Contemporanul » Noutăți editoriale » Nicolae Breban: „Națiunea română este aptă de democrație”

Nicolae Breban: „Națiunea română este aptă de democrație”

Scris de Conte în Noutăți editoriale, Noutăți 5 decembrie 2019 0 88 Accesări

Libertatea n-a apărut nici până astăzi. Noi ne-am transferat – permiteţi-mi acest cuvânt – dintr-un sistem în alt sistem de acelaşi tip, dintr-un tip de colonie – în alt tip de colonie. Or, acest al doilea tip de colonie în care ne aflăm noi, de astă dată, aservit nu Răsăritului, ci Apusului, din fericire, un sistem democratic şi liber, ne-a impregnat şi cu politicul excesiv, încât majoritatea populaţiei e nemulţumită, deşi nu ştie exact de ce. Poate de faptul că noi nu ne putem decide noi înşine soarta.

Am fost la Shanghai şi am văzut că Shanghai-ul depăşeşte New York-ul. Acesta a fost experimentul; poate ar fi trebuit să-l facem şi noi. Unu: să chemăm câţiva bătrâni și să ne folosim de prestigiu lor. Doi: să ne întoarcem încă o dată spre ceea ce Ceauşescu, care era fiu de ţăran, a vrut să distrugă: satul românesc. Astăzi satul românesc pare a fi distrus, spun unii indivizi, inclusiv colegi de-ai mei. Dar eu cred că e fals. Satul românesc e viu; satul românesc nu poate fi distrus

Să facem comerţ. Libertatea după dictatură renaşte prin comerţ. Comerţ se face având drumuri și infrastructura căilor ferate. Deci, satul românesc, individualitatea creatoare. Noi am distrus tot ce a existat ca economie. Sunt unii economişti care spun că nu mai există economie românească; toată economia care există la noi este străină și asta se vede, căci toate marile bănci sunt străine. Nu suntem în stare să facem drumuri…

Vrem să facem două mese rotunde la revista Contemporanul. Prima, cu o afirmaţie pe care am făcut-o tot în Aula Academiei, vorbind de cei care au influenţă azi în România, şi am terminat discursul meu cu următoarea afirmație: „Cel mai important azi, în România, este şi ar trebui să fie învăţătorul”

E foarte prost făcut Manualul de literatură pentru clasa a XII-a. Citindu-l, mi-am amintit de tinereţea mea liceală, de profesorii mei şi de programele din adolescența mea. Felul în care e făcută acum această carte și susținută de Ministerul Educaţiei seamănă foarte mult cu programele bolşevice, programele comuniste din vremea aceea întunecată. De exemplu, atunci, sub comunism, erau atacate valorile mari româneşti, de la Eminescu până la Rebreanu, de la Blaga până la Iorga. Și erau impuşi în prim-plan tipi de mâna a doua, a treia sau impostori şi veleitari…

Bugetul în cultura română este cel mai mizerabil din toată Europa. Bugetul alocat culturii este zero virgulă zero, zero, zero, după care urmează o cifră, parcă e șase sau opt. Acum 13 ani, când revista Contemporanul lansase un Apel pentru salvarea culturii române vii, bugetul alocat culturii naționale era de 0,16. Și asta în condițiile în care cultura română vie aduce 4,7 % PIB-ului național! Cultura română vie e discriminată la ea, acasă. Simptomatic e că, odată cu schimbarea guvernului, iarăși s-a modificat titulatura Ministerului Culturii și Identității Naționale. Sintagma Identității Naționale a fost rătăcită pe drum, între cabinete… Credeți că o asemenea realitate ar fi acceptată de francezi, italieni, spanioli sau portughezi?

Decadenţa, căderea enormă, mai ales, în România – și în toată Europa, dar în România mai ales – a valorii cărţii e legată de faptul că a scăzut foarte mult prestigiul scriitorului român. România de astăzi, Principatele Danubiene au fost create de câţiva scriitori prin Asociaţia scriitorilor din 1866 care a fondat Academia Română

Apropo de Cărtărescu, mi s-a comunicat în repetate rânduri faptul că acest tânăr scriitor nelipsit de talent, aflându-se în turnee de promovare a cărților sale, traduse și publicate în străinătate, atacă virulent națiunea română, atacă tot ce-i românesc, aproape – e un adevăr de o gravitate extremă acesta, nu-i așa? E ca și când ți-ai ataca familia, părinții – ceea ce la casele bune nu se face. Îi atrag atenția dlui Cărtărescu aici, acum, în preajma aniversării de 30 de ani scurși de la Revoluția din 1989, că afirmații de genul „să trăieşti în România e ca şi cum ai înota în acid sulfuric”, sunt de neacceptat și va fi pus la punct ori de câte ori vom afla asemenea derapaje incalificabile. Există realități care depășesc prudența epistemologică; și denigrarea, calomnierea repetată a locului unde te-ai născut tu, murdărirea locului unde s-au născut strămoșii tăi și strămoșii strămoșilor tăi, e o asemenea realitate

Timp de mai bine de 20 de ani în România nu se știe decât de un singur prozator: Cărtărescu. Şi aici, şi în străinătate. Creându-se astfel o imagine falsă a literaturii române, care e o grădină bogată, luxuriantă, și e departe de a-l avea în calitate de canon iradiant pe Mircea Cărtărescu, prezentat, uneori, în străinătate, drept titan sau pus, alteori, în unele comunicate de presă, emise de instituții ale statului român, înaintea lui Mircea Eliade. Inclusiv în laude se cuvine să ai simțul măsurii. Dacă M. Cărtărescu e un titan adus – în paginile manualului de literatură coordonat de Mircea Martin – față în față cu Marin Preda, atunci Liviu Rebreanu, care lipsește din acel manual, ce e? Dar însuși Preda ce e?

