MIRCEA PLATON: „Teroarea istoriei” şi farmecul Istoriilor

Contemporanul » Cărți primite la redacție » „Teroarea istoriei” şi farmecul Istoriilor

„Teroarea istoriei” şi farmecul Istoriilor

Scris de Mircea Platon în Cărți primite la redacție Din numărul: Nr. 09 / Septembrie 2019 23 septembrie 2019 0 91 Accesări

Masele, moderne, se retrag în divertisment. „Evadează” din istorie stând locului şi închizându‑şi mintea într‑o cutie electrică…

În faţa tăvălugului istoriei, a lipsei de sens aşternute peste noi de betoniera istoriei trasate de determinisme şi minorităţi active care scapă ochiului sau controlului nostru, comunităţile umane s‑au retras fie în mit, adică în timpul ciclic/an‑istoric, fie în timpul liturgic al restaurării libertăţii creatoare de sens prin împreună‑lucrarea cu Dumnezeu. Masele, moderne, se retrag în divertisment. „Evadează” din istorie stând locului şi închizându‑şi mintea într‑o cutie electrică. Omul pre‑modern, şi cine e mai pre‑modern decât poetul, încearcă un alt tip de libertate creatoare, evadând în grădină, în acea hortus conclusus de care vorbea Virgil Nemoianu. Lipsei de sens a istoriei generate pe bandă rulantă, poetul îi opune micro‑armonia universului său de semne, închis pe orizontală, dar deschis pe verticală, către înalturi. Poezia e, în acest sens, o afirmare a demnităţii personale prin intermediul cuvântului. Când istoria pare a nu mai avea nicio noimă, micul nostru univers poate deveni matrice, poate proteja câteva seminţe dătătoare de viaţă. Istoriei îi putem opune istoriile, nu în sensul de băsniri, de scorneli sau de fapte diverse, ci de mici istorioare cu tâlc, de pilde restauratoare, tămăduitoare.

„Singurătatea” din versurile publicate de Vasile Remete în volumul Istorii (Alba‑Iulia: Reîntregirea, 2014) este asumată exact în acest sens de vreme ce poetul urmăreşte: „Să pot sta drept/În faţa lumii/Şi a nimicului” („Freamăt de singurătate”).

În lumea din poezia lui Vasile Remete e „târziu”, un „târziu” bacovian, de plumb, „izvoarele vieţii s‑au spurcat/Şi‑n fântânile firii mucegăiesc ape negre./S‑au împuţit şi duhul şi timpul”. „Mâhnirea” şi „cazna” respiră în „sângele gânditor” al poetului care, totuşi, „se ridică pe ruinele groazei” şi rătăceşte „prin spaima veacurilor/ Umilind erudiţii/ Prin luxul delicat/ Al melancoliei…” („O, sângele eu gânditor…”). Poetul, ca fiinţă istorică, nu se poate sustrage pe de‑a‑ntregul acestei goane spre întuneric a lumii şi istoriei, şi mărturiseşte că deşi „La‑nceput am fost lumină”, „în timp sub vraja vieţii/Înnoptai – sunt fiul ceţii” („Baladă”).

Cu toate acestea, el nu‑şi zăvorăşte conştiinţa în faţa „spaimei veacurilor”, nu caută să evadeze în idilisme ieftine, dar nici nu devine un cinic. E o poezie a lucidităţii, deci a unei libertăţi descrise de raza melancoliei. Distanţa pe care şi‑o ia poetul faţă de manifestările entropiei universale e una contemplativă, care caută să o cuprindă pentru a‑i găsi un sens. Poezia devine, astfel, un instrument de circumscriere a răului, adică de limitare a lui şi de vindecare. Moartea e, şi ea, îmblânzită în ton de veche poezie psaltică, contopită – „mioritic” – în ordinea naturii: „E târziu şi mă voi pierde/Fân cosit sau iarbă verde//E târziu şi mă voi pierde/Fân cosit sau iarbă verde” („Baladă”).

Viaţa e suferinţă, „sângerare”, dar „sub al ei/Urât stigmat/Eu ţin un chip/Adevărat”. („Un magic lamento”). Chipul adevărat e gândul rodit de singurătate şi anonimat: „Ce bine‑i să rămâi anonim/Să nu ştie nimeni/Ce faci, cum trăieşti/Cu cerul pe geam/În fabuloase poveşti//Pe buze un gând ca un rug fumegând/O urmă de sânge/ce‑o lasă cuvântul” („Amintire supremă, viaţa”). Anonimatul şi discreţia poetului lasă totuşi urme. Poetul nu dispare în nimic. Semnele lăsate de el sunt cele ale cuiva care, aşa cum o afirmă poetic, a înfruntat nimicul. Existenţa poetului, la confluenţa dintre lumea gândului şi cea a istoriei, lasă cercurile, întregurile, de ceară ale unei fiinţe care a ars pentru a lumina şi pentru a transfigura realitatea interioară a altora: „Urme stinse, urme stinse/las în urma mea – ce las/Toate rănile aprinse,/Sufletul fără de glas.//Unde se mântuie zarea/Gândul şi‑nchide cărarea/O umbră – ca ceara subţire/Ajunge, în zbor sublunar,/Amintire” („Umbre”). La fel de reuşite mi se par şi versurile evocând întâlnirile dintre autor şi actorul Cornel Coman la Cireşica, în Bucureşti. Boema nu e aici una ieftină, vulgar teribilistă, ci discretă, aristocratică, urmărind nu să se exhibe, ci să contureze în jurul ei un sâmbure de taină ascunzând lumina interioară”: „Mai stăruie ca‑ntr‑o poveste,/Un chip de rouă, princiar,/Privindu‑mă în ochi amar,/Mai mult cenuşă decât jar./Amurg de toamnă fumuriu,/De câte ori ne‑ai prins în cleşti,/La Cireşica‑n Bucureşti !/Făcea un semn să ni se‑aducă,/Din nou, paharul de cucută,/Pân’ se lăsa o ceaţă mică/În putred viermănoasa Cireşică” („La Cireşica, actorului Cornel Coman”).

Capacitatea poetului de a iubi, de a fi statornic în prietenie, îl ajută şi ea să treacă demn printr‑o lume povârnită, răscoaptă, ceţoasă. Poetul are vocaţie de lumânare care se jertfeşte pe sine pentru a rămâne din el doar ceea ce e curat: „De‑acum gândul meu/E o rană subţire/Unde arzi numai tu/Ca un crin, amintire” („Floare de mac”). Şi ceea ce e curat e mai ales ceea ce e nerostit, neexteriorizat. La capătul Calvarului e binele jertfelnic pe care l‑am vrut, nu răul pe care (ni) l‑am făcut: „Toată suflarea,/Tot omul îl ştie,/Când suie Calvarul,/Cum îl sfâşie.// Cum în vuietul lumii,/În vântul vieţii,/Îl ia cu frumosul,/Îl farmă încet,/De‑i lăcrimează şi osul.// Bunul târziu,/Târziul ferice,/va veni prea târziu,/Când tot ce n‑am spus/Va rămâne/O pată de sânge pe cruce” („Bunul târziu”). „Mâna de pământ/pumnul de ţărână” care e poetul are capacitatea de a da naştere la sâmburi de lumină care pot călăuzi sufletul şi dincolo de orizont: „Ţi‑aş pune‑o lumânare în cuvânt/Să‑ţi lumineze sufletu‑n pământ” („Timp”). Figura mamei poate şi ea zămisli spaţii protectoare, orizonturi de lumină: „Când te gândesc/Când te gândesc,// Parc‑aş ajunge o flacără,/O flacără cu floarea ei,/O flacără trăind, murind – Ulei de candelă vorbind” („Mama”).

Singur „faţă în faţă/ Cu nopţile şi cuvintele”, conştient de fragilitatea tot mai acută a propriei fiinţe, vlăguite interior şi despuiate trupeşte („Abia mai suport,/A mirare,/Plăpânda, strania/Boare din port/Din veştedul cort/Al trupului meu…// Tot arsenalul de arme/Din carne s‑a dus”, scrie autorul în „Bocet”), poetul simte că moare cu fiecare clipă: „Ca o pradă din pădurea deasă/Trec prin mine gloanţe argintii” („Capăt”).

Şirul acestor istorii mici e punctat de câteva poeme despre istoria mare, despre personaje ale căror fapte sau revelaţii sau idei au schimbat lumea, precum Democrit, Protagoras şi Empedocle, Dante, Venerabilul Beda, regele chinez Shih Huang Ti, Omar Khayyam, Kublai Han şi Coleridge, regii persani Cambyses II şi Cyrus II. Spre deosebire de certitudinile, oricât de amare, livrate de micile istorii personale, fabulele cu personaje legendare sunt mai mereu bântuite de un aer de zădărnicie, amăgire, hybris. În vreme ce istoria mică dă naştere la sensuri, istoria mare pare a da naştere doar la iluzii şi la „efecte” neprevăzute care constituie un fel de „elogii ale nebuniei”.

„Teroarea istoriei” este exact teroarea faptului divers universal, a colosalei lipse de sens a timpului linear generat de maşinile de propagandă ale imperiilor care îşi urzesc propria „realitate”. La limită, istoriile personale a căror ţesătură are integritatea lumii vechi constituie puncte de rezistenţă pentru că sunt purtătoare de sens. Iar sensul e ascuns în istorii care, după cum foarte frumos spune Vasile Remete, sunt „viitorul străvechi” care „nu se poate uita”.

Volumul de Istorii al lui Vasile Remete stăruie după lectură în mintea cititorului ca lacrimile de ceară ale unei lumânări pe sfeşnicul de alamă în care s‑a consumat.

Mircea Platon