omenirii
se înscrie în programul poetic al poetului relevat de criticul

Ștefan Borbely în « Dicționarul scriitorilor români », Vol. II (D-
L): « ... scrisul reprezintă în primul rând o etică inflexibilă, apoi

o provocare a superiorității din om, fiindcă opera nu admite
concesii, ea trebuie „asumată total și ridicată la nivelul unei
perfecte conștiințe de sine” și în cele din urmă la o înălțare
deasupra vicisitudinilor de moment ale contingentului”,
(« angajarea într-un demers generator de valori expresive
poate să constituie nu un simplu alibi existențial, ci chiar o
biruință a Spiritului asupra pasagerelor demonii ale Istoriei
»). Astfel poetul cerchist care a suferit de tăcerea impusă de
sistemul politic comunist, mărturisește că nu-i place « uzul
iresponsabil al cuvântului », urmărind reprimarea anarhiei
organicului și încrederea în perfecțiunea spirituală, în
Absolutul divin cu care tinde să se confunde în multe poezii,
culminând cu volumul « Psalmi » și ciclul « În urma psalmilor
» din volumul « Ad usum Delphini », datat 1996.

De la armonia și echilibrul poeziilor de început, după
volumul « Seminția lui Laokoon » se simte o nouă criză
existențială a conștiinței poetice care luptă împotriva
agresivității delirante a banalului și a decăderii cărnii,
condiție tragică a Spiritului încorsetat în corpul-materie ca
într-o temniță, după cum afirma poetul și releva criticul
Alexandru Ruja : « Într-un alt text poezia este numită o
temniță cu care se pedepsește căderea din regnul angelic »
în revista Orizont, nr. 4 anul 2002.
În volumul « Psalmi » apărut în anul 1997 ca și în multe din
poeziile sale anterioare , cum ar fi ciclul « Psalmii la televizor
» (I-VII) ori posterioare, « În urma psalmilor », poetul Ștefan
Augustin Doinaș se conturează ca o conștiință exploratoare
a universului fizic și spiritual, sondând realul, dar și propriile
abisuri. Ca un Ulisse al evului modern poetul înfruntă
necunoscutul, aventurându-se pe propriul risc în marea
confruntare cu Absolutul, cu Dumnezeul creștin al Noului
și Vechiului Testament, Crist cel omenesc și apropiat nouă,
salvatorul nostru, precum și cu Savaot – Dumnezeul oștirilor
de îngeri, al măreției și slavei, al tainelor de nepătruns și al
judecății neiertătoare, Dumnezeul gelos și răzbunător.
Dialogul cu divinitatea, căutările înfrigurate din « Psalmi
» sunt prefigurate și în alte poezii, cum ar fi « De-am fi cu
adevărat » ori « Stânca » din volumul « Seminția lui Laokoon
», publicat în 1967. Astfel în poezia « Stânca », poetul ca un
nou Orfeu invocă divinitatea, rugând-o să facă minunea să
nu se mai clatine stânca « Bântuită de vânturi și de ape » de
la marginea mării pe care vrea să-și mute cerul, însetat de
certitudine, pentru a-și putea face o colibă, în ciuda tuturor
pericolelor iminente.
În volumul « Psalmi », care cuprinde o sută de poezii, ca
și în cele șapte poezii din ciclul « În urma psalmilor » sunt
evidente încercările poetului de a vorbi direct cu Dumnezeu,
adresându-i-se direct, comunicându-i grijile și îndoielile
zilnice, implorându-i îndurarea, rugându-l fierbinte să-l ierte
pentru păcatele și neajunsurile nenumărate, întrebându-l
mereu despre tainele de nepătruns, aducându-i învinuiri
și reproșându-i indiferența față de soarta creației sale –
omenirea.
Se simte din toți psalmii lui Doinaș o sete acută de absolut,
acea « foame de unu » apodictic declarată în volumul «
Hesperia » publicat în anul 1980, stare poetică realizată sub
semnul pendulării între împlinire și neîmplinire, între căderile
zilnice ale cărnii supusă ispitelor și greșelilor și năzuința spre
perfecțiunea spirituală și puritatea dumnezeiască.
Poeziile din « Psalmi » se realizează ca un dialog imaginar,
alteori ca un monolog liric confesiv bazat pe un paralelism
poetic între cei doi termeni antinomici om – Dumnezeu, aflați

