AL. SURDU: MARMAȚIA ETERNĂ

Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Sfânta duminică la Mânăstirea din Dragomireşti

Sfânta duminică la Mânăstirea din Dragomireşti

Scris de Alexandru Surdu în Istorie - Documente - Politică Din numărul: Nr. 09 / Septembrie 2019 23 septembrie 2019 0 24 Accesări

Şi tradiţia spune că aici, într‑o turlă de Biserică împărătească, părintele Anderco din Ieud a găsit un codice scăpat din flăcările incendiilor pustiitoare în care s‑a călit dreapta noastră credinţă, prins în scoarţe de lemn afumate, în care fusese scrisă Povestea Duminicii…

Marmaţia este denumirea străveche pentru Nordul Romanităţii Orientale, de dincoace şi de dincolo de Tisa, spre Hiperboreea din poveste. Acolo a fost cândva un lac sau chiar o mare, vecină cu Sarmaţia, din vremurile ultimelor glaciaţii, locuită de vestiţii massageţi până în Nordul Mării Negre, ale căror urme se mai păstrează până astăzi, în ciuda atâtor migraţii ale celor mai sălbatice neamuri care au trăit pe faţa pământului.

La noi a mai rămas, după Marea Unire, o mică parte din Marmaţia Vestică din Sudul Tisei, numită de regulă Maramureş, cu Sighetul Marmaţiei la centru. Fiind locuită de români, ruteni, maghiari, secui, evrei, ţipsări şi saxoni, noi le zicem românilor din zonă „marmaţieni”, căci numai aceştia sunt din vremea glaciaţilor statornici, pe ceilalţi aducându‑i vânturile istoriei prin aceste locuri mult mai târziu.

Marmaţienii din zilele noastre sunt urmaşii vechilor cavaleri ai lui Bogdan şi Dragoş. Ei poartă până astăzi numele străvechi nobiliare dinainte de 1400, menţionate în Diplomele Maramureşene, pe care le‑au făcut cunoscute Mihali de Apşa, Ioan Cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu de Dolha şi Petrova. Sunt urmaşii eroilor din Primul şi al Doilea Război Mondial, care au luptat şi s‑au jertfit pentru Unirea şi Reîntregirea României, cum au făcut‑o şi strămoşii lor Descălecători de Ţară. Şi au făcut‑o adesea străbătând aceleaşi drumuri de Legendă dintre Marmaţia şi Moldova, trecând pe la Prislopul care le separă, dar le şi uneşte, acolo unde au şi ridicat o Mănăstire, ca semn de închinare şi de amintire.

A fost călcat şi Maramureşul, ca şi Marmaţia în întregime, de tot felul de stăpânitori vremelnici, care veneau şi plecau, secătuind cu timpul, mai ales după Primul Război, o mare parte dintre românii marmaţieni, astfel încât astăzi, unii dintre scriitori nici nu mai ştiu cum să‑i zică acestui teritoriu, devenit al nimănui, pe care l‑au luat cehii, polonezii, ruşii şi, mai nou, ucrainenii. L‑au jefuit şi l‑au stors de tot ce avea mai bun.

Cu Marmaţia noastră lucrurile s‑ar fi petrecut la fel, dacă nu ar fi nimerit, alături de Transilvania, între graniţele României Mari, o dovedeşte stăpânirea maghiară dintre 1940 şi 1945, după care Ardealul de Nord, cu Marmaţia cu tot, a pierdut mai mult de un sfert din populaţie, iar cea rămasă a fost sărăcită, umilită, pierzându‑şi religia, şcoala, cultura, limba şi naţionalitatea într‑un timp record.

În condiţii normale însă, chiar cu o conducere străină răuvoitoare, cum a fost cea austro‑ungară sau cea veche austriacă, Marmaţia noastră, datorită izolării sale, n‑a fost un loc atractiv pentru o populaţie străină numeroasă, ci numai pentru cei interesaţi de exploatarea resurselor miniere şi forestiere. În schimb marmaţienii, foarte prolifici de altfel, erau nevoiţi să îşi părăsească locurile natale, iar cei rămaşi să lucreze adesea la mari distanţe, cum o fac şi în zilele noastre, mai ales în ţările occidentale. Majoritatea însă, dintre cei plecaţi, menţine legăturile cu Marmaţia, una dintre dovezile vizibile o reprezintă numeroasele locuinţe noi, mult mai încăpătoare decât cele tradiţionale şi cu mai multe etaje, construite în ultimii ani sau în curs de construcţie.

În ciuda numeroaselor stiluri, se observă uneori şi tendinţa de menţinere a unor elemente tradiţionale, adesea destul de costisitoare, dacă ne referim la porţile marmaţiene imense, sculptate în lemnul tare şi rezistent, în comparaţie cu gardurile tradiţionale care sunt chiar mai mici decât cele obişnuite. Înălţimea porţilor nu ţine însă numai de tradiţie, ci este o moştenire a vremurilor când se încărcau căruţele cu fân sau cu paie, ajungând la o înălţime considerabilă. Porţile marmaţiene sculptate în lemn, Porţile împărăteşti, cum le spunem noi, sunt de o mare frumuseţe şi păstrează vechi simboluri traco‑gete şi creştine. Din păcate, sunt tot mai rare casele de lemn, cu stâlpi totemici şi coloane ale timpului, valorificate totuşi în construcţiile de tipul hanurilor, ale unor hoteluri, pensiuni sau restaurante mai elevate, care amintesc pe mai departe de „Împărăţia lemnului”, cum era numită Marmaţia în trecut. Aceasta, şi datorită interdicţiei de secole pentru românii marmaţieni de a‑şi construi cetăţi, ziduri, case şi biserici din „piatră”.