Instalarea în democrație

Mihaela Helmis: Suntem destul de aproape de Sala Palatului şi de locul în care în urmă cu aproape 30 de ani aveau să se întâmple o serie de evenimente care ne-au tulburat. Atunci speram că acele evenimente ne vor aşeza. Unde eraţi exact la începutul lui Decembrie 1989?

Nicolae Breban: La Paris.

Şi cum vă gândeaţi la casa de… acasă?

În bistro-urile pariziene, cu toată lumea, ne uitam la televizor şi urmăream Revoluţia românească.

Casa de aici era şi atunci a dvs.

Acest apartament a fost cumpărat de tatăl meu în 1953 de la doamna Murăraşu, care era, poate, soţia istoricului Gerard Murăraşu, locuit de doi evrei, o cântăreaţă la operă şi un violonist la Filarmonică, care urmau să plece. Tatăl meu şi mama locuiau la Lugoj și sperau naiv că noi vom intra în acest apartament. Aceşti evrei au primit viză de plecare de la un securist şi în apartamentul acesta s-a mutat un colonel de Securitate care a stat aici 30 de ani şi nu ne-a permis să intrăm; o dată pe an, mama era primită aici, în hol, ca să ia o chirie foarte modică. Fiind în Suedia, în 1975, am dat un interviu destul de dur, pentru care, apoi, am fost chemat la Securitate şi anchetat – la Ministerul Securităţii – de o comisie de colonei în frunte cu un tip în civil care s-a recomandat Nicolae Pleşiţă; era ministru. Aşa l-am cunoscut pe Pleşiţă, și nu cum spune – într-o carte făcută de Daniel Cristea Enache – Ileana Mălăncioiu: că l-am cunoscut în timp ce am jucat tenis cu Pleşiţă. Nici nu ştiu dacă Pleșiță juca tenis… Aşa au început să circule calomniile mărunte, triviale, în jurul meu. Deci, abia în ’75, cei de aici, speriaţi, au venit şi i-au dat o locuinţă acestui derbedeu, un colonel de Securitate. Eu le zic derbedei colaboratorilor Securității, pentru că erau mai mult decât derbedei, unii dintre ei erau criminali. Sub Ceauşescu mai puţin, e adevărat… Aşa, mama mea, cu nişte prieteni, au putut să intre în acest apartament. Din ’75 locuiesc aici.

Uitându-vă la televizor, la ce se petrecea în România, vă întrebaţi oare ce se întâmplă acasă? Eraţi cu gândul şi la acest apartament sau la ce se petrecea cu ţara, cu oamenii…?

Aici locuia o tânără studentă, adusă de prietena mea care locuieşte în Germania, fosta soţie a lui Grigore Hagiu, Ana Mureșan. Ea a păstrat apartamentul, fiind la medicină. Noi, românii de la Paris, eram foarte excitaţi de ce se întâmplă în România; ne bucuram şi speram că va apărea libertatea în țară. De aceea, încântat de acest lucru, deşi pregăteam apariţia celui de-al treilea roman al meu, Don Juan (care a apărut după un an, în 1991, la Editura Flammarion), m-am precipitat şi am venit la Bucureşti pe data de 15 martie 1990.

Înainte de aceste evenimente, să ne situăm cumva în anii ’88-’89… Ce soluţii vedeaţi pentru ţară? Nu eraţi acasă, dar ştiaţi ce se întâmplă.

Soluţiile mi-au fost foarte clare. După două săptămâni m-am întâlnit la Ploieşti, la o aniversare a lui Nichita, cu ministrul de atunci al culturii, un vechi amic, cred că aţi auzit de numele lui, Andrei Pleşu, care m-a întrebat dacă am venit definitiv; i-am spus că da şi mi-a propus să preiau Contemporanul. Pe vremea aceea ziarele şi revistele aveau un fel de isterie a privatizării; tuturor li se părea că privatizarea e o formă a libertăţii – ceea ce a fost fals, pentru că s-a privatizat şi ce nu trebuia privatizat. Dovadă tot contenciosul, toată moştenirea industrială enormă a lui Ceauşescu, printre care cel puţin 50% din ea era valabilă şi funcţională, a fost distrusă de guvernul Petre Roman. Deci, atunci Scânteia şi România Liberă s-au privatizat. Grupul de la Contemporanul – cea mai importantă revistă de cultură, editată de 40-50 de redactori – a vrut să privatizeze revista. Am rezolvat problema astfel: am scos primele două numere în altă parte decât la revistă, pentru că redactorii îl refuzaseră pe Manolescu şi pe Ion Alexandru. Deci, am editat revista fără redacţie. După aceea i-am chemat pe redactori şi le‑am propus să publice. Dar mulți n-au fost în stare… Eu am ridicat foarte mult nivelul revistei; am făcut o revistă în urma unui model, la modul puţin naiv, e adevărat. Nu mi-am dat seama… Trăiam de multă vreme la Paris. Și nu mi-am dat seama de apetitul, de nivelul, de piaţa şi de gustul literar din Bucureşti, care, după mine, erau foarte scăzute; dovadă mass-media din vremea aceea; pe prima pagină se instalase faptul divers. Nu exista încă televiziunea privată. Aşteptam forme ale libertăţii. Făceam o încercare de a educa şi de a ajuta…, deși a educa e puţin excesiv spus. Voiam să ajutăm populaţia să se reinstaleze într-o formă democratică. Şi când colo văzusem pe prima pagină un titlu: Soacra sugrumată cu firul de telefon. Când prietenii mei râdeau, eu spuneam, la modul naiv, că aceste tipuri de titluri vor dispărea. Din păcate, n-au dispărut. Mai mult decât atât, politica în formele ei cele mai triviale s-a instalat în mass-media.

Politica a invadat lumea literară

Ce conţineau aceste două numere pe care spuneţi cu nădejde, cu naivitate şi idealism, le‑aţi ridicat într-un anume fel?

Vă spun un lucru despre care n-am vorbit. Am cunoscut o doamnă, contesa Marion Dönhoff de la Hamburg, care a făcut cea mai mare revistă culturală a Europei, cred eu, Zeit; în germană Timpul. E o revistă de format mare, pe care l-am preluat în primii ani de după 1989 la Contemporanul, cu teme de mare amploare din psihologie, literatură, arheologie, politică ș.a. Să vă dau un exemplu. Contesa Marion Dönhoff a făcut mese rotunde – Podiumdiskusion se spune în germană – axate pe teme importante, de pildă, despre suflet e o discuţie extinsă în trei numere uriaşe, la care au participat medici şi fizicieni din Anglia, Germania, Franţa. Deci, un nivel foarte înalt. În primul an la Contemporanul am mers pe acest format, cu nişte coloane lungi, fără nici un fel de ilustraţii… Toată lumea spunea că e o revistă moartă, că nu erau chenare colorate, ilustraţii, ci numai titluri și texte. Am început să public. Am dat unui tânăr filosof să scrie, răstimp de un an sau doi, despre toată istoria filosofiei occidentale idealiste, interzisă în ţările din est timp de 50 de ani; am publicat două cărţi fundamentale traduse din Cioran, De l’inconvénient d’être né şi La Tentation d’exister/ Invonvenientul de a te naşte şi Tentaţia existenţei, pentru că Cioran n-a fost publicat în România sub Ceauşescu. Nici Nietzsche. Am găsit un tânăr român care a făcut germana, Victor Scoradeț; i-am verificat calitatea traducerii. Tot Victor Scoradeț a tradus excelent două cărţi de Nietzsche, maestrul meu: Genealogia moralei şi Dincolo de bine şi de rău. În acelaşi timp, am început în paginile revistei – în câteva luni voi sărbători 30 de ani de serie nouă; revista a apărut în data de 15 aprilie ’90 – am început, așadar, un şir de editoriale ample, din care am publicat două volume: Riscul în cultură, în primul rând, apoi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate.

De altfel, apropo de Cioran, i-am şi dus acasă mai multe numere din revistă, în care apăreau fragmente ample din cărțile lui; gânditorul a fost atât de emoţionat, încât pentru prima oară de când era în Franța a început să vorbească cu mine româneşte. Când ne întâlneam, vorbeam în germană; Cioran era foarte bucuros că ştie germana; germana o vorbea foarte bine. Sau vorbeam în franceză. Excitat, când a văzut că eu i-am publicat cele două cărţi ale lui în Contemporanul, Cioran a început să vorbească româneşte. Mi-a dat şi nişte dedicaţii… În sfârşit…

Dintr-o ciudăţenie, poate, revista Contemporanul avea pe vremuri un mare tiraj, 100.000 de exemplare. După aceea 80.000, apoi 60.000 de exemplare, care  se vindeau. Unele reviste literare de atunci, din primii ani postrevoluționari, erau infestate, îmbibate şi murdărite de politica falsă din acea vreme; se publicau în paginile lor interviuri cu tot felul de miniştri, cu scandaluri mediatizate, cu Iliescu, cu Petre Roman… Politica a invadat cu adevărat lumea literară. Mai toată lumea credea că prin politică noi ne vom reaşeza, ca în perioada de dinainte de Cel de-al Doilea Război – ceea ce e fals.

Îmi dau seama că ceea ce aţi vrut şi aţi adus în această revistă de cultură era ceea ce ne lipsise atâta vreme înainte şi continua să lipsească. Ce altceva lipsea României, românilor? Ce ne lipsea nouă acasă, în afară de cultura înaltă?