sintagme literare

109

mereu în balanță. Rezultatul acestei căutări a echilibrului
existențial este însă în favoarea divinității, care nu o dată este
rugată să îl salveze pe omul vulnerabil expus tuturor ispitelor.
« Psalmii » lui Doinaș se concretizează ca o suită de poezii
axate pe relația omului cu divinitatea bipolară Isus-Savaot, care
duce la autoanihilarea omenescului pentru a se edifica spiritul.
În primul psalm « Cum să te-ntâmpin, Doamne, cu ce rugă
? », călătorind imaginar în timp, într-un trecut imemorial,
poetul evoca imaginea divinității vegetale de la începuturile
tainice ale omenirii, când oamenii se închinau unui copac :
« Ai fost copac : acum ești buturugă », mărturisește că nu
știe cum să-l întâmpine pe zeu. Dialogând cu divinitatea,
poetul declară ferm că nu vrea să accepte destinul acesteia,
de-a alege binele de rău, dreptul de strâmb. Recunoaște
că destinul său de om-creatură, este să-l învie pe Creator,
așteptând să-i dea bușteanului noi lăstari.
În psalmul al doilea divinitatea apare în ipostaza sa din
Vechiul Testament, ca un Dumnezeu gelos și răzbunător : «
Te știu gelos, teribil de gelos / pe tot ce am, și-adun, și strâng
în brațe / aici, când nu Te-mbrățișez pe Tine. »
Acest zeu ranchiunos, invidios și cupid, îi pune omului
mereu piedici, dorindu-se chiar nicicând cunoscut : « Te simt
prin degete alunecându-mi... / ... / te surprind întruna punând
piedici / În spatele alergării mele.”, fiind iubirea insațiabilă
atotmistuitoare. Poetul constată că, deși este cules din
pulberi și scrum, zeul - pârjol nu cunoaște nici o opreliște : «
Tu te miri că mă culegi din pulberi / cu pulbere, funingine și
scrum. » (Psalmul III),încât în locul unei divinități nemiloase și
mistuitoare dorește una ocrotitoare și apropiate : « Doamne,
nu soare te doresc. / Ci umbră. / Venind întru-ntâlnirea umbrei
mele / Cu-aceleași gesturi ca și umbra mea. » care să renunțe
la măreție și la lumina orbitoare, pentru a nu-l distruge.
Monologul liric continuă cu invective și reproșuri
adresate divinității : « Dar tu mă vrei ocnaș : mereu în zeghe
/ dungată de păcate moștenite / sleit, și vinovat fără de
vină./ Neînduratule ! ce-mi garantează / Că mila Ta nu-i doar
un basm, iubirea / Un simplu zvon ce-anunța Apocalipsa ?...
» ( Psalmul IV).
Poetul se vede în tandem cu Dumnezeu ca fiind orbul ce-l
poartă pe olog în spate în drum spre Emaus : „Sunt orbul
Tu, Doamne! / Fii tu ologul pe care-l port... ” (Psalmul V), «
grozav de obosit » de creație, într-un somn odihnitor până la
judecata de apoi : « Așează-ți bine capul/ în poala mea,.../Te
voi trezi la ceasul judecății... » (Psalmul VII).
Cu durere constată poetul psalmist că pierde mereu
asemănarea cu Dumnezeu : « Vai ! Chipul Tău și-asemănarea
Ta. - / cum mi s-au scurs de pe obraz... » (Psalmul IX), în ciuda
luptei și sacrificiilor zilnice, dorindu-și în final să-i crească o
nouă față «ca-n ziua-a șasea » (Psalmul IX).
Condiția tragică a omului alungat din eden, condamnat
la suferință perpetuă și lacrimi este dată de faptul că nu se
poate bucura de bunurile firii, Dumnezeu spunându-i : «
Din valea Mea voi nu veți bea, decât / făcându-i undele mai
dulci cu lacrimi... » (Psalmul X). În ciuda retragerii divinului
și a lipsei de reper în marea împărăție, poetul se declara a fi
sprijinul Dumnezeului părăsit : « Chiar dacă temeiul / puterii