Restricţia nu mai este de mult, dar între timp, în Împărăţia lemnului, în afara Porţilor împărăteşti, au apărut şi Bisericile împărăteşti, de o frumuseţe inegalabilă, fără de asemănare, am putea zice, în lumea creştină. Ele au turle imense, care sfidează parcă distanţa dintre Pământ şi Cer. Nu seamănă cumva, l‑am întrebat pe un cucernic părinte, cu trufia Turnului Babel? Nu, a venit răspunsul, caci turnul Bisericii împărăteşti nu este făcut pentru noi, ca să ajungem la Cer, ci pentru Îngerii Domnului, ca să coboare la noi, să ne asculte rugăciunile către Sfânta şi Preacurata Fecioară Maria.

De obicei, noi vedem Bisericile împărăteşti gata înălţate, dar ele se fac greu, cu multă trudă şi durată. Sunt aleşi mai întâi copacii de către pădurari, pe care îi doboară, îi curăţă şi îi stivuiesc surducanii, îi duc apoi cărăuşii la joagăre, lemnarii la cioplit şi tâmplarii la tăiat şi potrivit. Inginerul constructor este meşterul, este moşul şi moaşa bisericii de lemn. Pe care o vede, o pipăie, îi simte mirosul şi o aude, căci lemnul, chiar şi tăiat, îşi păstrează parfumul şi cântă, se vaită, plânge sau râde, sub topor, ferăstrău, ciocan sau daltă.

În ultimii ani, la Mănăstirea din Dragomireşti, stareţul Sofronie a lăsat lemnul să cânte pe mâna celor mai iscusiţi moşi şi moaşe de biserici.

Şi simţi din depărtare parfumul lemnului cioplit, uscat la soare, spălat de ploaie sau răcorit cu gheaţă şi zăpadă.

Şi vin credincioşii să‑l simtă şi să vadă minunea ce se‑nalţă, mireştenii şi săleştenii de mai aproape, dar şi marmaţieni din depărtare şi, câteodată, în zilele de Duminică, în Paraclisul inprovizat, poate fi văzut şi Preasfinţitul Părinte Iustin al Maramureşului şi Sătmarului şi chiar câte un Membru al Academiei Române de la Bucureşti sau de la Filiala din Cluj a Academiei Române. Căci Biserica, de fapt, nu este construcţia de piatră sau de lemn, terminată sau neterminată, ci comunitatea de credincioşi strânsă întreolaltă, cum se zice, în jurul Crucii şi sub oblăduirea Duhului Sfânt, care aduce cinstirea cuvenită, în Sfânta Zi de Duminică, Bunului Dumnezeu, Domnului Iisus Hristos şi Sfintei Fecioare Maria.

Şi parcă se adună aici, la umbra Crucii, toţi copiii Duminicii, îmbrăcaţi în veşminte albe cu muguri de aripi la umeri. Fetiţele parcă plutesc pe bulgări de nori, purtând sclipiri de aur şi de‑argint în pletele stropite cu raze de soare. Iar Fetele sunt parcă prinţese încoronate, cu diamante şi rubine ţesute în năframele lor de purpură. Cei mici stau cu feţele ascunse în aşternutul puhav al sânilor tremurători încă şi rodnici ai reginelor mame de zâne şi feţi frumoşi, zdraveni şi viteji, urmaşii vrednici ai cavalerilor marmaţieni.

Şi tradiţia spune că aici, într‑o turlă de Biserică împărătească, părintele Anderco din Ieud a găsit un codice scăpat din flăcările incendiilor pustiitoare în care s‑a călit dreapta noastră credinţă, prins în scoarţe de lemn afumate, în care fusese scrisă Povestea Duminicii cu slove străvechi „de sineală, de aur şi de sânge”, cum zicea Poetul. Şi de atunci, din anul 1392, se zice că ies marmaţienii, cu mic şi mare, şi se îndreaptă spre Bisericile lor împărăteşti ca să se închine Sfintei Preacurate. Şi tot de atunci, din vremea cavalerilor marmaţieni, pe turle coboară şi urcă îngerii la Maica Sfântă, aşa cum scrie în Poveste, în ziua Sfintei Duminici, când le ascultă rugăciunile de spor în casă, de sănătate şi de viaţă bună, de alungarea străinilor şi asupritorilor, de întoarcerea acasă a pruncilor plecaţi de sărăcie, cu traistele pline de aur, de aramă şi de argint, cum era pe vremuri, din care să înalţe palate şi Biserici şi Porţi împărăteşti întru Slava şi Cinstirea lui Iisus Hristos şi a dreptei noastre credinţe. Vera Fides usque ad mortem, cum scrie pe scutul cavalerilor marmaţieni.

Alexandru Surdu