Revista mea nici în primii 10 ani n-a făcut mare succes. Era citită de unii lectori, pentru că o conduceam eu. Să vă dau un exemplu… apropo, cât de ridicol am părut eu atunci; poate şi astăzi… Văzând că toată lumea e afundată într-o trivialitate cotidiană, am abordat timp de aproape trei ani Nietzsche. Studierea lui Nietzsche e un demers încheiat, spuneam, cu Fr. Nietzsche. Maxime comentate – un volum despre Nietzsche. Am ales fragmente din cele două cărţi fundamentale: Dincolo de bine şi de rău și Genealogia moralei, și le-am comentat. Unii prieteni şi colegi scriitori, când mă întâlneau, îmi spuneau: „Tot Nietzsche, tot Nietzsche?”. Pe ei îi interesa ce-i cu Iliescu, cu Petre Roman, ce-i cu ambasadorii americani, ce-i cu ruşii… E foarte ciudat ce s-a întâmplat: această diversiune, această fugă de literatură, incapacitatea noastră, a lumii literare, de a reveni la solul formidabil de dinainte de război. E adevărat că a apărut o „coadă de şarpe”; prin această coadă de şarpe vicleană şi ticăloasă vorbesc de influenţa Soros. Soros, domnul acesta, un evreu foarte inteligent, financiar vorbind, şi mare speculator la bursă şi capitaluri în toată lumea, împreună cu Brucan, în mod ruşinos, timp de câţiva ani, a fost profetul României; ambii au influențat România. Toată lumea asculta de ei. Cred că și azi unora le e jenă când le spui acest lucru. Nicolae Breban o spune; sunt încă aici… Când eram încă la Paris cu Ţepeneag, cei doi domni au înfiinţat Grupul de Dialog Social, afirmat, spuneau ei, în numele societăţii civile, cu ideea că va renaşte societatea civilă, care timp de 50 de ani, sub comunism, n-a avut voce. Fals. S-a născut un ONG, cum spunem noi astăzi, o grupare alimentată cu milioane de dolari de acest domn Soros, pentru o Românie liberă sau deschisă, care a creat un alt tip de realităţi psihologice, sociale şi culturale.

În acest grup – Grupul de Dialog Social – au intrat nişte tineri pe care i-am primit în vremea comunismului aici, în casa mea. Unii dintre aceștia, ultrarespectuos, îmi mulţumeau că-i primesc; doi domni dintre aceștia se numesc Liiceanu şi Pleşu. De altfel, ultimul meu text trimis de la Paris în ’88, la Viaţa românească – o revistă importantă atunci – a fost scris în apărarea unei cărţi a lui Liiceanu, gest, la care el mi-a răspuns cu lacrimi în ochi – am scrisoarea aici, pot s-o public, de altfel –, mulţumind. Din păcate, aceşti tineri inteligenţi care au trăit puţin şi în jurul lui Noica – cu acest nume şi-au făcut începutul carierei în anii ’90 –, după ’90, ei pare că au acaparat lumea culturală şi, cu ajutorul vechiului meu prieten, Nicolae Manolescu, au fracturat literatura română, lumea literară, așa încât s-a creat un curent nefavorabil literaturii de calitate, scrise sub real-socialism. Aceasta se vede inclusiv în Manualul de literatură pentru clasa a XII-a, despre care vreau să discutăm; există în aceste pagini de manual un capitol amplu, fals, prost scris şi tendenţios, despre postmodernitate.

Primul semn al democratizării

Până la a ajunge la ceea ce vine ca un fel de rezultantă a tuturor tipurilor de influenţe care au concurat să ne captureze gândirea sau să ne-o orienteze într-un anume fel, cert în dezavantajul literaturii române și a generațiilor tinere deopotrivă, spuneți-mi, vă rog, care este părerea dvs. despre ce s-a întâmplat în Decembrie 1989?

În Decembrie ’89 a căzut molohul sovietic, moscovit, iar noi am obţinut paspartu-ul pentru libertatea socială şi politică. Libertatea e un concept complex şi dificil. Libertatea poţi s-o întâlneşti şi s-o înţelegi, dacă urmezi istoria unor state occidentale de tip englez, care la 1500 au făcut Habeas Corpus-ul în luptă cu regii englezi; unuia dintre ei i s-a tăiat şi capul. La 1700 parcă, Habeas Corpus-ul a fost primul semn al democratizării; în Constituţia engleză nu se permitea arestarea cuiva fără un ordin judecătoresc. După aceea a urmat Revoluţia Franceză, cu năvala populaţiei în palatele regilor Franţei. Iar după aceea au urmat experimentele din ţările nordice, Olanda nordică, experimentele acestei libertăţi. Adeseori dau un exemplu inspirat dintr-o carte fundamentală a modernităţii Europei, pe care nu o mai citeşte mai nimeni azi sau o citesc puținii dintre puțini, printre care rareori figurează profesorii universitari: Faust al lui Goethe – un nume foarte mare în literatura europeană şi în conştiinţa europeană. În finalul din Faust (II), autorul enunţă principiul libertăţii şi anunţă forma în care e posibilă libertatea: printr-o asociere cu o comunitate care luptă pentru drepturile esenţiale. În Faust e vorba de olandezi, care se aliază. Faust, cu ajutorul diavolului, îi ajută să facă diguri prin care încercuiesc forţa devastatoare a mării. Ei bine, acolo apar aceste fraze: „Libertatea este un dar pe care-l câştigi prin voinţă şi luptă proprie, şi care trebuie păstrat zi de zi”. Or, noi, în România, în cele trei provincii, cum am fost, răstimp de sute de ani, cele trei provincii lipite de trei imperii autarhice, brutale, antagonice, enorme – cel rusesc, cel turcesc şi cel austriac – n-am putut exersa în spiritul lui Faust, n-am putut exersa libertatea, cu o singură excepţie. Vorbesc de Şcoala Ardeleană din Transilvania. E o şcoală care a creat mişcarea de luptă pentru alipirea Ardealului de România şi, mai ales, descrierea, descoperirea originii acestui popor, a acestui neam. Era o populaţie, devenită popor, neam. Devenită naţiune tocmai prin această justificare, prin această conştientizare a originii noastre şi a unităţii noastre nu numai de limbă, ci şi de origine.

Miracolul 22 Decembrie 1989

În aceste condiţii, definind aşa libertatea, în numele a ce simţiţi că a fost scoasă  lumea în stradă atunci, în Decembrie 1989? Pe fondul evenimentelor din Europa, pentru că ştim, la Berlin căzuse Zidul?…

Am ajuns la București în martie, în data de 15 martie 1990, spuneam, şi eram fericit. Era o mare dezordine peste tot, dar m-am bucurat că nu mai era miliţie; în ultimii 10 ani sistemul dictatorial al lui Ceauşescu a instalat o poliţie foarte apropiată de Securitate. Aproape de blocul în care locuiesc era un hotel, Bucureşti. Vizavi era o vitrină mare pe care era scris cu tuş roşu Jos comunismul. În fiecare dimineaţă când mă uitam pe geam şi-mi beam cafeaua, mă bucuram de această inscripţie care părea un lucru de necrezut. De altfel – şi acum vreau să spun ceva în stilul Breban –, noi vorbim mereu în istoria şi literatura românească despre Miorița, de fatalitatea românească. Mai ales, noi, ardelenii, dar şi voi, valahii şi moldovenii, toți, mai toți ne plângem mereu, împreună cu cronicarii noştri, de la Miron Costin încoace, de faptul că suntem subt vremi, că suntem născuţi pentru a fi nefericiţi, pentru a nu ne bucura de viaţă şi de destinul nostru. Or, eu spun că, din când în când, în istoria acestor trei provincii a apărut miracolul. Și în data de 22 Decembrie el, miracolul, a apărut, spre surpriza… nu numai a noastră, a celor 10 ţări aservite Moscovei, ci în toată Europa. Nimeni n-a bănuit, cu trei luni înainte de sfârșitul anului 1989, că va cădea Moscova. A apărut, atunci, noi așa credeam, Libertatea. Libertatea n-a apărut nici până astăzi. Noi ne-am transferat – permiteţi-mi acest cuvânt – dintr-un sistem în alt sistem de acelaşi tip, dintr-un tip de colonie – în alt tip de colonie. Or, acest al doilea tip de colonie în care ne aflăm noi, de astă dată, aservit nu Răsăritului, ci Apusului, din fericire, un sistem democratic şi liber, ne-a impregnat şi cu politicul excesiv, încât majoritatea populaţiei e nemulţumită, deşi nu ştie exact de ce. Poate de faptul că noi nu ne putem decide noi înşine soarta.

Aş putea să mă întorc la unul dintre cuvintele pe care le-aţi rostit şi să găsesc pe spirala mare a istoriei cuvântul miracol la 1918 şi apoi acelaşi cuvânt, miracol, peste alţi 70 de ani. Sunt nuanţe diferite. Un entuziasm la fel de mare, poate construcţie atunci, şi acum… Acum 30 de ani – senzaţia că se va putea urni din loc această adunare impresionantă în jurul unei idei… A lua pe cont propriu însă toate cele, aşa cum a fost o revistă, aşa cum au fost instituţiile sau întreprinderile, nu cred că era soluţia cea mai bună. Dvs. cum priviţi tot ce s-a petrecut de atunci încoace?

Aţi amintit foarte bine cele două tipuri de miracole. Miracolul din 1918: încoronarea regelui german, Ferdinand, care a devenit un mare patriot român, alungat de trupele germane și scos din toate clasoarele familiei Hohenzollern, fugit la Iaşi împreună cu Regina Maria… Miracol care ne-a făcut să ne pomenim, brusc, la Trianon – un mic palat din marele parc Versailles. Ne-am pomenit, așadar, la masa învingătorilor. Și clasa politică s-a trezit în posesia – în sfârşit – a unui teritoriu amplu, bogat, puternic, în care cei care vorbeau şi simţeau româneşte aveau șansa să încerce să-şi creeze destinul propriu. Destinul național. Ceea ce uităm era faptul că după anii ’20 s-a întâmplat o perioadă-miracol: perioada interbelică de 20 de ani, care a fost posibilă prin faptul că Parlamentul conţinea grupuri de oameni din înalta aristocraţie, grupuri ale unor boieri, moşieri – unii dintre ei – foarte luminaţi. Părinţii lor făcuseră Unirea Principatelor. La mijloc au existat relaţiile între casele monarhice din străinătate cu casa noastră monarhică, relaţiile unor virtuoşi boieri, cum a fost, bunăoară, familia Bibescu ş.a., cu marii scriitori şi politicieni francezi, nemţi, americani. Și mai era ceva. Se păstrau tradiţia, existența unor clase bine determinate: clasa oamenilor foarte avuţi, clasa medie, de meseriaşi citadini, şi clasa ţăranilor, unii posesori de pământuri, pe care comuniştii i-au numit chiaburi. Țăranii aceia înstăriţi de la sate aveau prestigiu şi creau stabilitatea satului şi a producţiei agrare. Să nu uităm că leul românesc atunci, în perioada interbelică, devenise mai puternic decât francul francez prin cel puţin trei elemente: prin grâul românesc, prin petrol, dar şi prin faptul adiacent că aveam un ministru de externe, Titulescu – un cărturar genial, foarte preţuit în occident. Aveam, deci, o politică externă. Aceste relaţii interbelice, despre care vorbeam, şi această stabilitate structural-socială, s-au pulverizat sub comunism. Timp de circa 50 de ani, sub comunism, s-au inoculat false valori, atacate nu numai în presă, ci şi în şcoală. S-au născut generaţii care n-au mai avut simţul propriei valori.

Nietzsche are o frază, o expresie, puţin cunoscută inclusiv de cei care îl citează. Nietsche are în opera sa o admiraţie enormă pentru cel mai mare şi mai civilizat imperiu al Europei, Imperiul Roman. E un imperiu care a durat o mie de ani și care a creat o legislaţie. Și azi Europa o urmează. Imperiul Roman a creat un sistem de civilizaţie, de drumuri, de tactică militară etc., dar mai ales, spune Nietzsche prin acel „das patos der distanz”/ „patosul distanţei” a creat o stabilitate temeinică între straturile sociale. E un lucru care nouă, astăzi, după influenţele Revoluţiei Franceze, ni se pare reacţionar. Nietzsche constată şi admiră această capacitate de structurare, de stratificare socială, care a ţinut Imperiul Roman timp de o mie de ani stăpânul lumii. Era lumea Mării Mediterane până în Orient şi până în Anglia. E foarte importantă capacitatea structurii sociale casante de a nu amesteca straturile şi clasele sociale. Fiecare cetăţean roman care era într-un strat social – patricieni, meseriaşi, stăpâni de teritoriu şi sclavi – fiecare, așadar, suporta şi îşi aroga responsabilităţile şi drepturile specifice. Aceasta a făcut ca acest imperiu să dureze o mie de ani. Deşi în ultima vreme, sub influenţa decadentismului european, se vorbeşte mereu, aproape exlusiv despre decăderea Imperiului Roman. Figuri pesimiste şi fataliste, vorbim mereu de ceea ce e slab. Decadenţa Imperiului Roman a fost foarte târzie. Dovada faptului cât de târzie a fost e că ultimul mare împărat roman, la anul 100, a trecut Dunărea şi a colonizat nordul Dunării şi România.

Vorbim  despre comunism, așadar, şi despre absenţa unor straturi superioare de prestigiu în Parlament. Nu erau mulţi oameni în Parlamentul României între războaie care aveau conştiinţa naţională şi luptau nu pentru bani sau privilegiile unui grup numit azi partid. Erau, totuşi, câţiva de mare notorietate, în frunte cu Iorga, Averescu, Maniu şi atâţia alţii, care stabilizau Parlamentul. Una dintre verigile foarte slabe ale României astăzi este acest Parlament ales – se zice sau se pare – prin vot liber, organism statal, care ajunge să se afirme în forme, uneori, foarte discutabile; îmi măsor cuvintele, nu folosesc alt cuvânt decât discutabil. Vă dau un exemplu, contra căruia revista Contemporanul. Ideea europeană a luptat şi a câştigat. Acum câţiva ani, Parlamentul României a votat in corpore, în unanimitate, Legea 217/ 2015, care – adăugată la tot complexul de prevederi și hotărâri existente inclusiv până la acea oră – permite, abuziv și discriminatoriu, decretarea, bunăoară, a doi mari scriitori români – Vintilă Horia şi Mircea Vulcănescu – ca fiind criminali de război, bazându-se pe o sentinţă, neverosimil, a unui tribunal bolşevic din vremea lui Groza, mai exact, din ’46-47! Deci, iată cum în libertate, în democrație, circa 380 de oameni, dintre care unii nu mă îndoiesc că sunt profesionişti şi buni români, sunt dispuşi, cu toate acestea, să aprobe o lege, mai exact, un set de prevederi legislative… pe bază bolşevică. Noi am intervenit, eu – alături de poeta Aura Christi, redactor șef al revistei Contemporanul. Ideea Europeană, alături de eseistul Sorin Lavric și istoricul Mircea Platon, redactor șef al revistei Convorbiri literare, alături de cei peste 200 de semnatari ai Apelului lansat în sprijinul lui Mircea Vulcănescu – am intervenit decis, am făcut un protest, publicat în paginile revistei noastre și asumat de, spuneam, peste două sute de personalități. Academia Română a sprijinit revista noastră. Am decis să repunem la loc bustul lui Mircea Vulcănescu, să punem din nou numele străzii, iar liceul să poarte numele acestui „sfânt al închisorilor”. Iar apropo de Vintilă Horea, am decis să-l obligăm pe prefectul pesedist din acea vreme să accepte că nu se pot face mişcări de acest tip, de departe, abuziv și, insist, ilegal, de denominaţii stradale, fără o consultare prealalbilă a Academiei Române. Cine procedează altminteri, e în contradicție cu legislația în vigoare, care prevede consultarea obligatorie a forului științific și cultural cel mai înalt al țării. Iată, așadar, verigile slabe. Iată ce înseamnă libertatea: să reacționezi și să repui lucrurile la locul lor firesc.

Când sunt dezamăgit, nu merg până acolo, încât să spun lucruri prăpăstioase despre națiunea română, cum a făcut-o fostul meu amic, G. Liiceanu. Să fac public faptul că mi s-a spus nu o dată că acest individ – la Gabriel Liiceanu mă refer – s-a comportat ca o „haimana culturală”?! Inclusiv atunci când, după Revoluţie, imediat s-a dus la Le Monde şi a spus că poporul român nu e născut, nu e făcut, nu e apt pentru democraţie?! Inclusiv atunci când, fiind la Paris, a susținut sus și tare, după cum mi s-a spus, că – auziți bine – cultura, literatura română sunt mediocre, fiind contrazis de oameni de cultură francezi?! Poporul român – e părerea mea – deşi e tânăr ca popor, ca stat, funcţionează după principii de organizare democratică. Națiunea română este aptă de democrație. Cât privește opinia dlui Liiceanu referitoare la cultura română exprimată în Franța, să fie minoră, să fie mediocră cultura română, cunoscută pe tot mapamondul prin Enescu, Brâncuși, Cioran, Eliade, Cantemir – membru al Academiei din Berlin –, Eminescu, Nichita Stănescu și atâtea și atâtea spirite auguste?

Repet: Națiunea română este aptă de democrație. Și asta ştiţi unde o vedem? O vedem în satele româneşti, în marile sate româneşti despre care unii răuvoitori spun că au dispărut. Eu nu cred că a dispărut satul românesc. Acum un an am publicat un roman amplu Frica, în care pentru prima oară în literatura română, la nivelul meu, am spus adevărul despre colectivizare – un fals, o falsă modernizare, ştiţi foarte bine, o distorsionare.

Elogiul Renașterii Chinei

Poporul român este, aşadar, pregătit pentru democraţie, dar nu sunt puse în valoare acele pârghii care să-l pună în situaţia de a se manifesta?

Nu vreau să vorbesc despre starea generală a României. Am criticat adineauri Parlamentul care poate, uneori, produce şi legi pozitive. Eu m-am referit la o limită, o slăbiciune. O altă slăbiciune este nesiguranţa guvernelor. În ultimii ani, s-au schimbat o dată la câteva luni prim-miniştrii, apărând indivizi fără prestigiu. Nu se pot crea structuri fără prestigiu în nici o parte a lumii, nu numai în România. Nu se pot numi conducători – adică oameni responsabili de o comunitate largă, cu problemele complexe, enorme, ale unei comunităţi – oameni care nu au prestigiu. Or, această dezordine seamănă mult cu o anarhie. Anarhie înseamnă absenţa unei conduceri unitare, dominante, prestigioase, şi înlocuirea ei cu arbitrariul unor grupuri care se numesc partide, care, de fapt, sunt grupuri, conduse de o fracțiune restrânsă.

Păstrând proporţiile şi cu gândul la problemele care au survenit după 70 de ani, ce anume ar fi putut să poarte şi să aibă în plan intern valoarea unui Trianon pentru ţările foste socialiste şi pentru România în mod special? Ce fel de consiliu intern sau  extern, ar fi putut să aibă valoarea de organizare şi puterea de a pune această libertate în scopul real al construcţiei?

Am vorbit în plenul Academiei Române acum câteva luni, printre altele, despre acest lucru. Eu sunt de 20 de ani în Academie Română. Timp de 15 ani nu m-am afirmat public. În ultimii ani am făcut-o de câteva ori. Şi am făcut, în mod ciudat pentru unii, elogiul renaşterii Chinei. Am vorbit de unele reacţii de tip fascist în România, în care unii tineri sau mai puţini tineri acuză bătrânii, cum a făcut-o şi acest Liiceanu, care invoca, în mod ruşinos și autodescalificant, „România gurilor știrbe”?! Vorbeam despre un tip de tentaţii ale fascismului de a da vina mereu pe altcineva, pe bătrâni în cazul acesta. Bătrânii care, totuşi, pe parcursul câtorva generaţii, au creat în ţara aceasta frumoasă și bogată forme interesante. Un exemplu. Dacă am putea vorbi de lucrurile bune sub comunism, mai ales din perioada de după ’64 – imediat după stalinism, așadar –, m-aș referi la faptul că sistemul comunist a introdus amplu, prin industrializare, femeile în viaţa civică, în viaţa industrială, viaţa comună, iar femeile s-au arătat, uneori, foarte interesante; le vedem şi astăzi. Apoi… şcoala pe care noi o criticam atunci, era mult mai bine împărţită, deşi, e adevărat, infestată de false idei moscovite, totuşi, valorile adevărate, reale, erau prezente, chiar dacă erau atacate. Erau prezente valorile şi prin faptul că erau atacate. Oricât de greu, sub comunism, o valoare se impunea, era acceptată, deși, uneori, sabotată, în cele din urmă, era acceptată.

Iar China? Aţi pomenit China.