Tale-i spulberat ca meiul /.../ pe mine, Părăsitule, poți să te
bizui. » (Psalmul X).
Ca urmaș al lui Adam cel care a pierdut nemurirea, poetul
trăiește acut condiția tragică a omului aflat mereu sub semnul
vinei, al judecații și al pedepsei. Luptând mereu pentru a se
salva, poetul contrapune abisului dumnezeiesc propriul abis
din suflet, visul nețărmurit : « Abis ești, Doamne. Însă nu
mi-e teamă : / abisul sufletului meu te cheamă. ... Abis ești,
Doamne. Poate oare-abisul / să-mi umple cu nemărginirea
Ta visul ? » (Psalmul XXI).
Drama existențială a omului menit a fi doar pentru a fi
fără a se autodepăși, înseamnă să fie întru voința oarbă care-l
aruncă pradă tuturor ispitelor și căderilor. Omul amăgit și
trezit nu mai vrea să fie doar, ci vrea să devină, chiar și prin
distrugere: « Iar dacă Tu ești doar neant, neantul / să vie și
să-mi spargă diamantul. » (Psalmul XXXI).
Ca moștenitor al seminției orfice, poetul psalmist
modern se simte purtătorul străvechiului blestem al graiului
inițial din timpul zidirii Turnului Babel, al limbilor învrăjbite,
întrebându-se dacă: „Limba / vie a luminilor (...) cu aripi”
(Psalmul XII) nu-i nălucește înțelesuri « dincolo de orice
înțelegere », din care « cumplita algebră cerească » el nu
pricepe nimic.
Asemenea scribilor călugări care copiau textele sacre
fără a le putea pătrunde sensurile adânci, poetul reproduce
textul obscur în sufletul său, așteptând marea iluminare: «
Doamne, așează-mă acum în raftul / ce mi-a fost destinat, și-n
așteptarea luminii care-o să mă-nvăpăieze / cândva, ca pe un
manuscris de preț ! » (Psalmul XIII). Noul psalmist aspiră spre

lumină, deși se vede zilnic îndepărtat de Dumnezeu, văzându-
se mereu singur și fără salvare în lupta dintre spirit și lut: «

Neantul / și Totul refuză să-mi fie prieteni. » (Psalmul XV).
Imaginea dilematica a poetului este completată de
situarea acestuia la o răspântie bifurcă el însuși, cu credința că
alegând bine, merge spre Dumnezeu, dar constată cu durere
că mereu se naște o nouă răscruce spre nu se știe unde, pe
căi năpădite de bălării ori cu flori, neștiind pe care din ele se
află: « O răscruce / se naște din alta, iar inima care / credea
că alege, se simte ea însăși / aleasă. De cine ? » (Psalmul XVI).
Spiritul însetat de cunoaștere al poetului tânjește după
«izvorul cel veșnic » (Psalmul XVII) pur, pe care ar vrea cu
naivitatea neștiinței să-l descopere sub brusturi.
Crist, ca un receptacul al fluviilor cosmice și al luminii
primordiale, a fost resimțit de ucenicii săi ca o entitate care
i-a transfigurat, în timp ce poetul creștin ortodox împărtășit
cu trupul și sângele sacru, îi face lui Dumnezeu un templu viu
din propriul său corp, simțindu-se pătruns de lumina harului,
pe marile înălțimi spirituale ale munților din suflet aidoma
lui Rilke, acolo unde domnește absolutul: „mă simt iluminat
– pe dinlăuntru. / De ce să te mai caut ? Ești în mine. / Și
toată spaima mea să nu cobor / nicicând din suflet muntele
Tabor.” (Psalmul XVIII).
Deși a fost conceput în cer, omul adamic a fost izgonit
pe pământul plin „de spaime și înfrângeri”, unde însă nu
se plânge, nu-și blestemă soarta, ci contemplă frumusețea
lumii. În cazul ca va fi chemat în cer din nou, își dorește
Eseu

sintagme literare

110
același trup ce l-a avut în lume, « ca să domnească-n veci
la vămi natale / lucrarea cea dintâi a mâinii Tale. » (Psalmul
XIX). Acolo în cele sacre, poetul se simte singur în Dumnezeu
« ca într-un vast ospiciu », îndoindu-se că există cu adevărat,
mereu supravegheat, fără nume și salvare, pentru a se regăsi
apoi în iubirea divinității ca într-o cămașă de forță, înotând
în harul ceresc spumegând : « Bazinu-n care-not e fără apă,
/ doar spumegând de har.../ Ah cum mă strânge / iubirea Ta
– cămașa mea de forță ! » (Psalmul XX).
Conștiința cercetătoare a poetului psalmist intuiește
marele joc combinator al zeului, reproșându-i că nu îl

sanctifică pe om, ci îl degradează prin blestem, retrăgându-
se din om, în loc de a se regăsi și a se întemeia cu el : «

ca-n loc să-ți dovedești în mine chipul, / îmi curgi ca printre
degete nisipul ? » (Psalmul XXI).
O deosebită atenție acordă poetul definirii divinității:
«Dar Tu – ce ești : un foc ? un nor ? un duh ? / Ești poate
zvonul unui alt văzduh / sau liniștea cumplită ce se-ascunde
/ în munți înalți... » (Psalmul XXIV), intuind-o ca pe o energie
necreată și misterioasă dintr-o altă lume inaccesibilă nouă,
care ni se va dezvălui poate când ne vom îndumnezei: « Abia
atunci când jubilând senine / vom deveni Divinule, ca Tine,

/ noi – biete minți cu granițe firești - / vom ști-n sfârșit cu-
adevărat ce ești. » (Psalmul XXIV).

Definirea divinității se face adesea și prin întrebări
retorice despre acțiunile și rosturile aspre ale acesteia,
neînțelese: « Aspru-mi vorbești, și rar. Iar eu, de frica / de-a
te-nțelege, nu-nțeleg nimica. » (Psalmul XXVI).
Pentru a-l defini pe Dumnezeu, poetul se întreabă ce
este acesta dincolo de cuvinte: « Ființa pură, care nu palpită
/ în nici o limbă, - oare-i tot ispită / asemenea ispitelor ce
sunt / doar bruma unui anotimp cărunt ?/ Bolboroseala
vracilor, tăcerea /.../ căința și aceleași rugăciuni / sub spuza
cărora mocnesc minciuni, - / să fie doar dovezi ale prostirii /
limbuților ce s-au dedat rostirii ? » (Psalmul XXVIII).
Poetul îl întreabă pe Dumnezeu cum ar putea să-l prindă

în înțelesul său abscons fără cuvânt : « Te-ntreb cum să te-
nhaț, fără cuvânt ? » (Psalmul XXVIII), ca în final, în urma

tăcerilor divinității, poetul să conchidă peremptoriu: „Ori
poate ca Tu, viul între vii, / ce ești cu-adevărat nici Tu nu știi.”
(Psalmul XXVIII).
Poetul, definind divinitatea, care nu este nimic din tot
ceea ce apare spre ființa, neînscriindu-se în fenomenologia
existenței, constată neputincios că este osândit la veșnica
întrebare: « Domnul,... / ... m-a osândit să tot întreb »
(Psalmul XXXII). Psalmistul se închipuie palimpsestul ființei
dumnezeiești, sub scrisul căruia ascunzându-se un alt scris al
pergamentului aprig răzuit al lumii, pe care nu știe să-l facă
citit de cei ce nu vad: « Penița mea muiată-adânc în Vega / Te
scrie doar ca alfa și omega. » (Psalmul XXX).
In psalmul XLIV identitatea divinității este sondată
interogativ ca „o supremă rarefiere / a limbii-ntr-un abis”
simțind doar gustul „dulce-amar al morții”. În alt psalm
(LXXX) Dumnezeu este identificat cu timpul care “în sine
mișcător în nemișcare / râvnește zi de zi să ne condamne /

la ardere...”.
Poetul orfic citește la nesfârșit cartea naturii create
de Dumnezeu, text profund și perfect, memorându-l și
descifrându-l, dar fără să poată citi numele autorului. El
își aduce învinuirea folosirii prea multor cuvinte: « Vai ! La
năvala prea multor cuvinte / n-apuc să le rostesc pe cele
sfinte. » (Psalmul XXVII).
Poetul dialoghează cu Isus văzut ca un măiestru geometru
al unui cerc-limită spre care tind nenumăratele noi figuri ce
mereu vor să fie altceva, pentru ca în final să se cufunde cu
absolutul, cu perfecțiunea divină:
« Tu , Doamne, geometrul unui Cerc / spre care tind
atâtea seminții / de noi figuri – pe mine care-ncerc / să pier
în Tine, ai să mă susții ! /...Triunghi, înscris într-un pătrat
nătâng, / ce se visează zilnic pentagon, / eu sunt, Isuse, gata

să mă frâng / și să mă pierd cu Tine-n alt eon : / tânjind spre-
un număr infinit de laturi, / cu forma Ta divină să mă saturi

! » (Psalmul LII).
Poetul declară că înțelege eșecul încercărilor divine
creatoare, deoarece încearcă să-l creeze pe Dumnezeu din
tot ce are la îndemână, cunoscând aceeași dramă a spiritului
care plăsmuiește dintr-o materie ingrată, caducă. Zeu și om
stau apoi și își contemplă creația, căutând minunea visată,
totul fiind zadarnic, deoarece fiecare a exagerat: « Doamne,
ai pus în mine prea puțină / lumină ne-ncepută; eu – în Tine
– prea multă strălucire omenească » (Psalmul LXIV).
Observând realul, poetul vede pecetea divină inițială pe
frunzele căzând și, asemeni lor, simte că va cădea și el, trăind
neantizarea și judecata supremă cu suma păcatelor sale,
contrabalansate de mirungere. Ca un nou profet, poetul
cere îndurare pentru poporul inconștient, în numele sfinților
ce l-au înălțat pe Dumnezeu, care este iertător, nu acuzator
ca falsul zeu cocoțat pe tronul divin. Ca un adevărat inițiat,
poetul știe că numărul îngerilor sporește din morții noștri:
« Și nu sporim cu morții noștri calzi / oștirea ta mirifică de
îngeri? » (Psalmul LXVII).
Ca un Ulisse al evului modern, poetul psalmist trebuie să
renunțe la bucuria cunoașterii prin bucuria privirii, auzului,
mirosului, pipăitului, făcând abstracție de lumea mirifică,
printr-o asceză totală a simțurilor și întrebându-se totuși
de ce i-au fost date acestea: « De ce mi-ai dat puzderia de
simțuri / ca avangarda, care se predă întruna... ? » (Psalmul
XXXIII). Surprins de tot ce a întâmpinat,poetul conchide ca
locul divinității este pustiul unde aceasta domină ca unitate
a contrariilor: « ca ger și arșiță gemene în arătări » (Psalmul
XXXIV).
Dumnezeirea , prin aviditatea sa , duce la pustiirea
omului,la neantizarea simțirii sale,nimic nealinându-i chinul,
rămânându-i doar a urca pe Muntele Măslinilor pentru a fi
purificat de lacrimile cristice , care printr-o sublimă dragoste
mențin echilibrul lumii. Rănit în suflet, poetul se simte pândit
și spionat de un ochi neadormit, încât dorește să evadeze
din ocna corpului ca din peștera lui Platon, înțelegând că
adevărata libertate se află paradoxal în cercul de ocnași:

« Dar astăzi știu că-n cercul nostru de ocnași / stă forma-
Eseu

sintagme literare

111

adevăratei libertăți. Și nu mi-i / nici dor, nici frică de nimic: și
n-aș / ceda osânda mea în schimbul lumii. » (Psalmul XXXIX).
Terorizat de apocaliptica judecată finală care nu e mai blândă
decât osânda inițială a izgonirii din paradis, poetul se mistuie
asemenea unei lumânări arzând la ambele capete și roagă
divinitatea să stingă una din văpăi : « Cu răsuflarea îngerilor suflă
/ și stinge, Doamne, una din văpăi ! » (Psalmul XL).
După alegerea greșită de la început, liberul arbitru dat
omului, nu mai poate aduce ceva nou. În nimicnicia sa ,
poetul martor reconstituie drumul crucii, calvarul Golgotei,
care-i înduioșează chiar și pe Zeii de marmură ai Romei.
Poetul se luptă cu sine, înăbușind plăcerea, dar îndoindu-se
totuși dacă nenumăratele daruri sunt păcate, când lumea se
naște zilnic necreat din verbe.
Ca și Tudor Arghezi care îi cere lui Dumnezeu semne și
dovezi pentru a-l mărturisi « vreau să te pipăi și să urlu : « Este
! », și Ștefan Augustin Doinaș în căutările sale nu primește
nici un răspuns, deoarece divinitatea s-a îndepărtat: « Tu,
cel ce ai fost, acuma nu mai ești/ aproapele din toți cel mai
aproape.. » (Psalmul LXIX) Dumnezeu apare caleidoscopic,
sub mii de măști, mereu schimbător și nevăzut: »Tu, pururi
nevăzut adaști/ în spatele a mii de măști. »(Psalmul LXX).
Ca Iacob din Vechiul Testament, poetul luptă cu Dumnezeu,
nefiind nici învins, nici învingător : « Cu duhul tău mă iau
mereu la trântă/...Te voi învinge ?/...ai să mă birui ?...(Psalmul
LXXIII). În permanenta sa relație cu Dumnezeu, poetul este
păstrătorul unui limbaj arhaic uitat și necunoscut, al unor
sensuri moarte azi, în care « se păstrează viu secretul »
existențial .(Psalmul LXXIX). Aidoma lui Iov veșnic iubitor
de Dumnezeu , în pofida nenorocirilor abătute asupra sa,

nici poetul nu-l blestemă pe Dumnezeu : « Cel care / s-a-
ncumetat a-Ți spune-aceste lucruri / este nedreptățitul lumii

Tale, / înavuțitul Tău, și-apoi lipsitul / de orice-avere alta
decât viața, / Cel fără de revoltă și hrisov: / rob veșnic iubitor
de Tine – Iov. » (Psalmul LXXXV).
Psalmistul este împătimitul care nu știe ce să spună și să facă,
având în vedere că pretutindeni încercările îi sunt urmate de
eșecuri. El simte o foame perpetuă de divinitate, de perfecțiune,
de miracol, ca de fructul oprit, vrând să se înfrupte și să se sature
de divinitate; se visează noapte de noapte cu Isus și trezindu-se
brusc, se bucură de comuniunea cu Crist.
Invocând din nou divinitatea, în psalmul LXXXXVII
constată cu tristețe : « Vai, sunt doar schița a ceea ce puteam
să fiu ! », întrebând când își va desăvârși lucrarea, pentru a
nu mai fi compromis arhetipul prin om. În psalmul LXXXXVIII
poetul îl roagă pe Dumnezeu să-i redea puterea credinței:
„Te rog în toată umilința: / revarsă, Doamne-n cupa mea
credința !”, pentru a se putea închina cu toată ființa sa.
În ultimul psalm, C, poetul aduce laude divinității
îndemnându-ne în cele zece terține să-l lăudăm pe
Dumnezeu, în toate cele ce sunt , de la stele până la scaieți
în lumea animală și vegetală, în stihiile naturii dezlănțuite, în
semințe și ghimpi, în timp și spații: „Lăudați pe Dumnezeu ca
izvor de spații,/ ca verde cumpănă de har,/ ce naște-n suflet
zări și constelații!”

