Raul Constantinescu
12.01.2018
400 de junghieri cu brișca…
Eram la șezătoare
la vecina mea Marița lui Bejescu din Cintand, la torsul păpușilor din
fuioarele de cânepă din podul casei adunate de anțărt. Odată cu lăsarea
serii cețoase de brumar, s-au adunat vreo douăsprezece muieri și fete
din vecini, cu furcile în brâu, cunoscute ca harnice torcătoare. Gazda
vestită ca o femeie bună și primitoare, le ură tuturor bun venit. Fetele
se așezară și începură să cânte „Crișule, apă vioară,/ Scaldă-mă și
mă-nfioară…” acompaniate de muieri în antifon în modulații de neuitat
tremolo suspendat în imensitatea liniștii din pustă. Mai era un scaun
gol lângă laviță, când pe ușă intră Dochia, moașa satului, cu furca ei
năzdrăvană și după ce dădu binețe, se așeză pe locul liber. Catița lui
Ardeu care stătea lângă ea, o rugă: „Nană Dochie, zi-ne o istorie de
demult cum știi dumneata! Ea însă zise că ar fi mai nimerit să spună
bărbatul Mariței, Izidor, cunoscut ca primul povestaș al satului. Acesta
intră chiar atunci pe ușă, aducând pe umeri coșul cu fuioarele
pieptănate și împletite păpuși, pe care-l așeză în mijlocul camerei sub
lampa atârnată de grindă. El se uită atent la torcătoare și agrăi:
„Apoi oi zice, dacă mi-ți asculta… Da’ oare care nu v-am zis-o?”
„Zi-ne-o pe cea cu Petrea Cristea Majă, pe care n-ai apucat să ne-o
spui!”, se rugară fetele. Eu, stând lângă Măriuța, fiica mai mică a
gazdei, față în față cu Dochia, eram numai ochi și urechi, pentru a nu
pierde nici un cuvânt din gura vrăjită a neîntrecutului povestitor din
partea locului, un adevărat suflet viu al pustei.
Nana Dochia își luă un fuior, umezi firul
cu degetul, răsucindu-l pentru a-l toarce mai bine și începu să toarcă
din caierhca într-o vrajă uitată. Muierile și codanele îi urmară pilda,
torcând pe întrecute. Badea Izidor se așeză în capul mesei și cu glas de
departe parcă auzit prin negura altor vremi ce prindeau viață în seara
aceea, la lumina lămpii cu două fitile – „ Ana grasa umple casa.” -,
când în horn plângea crivățul, orădanul, să fie primit în casă
că-i mort de frig, începu să depene firul întâmplărilor care ne înfiorau
acum pe noi ce-l ascultam ca și pe cei ce au trăit pe vremea lor: „Amu
pe malul de sus al Veljului, aproape de gară în Cintandul Nou își avea
casa Petrea Majă, unde trăia în pace cu muierea lui, gorjanca Rada și
fata lor, Leonorica. Petrea Cristea avea doi frați vestiți artiști de
circ, care colindau prin țară cu caravana circului și ajungeau și prin
satul nost de două-trei ori pe an, când un afiș mare îi chema pe săteni
la circul „FRAȚII CHRISTIAN”, care rupeau lanțuri, înghițeau săbii,
mâncau și scuipau flăcări, mergeau pe sârmă și câte altele. Ei l-au
îmbiat pe Petrea să vină cu ei pentru a duce o viață mai ușoară, dar el
nu i-a urmat. Muncea la gară ca hamal ca alți săteni la cărat sacii de
grâu de pe rampă, răcădău, la vagoanele de marfă. Un sac avea aproape o
majă, dar Petrea îl sălta ca în joacă pe umerii lui de taur vânjos, urca
scara vagonului și-l zvârlea în stivă la locul potrivit. De aici i se
trăgea porecla Majă, pe bună dreptate. Uitându-se în jur, povestașul îi
zise soției sale: „Tu, Mariță, ceva de fruștiuc și ceva udeală, că ni
s-o uscat gârteanu…” Și Marița aducea blidul mare plin cu vârf de
plăcinte moi cu brânză, curechi, ludaie ori mere și alături oala cu must
dulce, de unde fiecare își lua cu ulcica atât cât poftea. Era bun
mustul auriu sau roziu, după cum se nimerea. După ce se împutereau cu
must, torcătoarele își reluau cu osârdie torsul ca pe un fir de minunată
poveste fără sfârșit, iar baciul Izidor reînnoda firul întrerupt al
istoriei, vrăjindu-ne…
… „La cărat saci mergeau mulți oameni din
sat, pentru a câștiga un ban cinstit și cu greu muncit, dar nimeni nu-l
întrecea pe voinicul Petrea Majă, care câștiga cel mai bine, fapt
pentru care mulți au prins mare ciudă și îi purtau sâmbetele. Ca să-l
nenorocească, unii veninoși au făcut un pariu că Petrea nu poate duce
doi saci odată. Petrea a primit pariul – câte o bălcească albastră,
adică o sută de lei de sac – și l-a câștigat, dar în felul lui. După ce
i-au pus doi saci pe umeri, Petrea le-a cerut să îi mai pună încă doi
saci deasupra, curmeziș, unul în față și unul în spate, și cu toți cei
patru saci a pornit spre vagon, a urcat scările și i-a răsturnat grămadă
în colțul vagonului de marfă. Așa i-a rămas pe cei cu rămășagul și a
câștigat de la cei ce credeau că o să-l dea în gât și o să-l înfunde,
400 de lei pe loc în patru bălcești bătrâne nou-nouțe foșnindu-i
albăstrii în palmă.