În Aula Academiei am făcut un scurt excurs despre ce s-a întâmplat după moartea lui Mao, când soţia lui a preluat puterea şi a continuat regimul de aşa-zisă Revoluţie Culturală. Multă lume nu ştie că în termenul de revoluţie culturală nu e vorba despre  cultură. Revoluţia Culturală la chinezi şi, în general, revoluţia culturală înseamnă o luptă la vârful partidului. Or, la chinezi Revoluţia culturală de la Shanghai, regimul acela de teroare anti-intelectuală şi anti-profesională a început pentru că Mao voia să scape de şeful armatei, de generalul Lin Biao. L-a omorât cu o rachetă lansată dintr-un avion şi atunci a vrut puterea totală, cum a vrut-o şi Ceauşescu în ’71, când Nicolae Breban s-a dus la Paris şi, deşi era răsfăţat de guvernul Ceauşescu şi împins în mari posturi, Nicolae Breban a dat un interviu la cel mai mare ziar francez în care l-a criticat pe Ceauşescu, acuzându-l că vrea putere totală.  Când soţia lui Mao Zedong, Jiang Qing, a continuat acelaşi regim, grupul de tineri din biroul partidului, pur și simplu, a blocat-o. Au băgat-o la puşcărie şi împreună cu şeful lor s-au aşezat la masă şi s-au gândit ce să facă. Eu am spus că şi noi ar fi trebuit să facem același lucru: să ne așezăm la o masă și să ne întrebăm ce să facem. M-am uitat la domnul Petre Roman care se afla în faţa mea în Aula Academiei Române… Şi noi ar fi fost bine, noi, românii, sau cei care aveam influenţă pe vremea aceea, să cădem pe gânduri. Noi nu ştim exact cine avea influenţă, am bănuit-o doar. Nici azi nu ştim exact. Să ne aşezăm la masă și să ne întrebăm: ce ne facem?

Deci, era nevoie de un mare sfat, aşa cum au venit toate argumentele la Trianon… pentru realizare, pentru – păstrând proporţiile – o altă aşezare.

Aici, în România, repet ce am spus, nu ştim nici până azi cine a influenţat pe cine. Foarte mulţi au rămas uimiţi şi au construit o întreagă politică adversă contra lui Ion Iliescu, pentru că militarii l-au numit pe Iliescu. Dar să ştiţi, s-a văzut după aceea, în ’92, când și cum Iliescu a ieşit la vot. De altfel, în paranteză fie zis, revista Spiegel – cea mai bine informată revistă din Europa; o cunosc bine, eram abonat –, în ’78, a spus că după Ceauşescu va veni Iliescu, deci, nu era o surpriză şi era evident că în ’92 nu era un contracandidat care să obţină câteva milioane de voturi din toată România; alegerea preşedintelui în America, Franţa, România, se face la modul general. Cel mai cunoscut era, atunci, Iliescu, ce apărea ca un fel de victimă a lui Ceauşescu, ca un disident în cadrul partidului. Desigur, disident nu aşa cum au fost Breban, Ţepeneag şi Goma, iar înaintea noastră: A.E. Baconski. Noi am fost primii disidenţi. Nu vorbesc despre vreun revoltat contra sistemului în fața caloriferului – astfel de indivizi avem nu puțini inclusiv după 1989 –, ci despre disidență, adică despre forța de a te opune sistemului de la vârful acestuia, din interiorul lui.

Să ne întoarcem la valorile naționale,
la soluţiile satului românesc

Deci, el putea să facă parte dintr-un asemenea sfat care să se întrebe ce-i de făcut în continuare…?

Am spus, tot la Academie, că ar fi trebuit să ne aşezăm, noi, cei care aveam cât de cât influenţă, și să ne întrebăm ce-i de făcut. Noi ar fi trebuit şi ar trebui să o facem şi astăzi. Să ne întrebăm: ce au făcut bătrânii noştri? Aceşti tineri elevi ai lui Mao şi-au dat seama – şi-au dat seama, ceea ce oamenii noştri în ’90, care au hotărât ceea ce au hotărât,  nu au facut!, nu erau lucizi – că trebuie să se adreseze acelora care au făcut China să renască şi s-o ducă la cele mai înalte forme ale industrializării astăzi… Atunci tinerii chinezi au zis: avem nevoie de un bătrân. Dar toţi bătrânii lucizi, bătrânii influenţi, bătrânii pricepuţi, toţi au fost omorâţi de Mao. Şi a zis cineva dintre tinerii chinezi: există unul, trăieşte undeva, într-un sat, și se numește Deng Xiaoping. Şi atunci l-au chemat pe bătrânul înțelept, l-au invitat la o masă şi l-au întrebat:
– Ce să facem? Şi s-au întrebat unii dintre tinerii chinezi:
– Să facem capitalism? Deng Xiaoping a spus:
– Nu, ar fi grav.
– Să facem alegeri libere?

Răspunsul:
– Nu, ar fi grav.

Vă daţi seama cum par aceste răspunsuri în mintea unui tinerel de astăzi care aplică nişte fraze citite într-un ziar american sau francez?…
– Să aplicăm capitalism la o populaţie de un miliard trei sute – ar fi anarhie, a zis Deng Xiaoping.

Şi au întrebat, atunci, tinerii:
– Atunci ce facem, bătrâne? Păstrăm armata ca putere?
– Da.
– Partidul, singurul partid, fără pluripartitism?
– Fără.
– Securitatea?
– Da.

Şi aşa a început această eră prosperă pentru China.
– Totuşi, ce facem cu această energie enormă a Chinei, care s-a acumulat?
– Putem face un experiment în zona Shanghai. Doar 300 de milioane.