Atitudinea pioasă și respectul față de Dumnezeu sunt
evidente în « Psalmi » și prin scrierea cu majusculă a
cuvintelor, substantive sau pronume, care desemnează
divinitatea : Domnul, Dumnezeu, Doamne, (care apare
aproape în fiecare psalm), Mărite, Mesia, Tatăl, Tu, Tău, Te,
Tale, Tine, Ție, etc. Atmosfera solemnă , de ritual sacru este
realizată cu ajutorul unor cuvinte cu un pronunțat specific
religios creștin, ca : înviere, cruce, îngeri, suflet, apostoli, har,
sfinți, judecată, heruv, serafim, mântuit, prescură, odor, mir,
mirungere, candelă, răstignit, etc.
În structurarea psalmilor, se observă existența unei
concluzii-poante în final, de obicei în ultimele două versuri,
fapt ce denotă că poetul nu a uitat sugestiile cerchiste asupra
importanței ultimului vers în poeziile lirice, formulată de
Radu Stanca.
Având în vedere cele spuse , putem conchide că în volumul
« Psalmi » de Ștefan Augustin Doinaș, conștiința poetică
însetată de dumnezeire, de perfecțiune și de absolut tinde
spre desăvârșire, luptându-se cu sine, cu limitele destinului
tragic al omului, pendulând între ispitele cărnii și iluminările
spiritului, între tentații și renunțări, între păcat și asceză,
între căderi și salturi , între moartea corpului și eternitatea
spiritului, tânjind mereu să se confunde cu spiritul universal,
cu Dumnezeu.
Alături de Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Vasile
Voiculescu, Radu Gyr, prin volumul «Psalmi» , poetul Ștefan
Augustin Doinaș a adăugat un nou inel pe spirala devenirii
poeziei religioase românești în care aspirația spre cunoaștere
a divinității până la contopire, se îmbină cu originalitatea
trăirii poetice profunde sub aureola harului divin și al
orfismului inițiatic neîntrerupt.
Hațeg, 25 mai, 1975 - RAUL CONSTANTINESCU
«... veni un mistreţ uriaş... »
Acum când scriu aceste cuvinte, poetul Ștefan Augustin
Doinaş a întors ultima filă a psalmilor săi, cea a Poemului
ce-l transcende în mister, poemul sublim „... cu colți de
argint”, care ni l-a răpit ...Acum spiritul său liber în sfârșit
de închisoarea trupului în care se lupta cu limitele și cu
ispitele de fiecare zi, pentru a se îndumnezei... , acum Orfeu
împreună cu Euridice a sa – ilustra balerină Irinel Liciu, care
nu a suportat durerea și singurătatea aici și nu a vrut să-l
lase singur dincolo, l-a urmat printr-un gest măreț de totală
dăruire și trăire a unei iubiri, după spusele dânsei prea mari
« care ucide » , se află cu poetul la „marea implacabila
înfățișare...”
Acum psalmistul are Psalmii săi drept pașaport pentru
eternitate, trecând din vămi în vămi spre tronul divin, unde
versurile sale se știu deja de către Cel Suprem, Dumnezeul
– sublim Poet desăvârșit, care le-a inspirat.În sfârșit poetul
va putea să-l cunoască și să-l înțeleagă pe Atotputernicul
Creator prin lumina iubirii dincolo de cuvinte, așa cum își
dorea spiritul său însetat de arșiţa cunoașterii perfecțiunii,
contopindu-se cu spiritul universal întru eternă armonie și
bucurie în marea vânătoare nesfârșită a Absolutului.