Acest lucru i-a înfuriat și mai mult pe cei patru pizmași cu stup de
gărgăuni la cap: Butu, Hudurița, Guda și Vesposu, care adunau și
cloceau demult veninul urii în ei. Scurt pe doi: i-au pus gând rău să-i
facă de petrecanie și-l pândeau tot timpul să-i caute pricină din te
miri ce fleac. Dar la gară munca era grea și nu puteau să-și ducă ușor
la îndeplinire drăceștile planuri. Au hotărât să-l doboare la „bufetul”,
birtul satului, duminica dimineața, aruncându-i vorbe de ocară la
adresa nevestei sale, cum că Leonorica nu ar fi fata lui, minciună
sfruntată, deoarece fata era bucățică ruptă Petrea. Zis și făcut,
hotărâră cei patru…– Da bun îi mustul, Marițo! Parcă-i miere! Să trăim tot mai bine, dragele mele! Și să toarcem firul de poveste, că înainte mult mai este!
În duminica de Rusalii toți însetații cu gâtlejul ars, care nu erau bisericoși, se adunau la cârciuma de la moară unde servea Pădurețu Mațe Pestrițe. În timp ce clopotele chemau creștinii la liturghie, încăperea bufetului se umplea ochi de mușterii. Beau monopol cu dulce, secărică, biter, rom, vin sau bere, jucau tronf, șeptic, licitație, 66, șah, table, moară sau alții mergeau în curte la popicărie, unde între două dețuri de monopol, doborau popice. Copiii jucau miuța, iar unii tineri mergeau la club, unde jucau biliard sau citeau ziarele printre rânduri, strecurându-și cu grijă noutăți de la Europa liberă, Vocea Americii, Deutsche Welle, Vorbește Moscova și se distrau cu bancuri de la Radio Erevan.
La bufet au venit și cei doi milițieni înarmați, cu puștile încărcate ținute cu țeava în jos și stăteau în colțul din stânga, având astfel toată lumea sub control. Înainte de amiază a venit și Petrea, care a intrat și a mers la bar unde a cerut o cinzeacă de coniac. Îndată Butu l-a trimis pe Hudurița să-l enerveze, vărsându-i ca din greșeală paharul. Hudurița se făcu a se împiedica și-i răsturnă lui Petre paharul pe pantaloni, spunând că n-a vrut și s-a întors la loc repede. Îi urmă Guda care rânjind, îi zise: „Te-ai pișet pă tine, Petreo, pișorcosule!”. Petrea ceru încă o cinzeacă și când să o ducă la gură, Guda ridică brusc mâna și-i atinse cotul ca din neatenție și iar îi vărsă paharul. Petrea luă un pahar cu apă și i-l răsturnă în creștetul capului, spunându-i: „Trezește-te, dacă ești adormit!”. Guda se strâmbă la el și se duse la loc. Atunci Vesposu luă un taburet și, pe la spate, îl trăsni pe Petrea după ceafă. Acesta se clătină, dar nu căzu și se întoarse spre masa celor patru care râdeau, arătându-l cu degetul. „Vi s-a urât cu binele?” îi întrebă Petrea. „Poate ție”, zise Butu. Atunci, Petrea se întoarse și mai ceru o cinzeacă, dar când să o ducă la gură, Butu se repezi cu o măciucă grea și-l izbi în creștet. Petrea se clătină și căzu pe spate cu mâinile desfăcute. Cei patru gășcari îi săriră fiecare pe mâini și pe picioare, răstignindu-l la pământ. Petrea se ridică cu toți patru și-i izbi cap în cap, de văzură stele verzi. Când să-și revină mai bine, îi săriră toți patru în cârcă și-i puseră piedică, doborându-l cu fața în jos, încât Petrea se izbi cu fruntea de pardoseala de beton. Petrea se răsuci brusc cu toți patru, aruncându-i cât colo. Vânzătorul Mațe Pestrițe cu fața lui plină de pistrui și milițienii se uitau țintă hipnotozați ca la circ, citindu-li-se plăcerea pe fețele asudate și înroșite ca racii fierți. Atunci pe ușă intră Leharca, unchiul lui Guda, care le zise celor patru bătăuși: „Ce v-a apucat, nărojilor? Nu vi-i rușine? Acasă cu voi!” „Nu te băga, Leharco! Ce te bate grija?” îl repezi Butu cu țâfnă. Leharca dispăru bombănind: „Vai de capu vost’ de netrebuiți…” Intră și Aurel a lu Besericosu, luă un monopol cu dulce, îl dădu pe gât și îi zise lui Petrea: „Auzi! Ai grijă! Hai acasă! Și voi, milițienilor, ce păziți?” Și se duse. Cei patru fiind neatenți, Petrea scăpă de ei și se sculă, vrând să meargă spre ușă să iasă. Urlând ca niște fiare turbate: „Să nu ne scape!”, cei patru tăbărâră iar pe Petrea Majă cu briștile deschise, punându-i piedică din spate și doborându-l din nou. Într-o mare vânzoleală și sforțare, Petrea se smulse de jos cu tuspatru în spate și căuta a se despovăra de ei. „Haidați să-l omorâm noi, că dacă nu, ne omoară el pă noi!” strigă Vesposu, înfigându-și primul brișca lungă în umărul lui Petrea. Și într-un „Hei ruup!” se izbiră toți, îi puseră piedică și-l doborâră din nou pe spate cât era de lung și strigând: „Hai să-l brișcălim! Câte-o sută de briști fiecare pentru fiecare sută de lei!”, începură să-l împungă cu sete furioși cu bricegelele care pe unde apuca, numărând până la o sută fiecare. Petrea se zbătea să scape de sub ei, dar pierdea tot mai mult sânge și puterile îi slăbeau. Milițienii tăceau, se uitau înghețați de frică și nu mișcau un deget, iar birtașul Mațe Pestrițe rânjea de plăcerea lui neroadă, acolo, dintre sticlele de la bar. Telefonul era lângă el, dar nici nu se gândea să cheme Salvarea, ca toți cei de acolo. „Nouăzeci și nouă, suta!” strigă primul Vesposu. Ceilalți trei strigară și ei cu mândrie „Suta!”, înfigând mai adânc tăișul și lăsându-l acolo, ca semn de victorie. Cu ochii sticlind, stăteau călare pe cel rănit să nu se scoale. Pe ușă intră atunci Leharca și mama lui Butu, care-i pălmui pe toți patru, zicând: „Blestemaților! Ați omorât om nevinovat! Și voi ce păziți aici, milițieni nenorociți? Așa păziți oamenii și legea, fiarelor? Nu vă temeți de Dumnezeu, că sub ochii voștri s-a întâmplat moarte de om fără vină?” Apoi s-a apropiat de telefon și a chemat mașina Salvării de la raion. Milițienii se postară în ușă cu puștile armate în mână. Petrea nu mai mișca. Șeful de post cu arma la ochi strigă: „Voi patru, sus! Mâinile sus!” Când se ridicară, celălalt milițian, Lățug, scoase trei cătușe și-i legă unul de altul pe toți patru. „Ieșiți afară și mergeți la Postul de miliție! Marș!”comandă șeful Chisăliță. Și convoiul porni sub paza milițienilor spre sediul Miliției. Petrea rămase jos într-o baltă de sânge cu cele patru briști înfipte în el…
Mama lui Butu își făcea cruci, șoptind rugăciuni. Oamenii speriați plecară pe la casele lor. Când veni Salvarea, la bufet nu mai era decât Mațe Pestrițe, care bea singur o bere neagră. Brancardierii văzură că Petrea mai respiră, îl luară cu mare grijă pe omul căzut pe targă din balta de sânge și-l așezară în mașină. Șoferul porni în mare viteză. La urgență la Criș, Petrea și-a dat obștescul sfârșit pe masa de operație, când medicii de gardă încercau să-i dea primul ajutor. Legistul a constatat decesul datorat pierderii sângelui prin cele patru sute de răni împunse cu briceagul. Nu i s-a găsit alcool în sânge. Jale mare a fost pentru Leonorica și mamă-sa care și-au dus suferința în tăcere cu demnitate, necerând ajutor nimănui. Când termină liceul, Leonorica se mărită cu logodnicul ei, Mihai, o cruce de voinic, și-n primul an născu doi gemeni leiți Petrea, botezându-i Petru și Pavel.
Cei patru brișcași smuciți de potcă și orbenia invidiei, trufiei și răzbunării, au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare pe viață, în afară de Hudurița care avea doar șaisprezece ani și primi pedeapsa de șaisprezece ani de muncă silnică. La nici un an Mațe Pestrițe se duse din lumea asta de boala rea, de rac și încurcătură de mațe. Dar să știți de la mine că om drept și destoinic ca Petrea Cristea Majă rar s-a mai pomenit și toată lumea îl pomenește numai de bine.”, zise vecinul Izidor, aprinzându-și pipa gălbuie lungă din spumă de mare cu capac de argint, din care pufăia rar cu poftă, albăstrind aerul cu vraja fumului în care se perindau și răsăreau ca o părere trecute în amintire uitate apuse lumi…
Torcătoarele sfârșiră treaba, mâncară plăcinte și se omeniră cu mustul ce te îndemna să-l tot bei. Am băut și eu o ulcică, privind-o în ochi pe vecina mea, Măriuța cea frumoasă cu bujori în obraji, prietenă care-mi zâmbea tainic numai mie. Noaptea adormeam cu ea în vis…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu